Din întuneric şi vremuri câinoase

Din întunericul Pământului se ridică azi, Viaţa,
Rădăcinile florilor se împletesc cu putere,
Se-mpart în şuviţe şi-n uscăciunea osemintelor
Ce dau putere de încolţire tuturor seminţelor, plantate.
Din beciurile Pământului se ridică frunţi de lumină
În care se-alintă şi plesnesc boboci de trandafiri
Omuleţi parfumaţi ce-au băut din cupele Împăratului
Ce-a vărsat peste ei toate ploile şi râurile divine.
Din vremuri câinoase se ridică azi lumea cu tine
Cu tine, cerşetorule de bucurii şi minuni Dumnezeieşti,
Pentru care nu face aproape nimic să se arate
Pe setea genunchilor tăi de drumuri, şi nu de-nchinări.
Din vremuri amare se ridică azi lumea şi crânguri
Obosite de suspine şi bocete lungi de oameni străini
Străini de fericirea Celui ce coboară azi pe Pământ
Să miluiască toată suflarea celor întristaţi şi necăjiţi.
O înviere permanentă doreşte să pună în luturi
O dragoste de Hristos şi de recunoştinţă spre El
Spre carnea înflorită în pietrele şi spinii defăimătorilor
De cuvântul şi crucea Tatălui pe care Fiul a fost răstignit.
Din întunericul Pământului a fost înviat Hristosul
Aşa cum şi noi înviem din moarte pe moarte călcând
Cu smerenie şi laudă putem obţine zi de zi pacea
Pacea pocăinţei în care Duhul cel Sfânt, se face simţit.
Din El şi cu El păsările prin grai şi iubire în ceruri
Oamenii prind putere de-a sfărâma pietre şi boli
Sparg munţi de dureri şi ziduri înălţate de Mamona
Ce se crede biruitor în casa şi turma mieilor cu har.
Din setea Pământului se ridică tainic lumina
Luminând ochii căprioarelor şi-a şerpilor ucigaşi
Veninoşi ca şi unii oameni ce nu cunosc Dumnezeul
Şi nu se mulţumesc cu trezirea inimii lor în răsărituri.
Din şalul nopţii strângător în moarte se ridică toţi zorii
Se-ntind-oase de animale şi prunci adormiţi în apusuri
Se luminează şi tresar bucuroşi toţi cei aflaţi în comă
Bieţii ce-au ascultat cântecele heruvimilor din Rai.
Din Rai se-ntorc fluturi cu suflete pline de iertarea păcatelor
Asemeni celor ce se ridică din aşternuturi dimineaţa
Ologi şi orbi atinşi de lumina stelelor sparte în nopţi
Căzute peste ei în valuri de lumină de-argint vindecător.
Nu ştim nici azi de unde şi pentru ce, suntem salvaţi,
Din moarte şi insomniile ce bântuie cugetele obosite
Întinatele minţi ce-ajung-trist la judecăţi de nebuni îndrăciţi
Ce-şi îngenunchează părinţii şi copilaşii până la moarte.
Din pulberea Pământului se ridică noi începuturi
Mâini frânte în accidente şi pântece de femei sterpe
Oase şi cărnuri ce au căzut în resemnare şi beznă
Trupuri cu care Dumnezeu face minuni în orice zi.
Din întunericul Pământului se ridică toţi morţii
Sunt legaţi de tainic de lumina Soarelui şi-a Lunii
Sunt prefăcuţi spre bucuria celor rămaşi pe Pământ
În raze de lumină ce se strecoară în odăi şi aşternuturi.
Uneori foşnetul frunzelor au sunetul viorilor şi-a chitărilor
Mângâietoare sunt pentru inimile celor orfani şi văduvi
Sparg întunericul cu glasurile furate din cei pierduţi
Pentru alinarea dorurilor grele strigătoare la Lună.
Din bezna frunţilor de munţi se ridică tot cerul
Aprins în micşunele culese de heruvimi şi păsări
Steluţe ce se joacă şi muşcă din norii bătrâni
Pentru înălţarea ochilor de muritori ce-au uitat s-adoarmă.
Din beciurile Pământului şi vremuri câinoase
Se-aprind toporaşi şi copilaşi însetaţi de ploi
Bucuroşi se ridică în mâinile unor creştini trimişi
Pentru salvarea lor din călcâiul secetos al Destinului.
Din vremuri câinoase se-aprinde zâmbitor Soarele
Atunci când deznădăjduirea prinde rădăcină în inimi
Şi taie din sânge toată durerea omului încercat
Trecut prin ciurul Domnului Iertător de cele rele.
Din gura Pământului se ridică toţi cei amărâţi
Trupuri îngheţate şi pline de zăpezi albastre şi negre
Adevăraţi cuceritori face Domnul din ei şi întuneric
Luminători ce vor lăuda bunătatea Domnului peste tot.
Din pivniţele Pământului se ridică suflete îngenuncheate
Luminoase mâini şi cugete atinse de Duhul Sfânt
Povestitorii propriilor dureri şi căderi în furia apelor
Ce-au fost salvaţi de scara Celui ce lasă noaptea să cadă.
Din întunericul Pământului se ridică azi, Viaţa,
Ziditorul preaputernic a Timpului şi-a omenirii flămânde
Flămânde de nefolositoare lucruri ce pun în umbră strălucirea
Celui nemuritor şi dătător de Iubire prin tot ce există frumos.
Atât de fragedă e Viaţa! Atât de plină şi dulce o simt! O ţin
ca pe-un copil în Copilul din mine,
Ce se vrea născut sănătos, şi pus la sânul mamei de Domnul.
Atât de fragedă e Viaţa! Atât de speriată o simt acum! Nu se
vrea sfârşită în inimile oamenilor plânşi!
Nu se vrea stinsă în singurătatea celor ce se frământă
În beciuri de pământ cu vreme câinoasă lipsită de lumină!
Atât de fragedă e Viaţa... am rămas făr' de cuvinte.

