Neistoviţi înfăptuim păcate

Pe buzele de Toamnă trecătorii plâng,
Nemulţumiţi de bruma căzută pe struguri,
Trişti egoişti ce-alergă spre nicăieri
Să primească pomană, tot sufletul Toamnei.

Pe pieptul Toamnei poposesc întristaţi,
Leneşii înlăcrimaţi de-a-lor sărăcie,
Îmbrăţişaţi de zori chiar dacă nu muncesc,
Cu parfumul florilor, ce-neacă astăzi Pământul.

Un Soare se aşează lent peste cărnuri,
Pe milioane de frunze otrăvite-n păcat,
Şi nu se-ntristează fugind de grele mirosuri,
Scoase din gurile celor, ce suflă spre El.

În Sinele lor sunt aruncate săgeţi de lumină,
Divine sclipiri rupte din puritate şi adevăr,
Miraculoase săgeţi ce-nvie conştiinţa etică,
In unele capete, ce şi-au pierdut Dumnezeul.

În adierea vântului se-alintă bogaţi şi săraci,
Respirând oxigenul Toamnei ce întreţine viaţa,
Uitând să mulţumească celui ce unge şi iartă,
Minţile şi inimile unor nebuni, ce-au ales moartea.

Pe pieptul Toamnei au viaţă astăzi şi morţii,
Morţii ce-au fost botezaţi în Hristos să trăiască,
Iertaţi de păcate şi umpluţi cu Duhul Sfânt,
Să respire mulţumitori şi răbdători în toate.

Nu există în această Toamnă răbdare,
Se moare pe capete din lipsă de iubire,
Se ţipă şi se sfarmă perechi îndrăgostite,
În ciocanul eului, nestins în ochii Dumnezeului.

Nu există lepădare de sine în această Toamnă,
Se trăieşte răzvrătit dispreţuind natura şi fraţii,
Născâdu-se din dispreţ Duhuri înfricoşătoare,
Laţuri nemiloase, pentru creştini şi-acest Pământ.

Nu există suficiente frunze înfricoşate de Domnul,
Să ţipe de dorul unei lumi schimbătoare în bine,
Să stăruie în rugăciuni pe spini şi trandafiri,
Din dragoste şi din iubire, pentru Cel Atotputernic.

Nu există dorinţă şi smerenie în această lume,
Atât cât s-acopere frumuseţea Toamnei ce doare,
Mirarea şi tăcerea Ei ce se scurge superb,
Peste toţi orbii şi nemulţumiţii, înlăcrimaţi de lucruri deşarte.

Nu există "Eu" doborâtor de frumuseţe şi dreptate,
Nu există Început şi Sfârşit în tot ce-a creat Dumnezeu,
Nu există prunc ori stea luminoasă să fie iertată
De se împotriveşte Celui ce a creat Timpul, şi buzele Toamnei.

Buzele Toamnei.... amare astăzi, de-atâta nemulţumire,
De-atâta neiubire gustată din fiecare pământean,
Ce se aruncă pe iarbă înlăcrimat şi frământat
De doruri şi dezamăgiri nepieritoare, simţitoare cuţite în cord.

Neistoviţi înfăptuim păcate... obosiţi suntem pentru slava
Celui ce iartă, şi iubeşte necondiţionat Universul.
Neistoviţi strigăm după cei plecaţi... obosiţi suntem în dragostea
Celui Mângâietor,
.... Trist, dar acesta este Adevărul.

poezie de Adelina Cojocaru (22 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă fără decor

E toamnă, iubite,
Afară şi-n gând,
Sunt frunza ce cade,
Iar tu-mi eşti pământ;
Aştepţi să te-acopăr
Cu suflet şi dor
Şi vrei să fiu iarăşi
Al toamnei decor.

Nu pot azi toamnei
Să-i fiu o podoabă
Căci frunza căzută
Pe tristul pământ,
E arsă de soare
Rănită de ploi
Ucisă iubite....
De frigul din noi.

poezie de Angelina Nădejde (15 septembrie 2012)
Adăugat de angelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfumul toamnei

Mi-a fost dor de această clipă,
De parfumul toamnei timpurii,
De frunza care încet pe caldarăm pică,
De ochii tăi veseli şi zglobii.