poezie de Adelina Cojocaru (9 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu ştii...

Într-o zi mânia Lui Dumnezeu o să facă sul cerul
Şi-atunci toţi oamenii vor chema munţii şi florile in ajutor
Vor cere protecţia lor peste trupuri dezghiocate de păcate
In care Sfântul Duh nu a fost prezent nici măcar o secundă.

Într-o zi Mângâietorul o să-şi lase Duhul Sfânt pe pământ
În timp ce toţi oamenii vor alerga după El prin vânturi tăioase
Vor cere privirea miloasă şi atingerea Celui cu inima dulce
Ce poate să ierte păcatul şi să înnoiască sufletele mieilor rătăciţi.

Într-o zi Soarele o să îngenuncheze tot neamul în foc
În care unii vor sta răcoriţi de scutul Domnului plin cu apă
Un scut ce o să strângă în el doar trupuri ce-au stat in ascultare
Cu minţile şi inimile fără de pofte lumeşti ce-au aprins mânia Olarului.

Într-o zi Luna o să lege tot cerul de umerii unor credincioşi
Ce nu au judecat şi nu au hulit numele Tatălui ce a înviat Hristosul
O să facă din ei îngeri cu aripi ce vor strânge stelele în Rai,
În timp ce alţii vor avea parte de întunericul şi flăcările din fundul Pământului.

Într-o zi vom sta cu toţii înlăuntrul unui ochi de Tată Bun
În care se vor cerne pe rând miei botezaţi şi nebotezaţi
Prunci ucişi, beţivi şi curvari, nebuni şi smeriţi, mândrii şi goi
Pentru judecarea Păcatului Alb (omiterea )despre care nu se
vorbeşte.

poezie de Adelina Cojocaru (3 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sexul şi pâinea

Când toţi dorm, o linişte ciudată de cal fricos
joacă umbre pe spinarea aurită a celui care se ridică şi pleacă,
se ridică şi pleacă, se ridică
şi pleacă,
se clatină lustra, semn că mai mult decât
dulceaţa acestor buze, goliciunea acestor cuvinte,
dezmierdarea acestui nume,
aud apa cum sună, făina de grâu cum se-adună,
truda morilor dincolo de deal, dincolo de aceste toate,
nimicuri.

Ştiu, din ea nu se muşcă, din ea nu se rupe,
în ea se adâncesc coatele, se scrie prohodul, se îngenunchează
în faţa celui care se ridică şi pleacă,
se ridică şi pleacă, se ridică
şi pleacă,
dezbină şi înmulţeşte.
Trebuie să alegi, hai, trebuie să alegi.
Persuasiv eşti, diavole, dar eu voi fugi de tine,
căci asta e datoria ta, să mă prinzi.
Iar dacă reuşeşti acum, când prin toate alerg aşa, nemişcată,
o lumină senzuală va intra în sfera aceasta născocită,
ca un cuţit sclipitor, ascuţit,
deopotrivă,
în sex, în pâine.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când inima se înlănţuie

Noaptea şi-a spălat hainele vechi pe înserate
acum le uscă pe faţa vântului nervos,
dimineaţa se sărută cu izvoarele şi pleacă.

În gând se schimbă culorile la crepuscul,
privesc păsările cum se pregătesc de concert,
se ridică ceaţa odată cu aripile,
lumina face risipă prin filtrul norilor în trecere
şi lumea îşi frământă mâinile în aşteptare.

Iubirea rămâne limba dulce a cuvintelor
ce se coace sub pielea fiecărui om,
în amiaza când inima se înlănţuie
cu dorul care în mine îşi află izvorul
devine dătător de dragoste şi viaţă.

În vreme ce verdele îşi câştigă puterea
ploaia cade-n ispita pământului cald,
respiră cruda încolţire a seminţelor,
copii nevinovaţi ai soarelui.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba dulce a cuvintelor

Noaptea şi-a spălat hainele vechi pe înserate
acum le uscă pe faţa vântului nervos,
dimineaţa se sărută cu izvoarele şi pleacă.

În gând se schimbă culorile la crepuscul,
privesc păsările cum se pregătesc de concert,
se ridică ceaţa odată cu aripile,
lumina face risipă prin filtrul norilor în trecere
şi lumea îşi frîmântă mâinile de aşteptare.

Iubirea rămâne limba dulce a cuvintelor
ce se coace sub pielea fiecărui om
în amiaza când inima se înlănţuie
cu dorul care în mine îşi află izvorul
cel dătător de dragoste şi viaţă.

În vreme ce verdele îşi câştigă puterea
ploaia cade-n ispita pământului cald,
respiră cruda încolţire a seminţelor,
copii nevinovaţi ai soarelui.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare lacrimă

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus spre nouri
Acolo unde grădinile cu flori şi heruvimi
Aşteaptă ploile din tina ochilor de muritori.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
La rădăcina florilor şi-n tuburi ce cântă veşnicia
În lemnişoare ţinute-n mâini şi sfinte buze
Ce se-ncălzesc în suflul nemuritorilor din Rai.

În naiurile lor din bambus parfumat de flori
Aş vrea să fie plânsul lumii şi al meu furat
Să l cânte cei din ceruri fără de păcat lumesc
Pentru iertarea tuturor tristeţilor din lumea pământeană.