Mi-a fost dor să văd struguri copţi în vie,
Să văd crizantemele cum înfloresc.
Să admir frumoasa mea glie
Şi să respir parfumul anotimpului pe care îl iubesc.

poezie de Vladimir Potlog (11 septembrie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când oamenii mă întreabă dacă un dumnezeu a creat universul, eu le spun că acea întrebare în sine este fără sens. Timpul nu a existat înainte de big bang, aşa că nu există timp în care dumnezeu să poată să facă universul. Este ca şi cum ai cere indicaţii pentru a ajunge la marginea Pământului; Pământul este o sferă; nu are o margine; aşa că a o căuta este un exerciţiu inutil. Fiecare dintre noi este liber să creadă ce vrea, şi este punctul meu de vedere că cea mai simplă explicaţie este că nu există nici un dumnezeu. Nimeni nu a creat universul nostru, şi nimeni nu ne dirijează destinul. Asta mă duce spre o realizare profundă; Probabil că nu există rai, şi nici viaţă după moarte. Avem doar această viaţă ca să apreciem marele design al universului, şi pentru aceasta eu sunt extrem de recunoscător.

citat clasic din Stephen Hawking
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul toamnei

mă rostogolesc prin câmpul de lavandă
hainele se îmbibă cu parfumul suav
n-am mai trăit frumoasă sarabandă
timpul este receptiv, cucernic, brav.

soarele e blând şi orele au gust
sorb elixirul toamnei ca tot omul
visul se îndulceşte cu un pahar de must
prind rădăcini peste veacuri ca pomul.

vântul împrăştie arome peste dealuri
şi cântece vesteşte din grup de ceteraşi
se umple lumea mea cu terne idealuri
pe drumuri de iubire se fericesc nuntaşi.

râuri de împlinire curg valuri după valuri
azi scriu poemul toamnei pentru înaintaşi.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, mai mult sau mai puţin, la cei mai mulţi oameni există iubire de sine, nu au duh de jertfă. A pătruns duhul lui: "Să nu păţesc eu ceva rău". Ştiţi cât mă doare când văd ce lume există astăzi!...

Paisie Aghioritul în Patimi şi virtuţi
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub cerul cu fantome

Din ochii toamnei curg boabele de rouă,
Pământul suflă în oglinzi cu pene,
Totu-i aşteptare când pe ostroave plouă
Cu fluturi puşi fantome peste gene.

Legende minunate în ochii toamnei curg
De-atâta aşteptare să fii oglinda mea,
Să intru vis cu vis, ca rugile-n amurg,
Sub cerul cu fantome ascunse-n steaua ta!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub cerul cu fantome

Din ochii toamnei curg boabe de rouă,
Pământul suflă în oglinzi cu pene,
Totu-i aşteptare când pe ostroave plouă
Cu fluturi puşi fantome peste gene.

Legende minunate în ochii toamnei curg
De-atâta aşteptare să fii oglinda mea,
Să intru vis cu vis, ca rugile-n amurg,
Sub cerul cu fantome ascunse-n steaua ta!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul toamnei merge spre cruce, spre moarte, în timp ce drumul postului de primăvară va merge spre înviere. Moartea nu este la Paşti, ea este acum, la sfârşitul toamnei, când începe iarna şi toate vor muri. Pe drumul morţii se merge sprijiniţi bine de cruce.

Ion Buga în Evanghelie şi liturghie
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonia toamnei

Se pregăteşte creanga pustiită,
Ca să-şi primească dalba ei ninsoare
Să-şi pună candelabre-n loc de floare,
Visând la primăvara însorită.
Din fiecare mugur care doarme
Se simte pulsul toamnei răzvrătite
Şi-, n frunzele ce-aleargă răvăşite,
Divina simfonie piere-n larme.

Se pregăteşte inima ciobită
Să-nalţe-n Ceruri ruguri de lumină,
Şi-, n suflet, amintirile suspină
Că anii au trecut ca o clipită.
Nisipul din clepsidră parcă-i aţă
Şi scurge, ritmic, în secunde clipa,
Pe stânci golaşe se-odihneşte-aripa,
Iar tinereţea zace-ntr-o fâneaţă.

Se pregăteşte stolul ca să plece
În locuri cu verdeaţă şi mult soare,
Dar ţese-un foşnet de mătase-n zare,
Sfidând un vânt rebel şi-o ploaie rece.
Din fiecare ţipăt de cocoare,
Se-nalţă-un dor de noi şi de iubire,
Şi-, n Paradisul toamnei, în potire,
Ne cântă Liszt, de-o vreme, peste mare.