Din fiecare lacrimă să facă note pe un portativ
Să prindă glăsuire în căptuşite guri cu-argint
În praful stelelor să se doinească dorinţa de-nviere
A celor ce îngenunchează pentru izbăvirea inimii din moarte.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă apropie de alba Lună
Şi sper s-ajung cât mai departe de această lume
Pentru înnoirea nevrednicului suflet întristat şi greu.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
Pe pajiştea Mângâietorului de miei şi heruvimi
Acolo unde tot trecutul smeriţilor se şterge
Cu înflorirea fiecărei flori în osul celui aşteptat.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung în ceruri
Să pierd un ghem de oase prin roţi de caruri sfinte
Să se topească toate pe pieptul norilor încinşi
De strălucirea pietrelor ce luminează veşnicia.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung la Soare,
Să pun în pumnul Blândului toată durerea mea
Să simt topirea fiecărui os şi-a mea privire
Din care Domnul o să facă vânt pentru pustiu.

Din fiecare lacrimă să mă adune Blând
Din ele să mă plămădească pentru ceruri
În lungi poteci să mă prefacă pentru tălpi
De sfinţi ce vor călca pe mine ca pe iarbă.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în nouri prinsă
Să fiu în pântecul senin un prunc nevinovat
Ce o să iasă asemeni curcubeului surâzător
Ce nu are trecutul păcătos şi greu de tină.

Din fiecare lacrimă de-a mea şi-a lumii
Născută din tăcere şi din doruri de Hristos
Aş vrea să facă Domnul ploi în orice vreme
Pentru binecuvântarea noastră şi-a florilor din cer.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus la ceruri
Şi sper să prind de coarne Luna
Cât mai curând... cu toţi asemeni mie.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Bunul
Să lase ochii tuturor ce vor să prindă stele
Să lase lacrimile lor să ude veşnicia
Pentru umplerea cu Duhul Sfânt Cercetător.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Dumnezeu
Să strângă fiecare ochi cu lacrima smerită
Pentru a face salbe şi brăţări pe masa Lui
Din toată averea întinată a plânşilor din lume.

Cu fiecare lacrimă îmi cer iertare
Pentru voi şi pentru mine suflet întinat
Să răcorim grădina Domnului cu lacrimi
Şi paşii Lui cercetători în fiecare gând al inimii.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în ceruri
Pentru iertarea tuturor păcatelor din mine
Pentru iertarea pruncilor ajunşi acum bătrâni
Ce nu au căutat pe Domnul cu lacrima şi Crezul.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonie albă

Ninge de zece mii de ani!
De zece mii de ani cuvântul
ne mărturiseşte câte a văzut
prin cele scrise şi nescrise.
Ne-a legat şi dezlegat
păcatele,
întru mântuire
prin jertfa sângelui său.
Noi ne-am împărţit
înaintea celui care ne-a creat
în suflete păcătoase
şi suflete bune;
precum norii de grindini
am fost şi noi,
precum norii de ploi
am fost sămânţa pământului,
alegând între bine şi rău
ca ziua de noapte,
culcându-ne sub lumină de lună
şi trezindu-ne sub razele soarelui.
Iar ochii pe care-i întoarcem în noi
sunt reci sau sunt calzi.
A nins pe sufletele celor care au fost,
peste cenuşa uitaţilor,
dar ei nu au murit!
Au înviat şi s-au scurs într-un izvor!
Ninge peste sufletele celor care sunt,
peste trupuri calde,
iar cei ce se nasc
vin să-şi adape setea
din adevărul izvorului
şi plâng...

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mareea se ridică, mareea cade-încet

Mareea se ridică, mareea cade-încet,
Ploierii ciripesc, amurgul devine violet;
De-a lungul plajei ude, parcă-n maro trasă,
Călătorul zoreşte către casă –
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet,
Întunericul se-aşează pe-acoperiş discret;
Şi marea din beznă ne-atrage-n larg ca un magnet.
Valuri mici cu palme moi şi albe, lip-lip,
Şterg urmele de paşi înscrise pe nisip,
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet.

Vin zorii, caii din grajduri lovesc în parapet,
Nechează, chemaţi de glasul rândaşului, urgent.
O nouă zi se-înalţă, dar călătorul nu-i pe-aproape,
El niciodată nu va mai reveni la ţărm de ape.
Iar mareea se ridică, mareea cade-încet.

poezie clasică de Henry Wadsworth Longfellow, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va veni iarăşi Mesia

când va veni iarăşi Mesia
mireasa Lui de aici să-şi ia
ce mare va fi bucuria
ce va-ncolţi-n mireasa Sa

căci toţi acei ce-au ascultat
şi au trăit Cuvântul Sfânt
o haină nouă li s-a dat
şi-or părăsi acest pământ

nu se are în vedere
de ce moarte au murit
ci doar ce Cuvântul cere
de a fi neprihănit

la răpire aşa va fi
toţi acei neprihăniţi
alte haine vor primi
şi la cer vor fi răpiţi

ei mireasa Lui Hristos
cu acei ce-au ascultat
nu vor mai rămâne jos
căci Fiul de Împărat

de aici îi va lua
şi în ceruri îi va duce
împlinind atunci Scriptura
prin izvorul de pe cruce

Mirele cu-a Lui mireasă
în cer se vor bucura
căci Isus cu-a Lui aleasă
sus în cer s-or aşeza

însă vremea va veni
când Ei — iar se vor întoarce
Mirele spre a domni
pe pământ Însuşi în pace

după ce Ierusalimul
va fi iar eliberat
la luptă porni-va Domnul
cu pământul răsculat

cea mai mare bătălie
va fi la Armaghedon
Mirele din veşnicie
urât de al morţii domn

atunci El va trebui
cu-a pământului oştiri
să lupte spre-a birui
toate aceste rătăciri

iar armatele planetei
atunci vor fi nimicite
de-Mpăratul veşniciei
—şi lucrurile-noite

după ce va birui
oştile de pe pământ
Domnul iar va răsplăti
pe cei care a Lui Cuvânt

l-au iubit şi-au ascultat
trăind în neprihănire
şi morţii au înviat
pentru marea răsplătire

cei ucişi aici de fiară
pentru Mirele Hristos
la viaţă atunci iară
vor fi aduşi aicea jos

va fi întâia înviere
a martirilor ce-au fost
morţii daţi spre-njunghiere
pentru Isus — a lor rost

pe scaune de domnie
din mireasă cei aleşi
îi vor judeca să ştie
cum de moarte au fost culeşi

ce răsplată să primească
de Hristos c-au ascultat
pentru patria cerască
ei ce vieţile şi-au dat

şi morţii aceştia iată
de la-ntâia înviere
vor primi întâia dată
dreptul de-a fi la vedere

de a fi la-mpărăţie
împreună cu Hristos
şi în anii cei o mie
vor domni aicea jos

glorie dar Celui Sfânt
Mirelui din veşnicie
ce-a schimba acest pământ
ca un rai întreg să fie

şi mireasa cu martirii
împreună cu Hristos
despărţiţi de jugul firii
vor trăi aici frumos

iar cei care în viaţă
vor rămâne pe pământ
vor avea o altă faţă
dup-al Domnului Cuvânt

şi ei se vor înmulţi
viaţa lor fiind schimbată
ani cu sutele-or trăi
dintr-o inimă curată

raiul va fi pe pământ
cu Hristos şi-a Lui domnie
sub puterea Celui Sfânt
Împărat ce o să fie

fericirea abia atunci
omenirea o să trăiască
nu-n păcatele adânci
ci-n lumina cea cerească

căci Hristos va stăpâni
tot pământul de sub soare
şi-Mpărat doar El va fi
fie-i slavă şi onoare
duminică balcon mănăştur 22 iulie 2018

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ridică?

Cine ridică povara din mine
Când cuvintele sunt îngeri de lumina,
Cu rădăcină...
Cum se poate înălţa întreagă memoria
Spărgând zidurile frunţii cu toată furia?

Cine-mi poate lua dreptul de-a nu uita,
Când inima se frânge ca liniştea,
Când mâinile ce-mi întind ciocanul şi cuiele
Sunt aceleaşi ce mi-or dăinui numele?