Se pregăteşte-o altă filă-n carte
Să scrie la răscrucea toamnei noastre
Un cânt duios metaforei albastre
Şi visuri noi în crengi şi frunze moarte.
Copacii goi se clatină a rugă,
Ne pun în simţăminte iar iubirea,
Iar Cerul ne aduce împlinirea,
În frunza toamnei dusă la ierugă.

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar iubire!

Dacă nu există început;
Nu există sfârşit;
Nu există timp;
Poate nici spaţiu;
Noi existăm de când....
De când avem conştiinţa de..
Sine; de Noi?
Dacă suntem doar transformare;
Perpetuare; rostogolire!
Atunci suntem nemurire!
Suntem întru tot;
Un infinit!
Un Dumnezeu!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa toamnei nimănui

De-ai să-ţi aşezi,
În miez de toamnă,
Obrazul fin la pieptul meu,
Te voi primi
Ca pe-o zeiţă
Din visul ce-l visam doar eu.

Te voi numi crăiasa toamnei,
Regina visurilor mele,
Izvor al strălucirii care,
În ochii mei, reflectă stele.
Te voi privi ca pe-o copilă
Rătăcitoare-n lumi de vis,
Cu mine-n gând,
Având ca ţintă
Doar braţele
Ce ţi-am deschis.

Iar tu,
În calda-mbrăţişare,
Îmi vei zâmbi, îmbujorată,
Şi vei uita de drumul care
A fost tot ce ştiai odată,
Şi-ai să-mi promiţi,
Cu o privire
Senină-a ochilor căprui,
O viaţă plină de iubire,
Cum n-a mai fost a nimănui.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cununa toamnei

Plânsul îngerilor
a strâns lacrimile
în cununa toamnei
pusă peste fruntea copacilor
deveniţi regi
cu simbolul soarelui
aurit în frunze

poezie de Ion Şerban Drincea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din întuneric şi vremuri câinoase