Cine desprinde de flacari risipa...
Cine-mi ridică aripa?!

poezie de Virginia Radu Gavrilă (1985)
Adăugat de Virginia Radu Gavrilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti atât de frumos

Eşti atât de frumos, Doamne,
Prin tot ce ne-atinge, curat,
Prin tot ce putem strânge în braţe,
Cu ochii, gândul şi inima de muritori.

Eşti atât de bun, Doamne,
Prin tot ce verşi în lacrimi, neîntinat,
Prin tot ce binecuvântează trupuri,
Pline de răni, suspine şi-amare dureri.

Eşti atât de luminos, Doamne,
Atât în Cer, cât şi pe Pământ, Sfânt lăudat,
Cu daruri crescute din lut şi lumină,
Suflate din Duhul gurii Tale făr' de-nceput.

Eşti atât de iubitor, Doamne,
Atât de nepătruns în Vie Împărăţia Ta,
În Începutul şi Sfârşitul Universului,
Neînţeles şi necuprins de câţi au încercat.

Eşti atât de minunat, Doamne,
Prin spicul ce se leagănă mut pe Pământ,
O sprânceană crescută din lut să zâmbească,
Îngenuncheată în faţa Lunii de ploi.

Eşti atât de iertător, Doamne,
Cu tot ce întinăm şi otrăvim neîncetat,
Lăsând Universul viu cu minuni divine,
Întărind totul şi pe toţi ce-Ţi recunosc Puterea.

Eşti necuprins în bunătate.... aştept, Doamne,
răsăritul Soarelui, să-ţi multumesc!!!

poezie de Adelina Cojocaru (24 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică (Lorelei în oglindă)

Tribute to Heinrich Heine

Pe câmpia verde, de lucernă plină,
Era o prinţesă, ca dama de pică
Mergând cu tact, precum o felină,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Şi cătând pe râu, spre iubirea sa,
Se-aruncă-n vâltoare, ea nu ezită
Departe pe deal, chipul lui se-afla
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Din apele tulburi, ea tot priveşte,
Înoata-n continuu, fără pic de frică,
De mai aproape, el parcă o ţinteşte,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Într-un final tragic, curentul răului,
O trase în jos, n-a mai putut să zică
Nimic, ci se scufundă cu figura lui
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

poezie de Alex Dospian (26 iulie 2021)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-o sprânceană apune soarele şi iubirea ta

Oh. pe-o sprânceană apune soarele iernii
Şi mă doare, mă doare depărtarea şi greutatea lui,
greutatea ce-mi desface carnea de pe oase în rană
o rană ce măsoară cu razele Regelui toată distanţa
ce se întinde intre noi doi.

Oh, mă soarbe tot jarul din aur ce se varsă în mare
Şi mă înec odată cu el în ţărmuri şi valuri bătrâne,
mi-e sufletul ancoră şi ancora o taină ţinută
pe fundul mărilor unde Dumnezeu învaţă peştii să-noate
pentru a trece prin moarte victorioşi.

Oh, vezi tu străine, ce mă ţine pe mine? Tocmai absenţa ta.
Absenţa e fără păcat şi fără putere în oasele mele de muritor,
ce caută lumina şi mângâierea în tot ce mă răpeşte
în Minunatul ce mă răstigneşte pe cântul celor din adâncuri
unde se cântă şi se dă slavă

Celui ce vindecă, iartă, stinge, spală, şi coase cu fire de aur
orice rană, drumuri, doruri, gânduri, lacrimi,
sparte şi înnodate în ochi, barbă, poală, ceasuri, şi ani,
ce scurtează viaţa tuturor celor ce şi-au pierdut iubitul(a)
asemeni pământului ce-şi îngroapă singura şi ultima floare
răsărită în pieptul lui din Iubire, şi pentru Iubirea faţă de Creator.

poezie de Adelina Cojocaru (6 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul Celui Prea Înalt--Psalm 72