Din întunericul Pământului se ridică azi, Viaţa,
Rădăcinile florilor se împletesc cu putere,
Se-mpart în şuviţe şi-n uscăciunea osemintelor
Ce dau putere de încolţire tuturor seminţelor, plantate.
Din beciurile Pământului se ridică frunţi de lumină
În care se-alintă şi plesnesc boboci de trandafiri
Omuleţi parfumaţi ce-au băut din cupele Împăratului
Ce-a vărsat peste ei toate ploile şi râurile divine.
Din vremuri câinoase se ridică azi lumea cu tine
Cu tine, cerşetorule de bucurii şi minuni Dumnezeieşti,
Pentru care nu face aproape nimic să se arate
Pe setea genunchilor tăi de drumuri, şi nu de-nchinări.
Din vremuri amare se ridică azi lumea şi crânguri
Obosite de suspine şi bocete lungi de oameni străini
Străini de fericirea Celui ce coboară azi pe Pământ
Să miluiască toată suflarea celor întristaţi şi necăjiţi.
O înviere permanentă doreşte să pună în luturi
O dragoste de Hristos şi de recunoştinţă spre El
Spre carnea înflorită în pietrele şi spinii defăimătorilor
De cuvântul şi crucea Tatălui pe care Fiul a fost răstignit.
Din întunericul Pământului a fost înviat Hristosul
Aşa cum şi noi înviem din moarte pe moarte călcând
Cu smerenie şi laudă putem obţine zi de zi pacea
Pacea pocăinţei în care Duhul cel Sfânt, se face simţit.
Din El şi cu El păsările prin grai şi iubire în ceruri
Oamenii prind putere de-a sfărâma pietre şi boli
Sparg munţi de dureri şi ziduri înălţate de Mamona
Ce se crede biruitor în casa şi turma mieilor cu har.
Din setea Pământului se ridică tainic lumina
Luminând ochii căprioarelor şi-a şerpilor ucigaşi
Veninoşi ca şi unii oameni ce nu cunosc Dumnezeul
Şi nu se mulţumesc cu trezirea inimii lor în răsărituri.
Din şalul nopţii strângător în moarte se ridică toţi zorii
Se-ntind-oase de animale şi prunci adormiţi în apusuri
Se luminează şi tresar bucuroşi toţi cei aflaţi în comă
Bieţii ce-au ascultat cântecele heruvimilor din Rai.
Din Rai se-ntorc fluturi cu suflete pline de iertarea păcatelor
Asemeni celor ce se ridică din aşternuturi dimineaţa
Ologi şi orbi atinşi de lumina stelelor sparte în nopţi
Căzute peste ei în valuri de lumină de-argint vindecător.
Nu ştim nici azi de unde şi pentru ce, suntem salvaţi,
Din moarte şi insomniile ce bântuie cugetele obosite
Întinatele minţi ce-ajung-trist la judecăţi de nebuni îndrăciţi
Ce-şi îngenunchează părinţii şi copilaşii până la moarte.
Din pulberea Pământului se ridică noi începuturi
Mâini frânte în accidente şi pântece de femei sterpe
Oase şi cărnuri ce au căzut în resemnare şi beznă
Trupuri cu care Dumnezeu face minuni în orice zi.
Din întunericul Pământului se ridică toţi morţii
Sunt legaţi de tainic de lumina Soarelui şi-a Lunii
Sunt prefăcuţi spre bucuria celor rămaşi pe Pământ
În raze de lumină ce se strecoară în odăi şi aşternuturi.
Uneori foşnetul frunzelor au sunetul viorilor şi-a chitărilor
Mângâietoare sunt pentru inimile celor orfani şi văduvi
Sparg întunericul cu glasurile furate din cei pierduţi
Pentru alinarea dorurilor grele strigătoare la Lună.
Din bezna frunţilor de munţi se ridică tot cerul
Aprins în micşunele culese de heruvimi şi păsări
Steluţe ce se joacă şi muşcă din norii bătrâni
Pentru înălţarea ochilor de muritori ce-au uitat s-adoarmă.
Din beciurile Pământului şi vremuri câinoase
Se-aprind toporaşi şi copilaşi însetaţi de ploi
Bucuroşi se ridică în mâinile unor creştini trimişi
Pentru salvarea lor din călcâiul secetos al Destinului.
Din vremuri câinoase se-aprinde zâmbitor Soarele
Atunci când deznădăjduirea prinde rădăcină în inimi
Şi taie din sânge toată durerea omului încercat
Trecut prin ciurul Domnului Iertător de cele rele.
Din gura Pământului se ridică toţi cei amărâţi
Trupuri îngheţate şi pline de zăpezi albastre şi negre
Adevăraţi cuceritori face Domnul din ei şi întuneric
Luminători ce vor lăuda bunătatea Domnului peste tot.
Din pivniţele Pământului se ridică suflete îngenuncheate
Luminoase mâini şi cugete atinse de Duhul Sfânt
Povestitorii propriilor dureri şi căderi în furia apelor
Ce-au fost salvaţi de scara Celui ce lasă noaptea să cadă.
Din întunericul Pământului se ridică azi, Viaţa,
Ziditorul preaputernic a Timpului şi-a omenirii flămânde
Flămânde de nefolositoare lucruri ce pun în umbră strălucirea
Celui nemuritor şi dătător de Iubire prin tot ce există frumos.
Atât de fragedă e Viaţa! Atât de plină şi dulce o simt! O ţin
ca pe-un copil în Copilul din mine,
Ce se vrea născut sănătos, şi pus la sânul mamei de Domnul.
Atât de fragedă e Viaţa! Atât de speriată o simt acum! Nu se
vrea sfârşită în inimile oamenilor plânşi!
Nu se vrea stinsă în singurătatea celor ce se frământă
În beciuri de pământ cu vreme câinoasă lipsită de lumină!
Atât de fragedă e Viaţa... am rămas făr' de cuvinte.

poezie de Adelina Cojocaru (9 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă de patimi

risipă de bucurie sub ochii morţii
nu te preface
există şansa împlinirii

între noi stau posibilităţi palpabile
le protejăm tăcerea
eu nu ştiu în iubire să tot aştept
tu nu ştii să te grăbeşti

socotesc că trebuie să vină impulsul
patima pe care o stăpânesc în trup
tu îmbrânceşti zilele pe scară
şi cazi fără să te loveşti la nimic
eu am genunchii juliţi.

frunzişul toamnei se scutură de vânt
e un joc de culori prin aer
mă pierd în ochii tăi cu brumă pe sprâncene
nu le simt nici căldura nici frigul

tu mă cerţi pentru cuminţenia pământului
eu rup îndemnul în bucăţi
şi împuns de gânduri
mă eliberez de inhibiţii
şi calc peste orice oprelişti străine

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de toamnă trimise departe

Despărţiţi o mie de mile, la căderea toamnei
împărţim toate aceste deziluzii. Acum vânturile toamnei

devastează nestingherite copacii din grădină,
doar regretele despărţirii, copiii distanţei, rămân mereu cu noi.