Ca o ploaie
repede de vară
ce cade
pe un pământ cosit
aducând
mireasma aceea proaspătă de iarbă amestecată
cu gingăşia picurilor de ploaie
pe care tu însuţi îi simţi atingându-ţi obrajii
şi mâinile
aşa
va fi împărăţia
Pruncului născut în Betleem
de care
se vor teme oamenii
cât va fi soarele
şi cât se va mai arăta luna pe pământul pe care El îl va îmbrăca
în prospeţime şi în neprihănire
căci
cel neprihănit
în zilele Lui va înflori
ca un crin alb ca zăpada într-un câmp de maci roşii
ca flacăra focului
ce arde cu putere într-un miez de noapte neagră
fără lună fără stele
şi
va fi belşug de pace
până nu va mai fi lună

El
Fiul Celui Prea Înalt
Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor
va stăpâni
de la Râu până la marginile pământului

şi locuitorii pustiei
genunchii şi-i vor pleca înaintea Lui
şi duşmanii vor linge ţărîna
înaintea Fiinţei Lui
împăraţii Tarsisului
şi ai ostroavelor
ai tuturor insulelor din oceanele planetei
îi vor plăti
biruri

împăraţii Sebei şi Sabei
îi vor aduce fiecare în parte
daruri îmbelşugate
căci toţi
împăraţii pământului se vor închina înaintea Lui
şi toate popoarele
îi vor sluji şi i se vor închina Lui
căci El va înnoi pământu şi-l va face ca un rai
ca o grădină a Edenului
şi oamenii în pace îi vor sluji căutându-i neprihănirea
şi slava Numelului Lui

da
toţi împăraţii pământului
şi toţi cei ce vor stăpâni peste popoare
se vor închina înaintea Lui
şi toate neamurile îi vor sluji căci mâna Lui va stăpâni
cu putere pe planeta Terra
îmbrăcând întreg pământul cu slava Numelului Lui
şi cu propria Lui putere prin care a zidit
şi cerul şi pământul
şi marea şi izvoarele de apă
şi mersul şi gândul
viaţa şi omul

ideea şi floarea
privirea şi zborul
norii
şi vântul

El
va izbăvi pe
săracul care strigă
pe
nenorocitul care n-are ajutor
căci El Însuşi
va fi Mântuitor
izbăvindu-i pe cei necăjiţi din necazurile lor
şi le va împleti viaţa
cu mulţumirile pe care ei i le vor aduce
cât soarele străluce
căci El
îşi va întinde mâna
spre cei cu inima curată
ce-i vor sfinţenia

va fi
belşug de grâne în ţară până pe
vârful munţilor
şi spicele bătute de aripile vântului
se vor clătina ca şi copacii din Liban
iar oamenii
vor înflori în oraşe şi la sate
ca florile de pe câmp înbrăcate în lumina soarelui
şi cernute
cu degetele vântului de vară
cu ploaia
ce împrăştie culorile curcubeului
şi cu gingăşie le aşează în fiecare floare
după înţelepciunea Celui Prea Înalt

cât soarele
şi umbra aşternută în rouă pe iarbă
în floarea de vară
îi va ţinea Numele
căci El va întrece orice idee şi orice cuvânt
doar
El este Cuvântul Celui Sfânt şi Prea Înalt

cât soarele
şi umbra aşternută în rouă pe iarbă
în floarea de vânt
îi va ţinea Numele
şi El va înflori lumina
în ochii tuturor oamenilor ce vor trăi
sub stăpânirea Lui aici pe pământ

lumina
Lui
e
adevărata lumină ce
ne luminează
propria noastră lumină
şi El
ne aşează fericirea
fiecărui pe degete înflorind fiinţa umană

unii
pe alţii
cu El se vor binecuvânta
şi toate popoarele
fericit îl vor numi
binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel
El singurul
care face minuni
şi semne mari de-ţi fură şi ochii