Umbrele rândunicilor întind aripi pentru drumul spre casă.
Mireasma orhideelor, subţire, se mai simte deasupra desişurilor.

Aceste anotimpuri încântătoare şi parfumul anilor se scurg
în singurătatea depărtărilor – iar noi aici împărtăşim un vacuum.

poezie de Bai Juyi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am dat arvună...

Am cântat o Vară întreagă pe ierburi
Pe flori de măceşi şi pe lemne încinse
Bătrâne şi tinere doamne vopsite frumos
Pentru odihna celor trecători pe Pământ.

Am sărit pe ele uneori bucuroasă
Alteori le-am udat cu lacrimi de dor
Lacrimi ce-au fost şterse în paşii
Unei doamne îmbrăcate în alb.

În poala Ei am cântat şi am plâns
Noapte de noapte am compus doine
Cu speranţe mi-am întărit sufletul
Să pot ajunge sănătoasă în braţele Toamnei.

Mi-am dorit să mă sting odată cu Toamna
Asemeni greierilor ce-şi arvunesc moartea
Asemeni cobzarilor ce se pierd cântând
În frigul ultimilor paşi de Toamnă în iarbă.

Am dat de-acum arvună morţii incolore
Să-mi păstreze în taină locul de veci
Pentru ziua în care muşchiul inimii cedează
În strânsoarea frigului şi-n dorul de tine... Iubirea mea.

poezie de Adelina Cojocaru (23 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există capăt de drum, fiecare drum este continuarea celui anterior, viaţa nu dispare, moartea nu există, este în mintea noastră înfricoşată. Morţii noştri dragi ne însoţesc pretutindeni, în vise, în amintiri. Să nu-i uităm, pentru că şi ei ne pot uita. Iar Dumnezeu este în fiecare din noi, cum ar putea muri?

citat din Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonia toamnei

De-aş putea-n această toamnă
să te-ascund în ochii mei
să te cos în fir albastru
ca pe-un lacăt prins la chei.

De-aş putea-n această toamnă
să mă prefac în fântână
aşezat să-mi bei din palme
să-ţi fiu mir la rădăcină.

De-aş putea-n această toamnă
să-ţi sap norul de tristeţe
şi să-l fac izvor de pace
până dau de tinereţe...

De-aş putea-n această toamnă
să-ţi prind râsul pe culori
ţi-aş pune zăvor la umeri
şi copaci în loc de flori.

De-aş putea-n această toamnă
să te-adun în gândul meu
până-n ceasul cel din urmă
să-mi prind cerul de al tău.

De-aş putea-n această toamnă
să te pierd în ruginiu
mi-aş da inima din piept
să te scot luminii viu.

poezie de Ileana Pop-Nemeş din Sub cerul meu (august 2018)
Adăugat de Ileana Pop-Nemeş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este atât de rar, încât nici măcar nu există. Cine vrea să trăiască? Gândul, nu-i aşa? Dar gândul este limitat prin el însuşi şi vrea să trăiască, ce? Viaţa care este nelimitată, nu-i aşa? O atare utopie nici toate minţile la un loc nu o pot trăi. Când vedem că suntem Viaţa, gândul se stinge natural în ea, cu toată pretenţia trăirii şi se reîntoarce Acasă. A fi Viaţa este libertate. A fi gândul înseamnă a trăi un construct psihologic despre viaţă, şi nu Viaţa. Nu vedem că faptul de a exista este Dumnezeu însuşi şi nu vedem că majoritatea oamenilor nu există, ci gândesc că există şi această închisoare conceptuală le curmă existenţa. Un copac de Sequoia nu vrea să îşi "trăiască viaţa" dar există 5000 de ani. Un "păduche numit gând sau mintea omului" pretinde că o trăieşte, dar de abia atinge 100. Adevărul este uluitor de simplu.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonie de toamna

Atingerea toamnei ne-a ajuns din nou
Inimile ne sunt acoperite de ploi nesfârşite
Acceptă destinul nostru, nu spune nimic.
Întreaga viaţă transformată în gri
Dispărem din această lume,
Tu şi cu mine,
Noi vom fi parte din armonia de toamnă
Împreună dormind pentru un vis nesfârşit,
Tu şi cu mine,
Noi vom fi vântul eternităţii.
Şi albastrul e în gri...
Totul moare doar pentru a se renaşte
Nu trebuie să îţi fie frică:
Voi rezista până ce vom dispărea...

poezie de Ioana Cornelia Sigarteu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!