şi sufletul
şi fiinţa

tot pământul
să se umple de slava Lui
şi toate insulele
scăldate de ape mari
şi de oceane
să-i cânte slavă şi onoare
toate fetele frumose
mai gingaşe ca roua câmpului
şi ca picurii de ploaie din ploaia repede de vară ce udă
un pământ cosit
surâsul şi ciripitul rândunicii
să-i cânte
să-i cânte lumina
şi îndurarea Lui cea mare
căci Hristos
e calea şi Viaţa
Lumina şi Adevărul
glorie slavă şi cinste
Împăratului iubirii
ce va domni pe pământ

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 decembrie 2017, Betania Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă necuvântătoarelor

Cu toţi avem un drept – de a trăi.
Cuvântul nostru-i noapte sau e zi,
Dar printre noi trec necuvântătoare.
Sunt ploi în suflet, este vânt sau soare,
Sunt răni, vulcani de sânge se ridică...
De necuvântătoare vă e frică?!
Un rost îl au şi ele ca şi noi...
Nu le-mproşcaţi voi, oameni, cu noroi!

Cu toţi avem un drept – de a trăi.
Pământ şi ape, munţi a le slăvi.
Atomi purtând în lanţul trofic rugi,
Să ştim ce-nseamnă să iubeşti, să plângi,
Să fim altar şi clopot... Şi pe rând
Să fim tot ce trăieşte pe pământ
În formă minerală, apoi plante,
Trudind, să risipim a vieţii noapte.

Cuvântul nostru-i noapte sau e zi...
Greşeşti?! Este normal. Nu te sfii!
Pleacă-ţi genunchiul sincer, în iertare,
Trăieşte printre necuvântătoare,
Rugina unui timp s-o dai uitării!
E dimineaţă? –Nfruptă-te din zorii
Înmuguriţi din lacrima de ceară
Şi nu-ţi lăsa gândul trecut să doară!

Dar printre noi trec necuvântătoare...
Trec lin, pe ceruri, păsări călătoare,
Roiesc în ape vietăţi multiple,
Pier ca un vis în fracţiuni de clipe.
Albine, fluturi, câte şi mai câte,
Ce ochiul trist ar vrea să îl încânte.
Liane-n râuri strălucind de zale,
Le regăsim de multe ori sub soare.

Sunt ploi în suflet, este vânt sau soare,
Că suntem fericiţi ori că ne doare,
Roiesc în jurul nostru fluturi vii,
Cuvinte-îngeri, cânturi, poezii.
Este o lume nouă! La uitare
Nu condamnaţi nici lumea de necuvântătoare!
Da-ţi-le şansa de-a trăi prin voi!
Şi ele au un suflet... au nevoi...

Sunt răni, vulcani de sânge se ridică...
O necuvântătoare cât de mică
Ochiului nostru este mântuire.
Să-i dăm un drept – la supravieţuire!
Să-i dăm o şansă, de-a se înălţa
Precum un zbor... Tu viaţa nu-i curma!
Oh, zeu, oh, om, puterea de-a distruge
Lasă orfan un suflet care plânge.

De necuvântătoare vă e frică?!
Mare e lumea noastră, a lor mică...
Sunt ca şi noi, luciri dintr-un atom,
Au dreptul de-a trăi... oh, om, fii om!
În A. D. N.-ul fluxului solar
Dă-le o şansă, iar, şi iar, şi iar.
Tu eşti furtună, ele val sculptând
Evolutiv, viaţa pe pământ.

Un rost îl au şi ele ca şi noi...
Eu vă implor, nu fiţi la suflet goi!
Şi ele au nevoie de iubire,
De pace, de lumină, fericire...
De mângâiere, de cuvinte dulci
Oh, om, de ele-aminte mereu să îţi aduci.
Aşează-le pe ii, pe mândre fote,
Pe portativul presărat cu note...

Nu le-mproşcaţi, oh, oameni, cu noroi!
Să nu uitaţi! Ele trăiesc prin voi...
Ele-s etern, un strop de clorofilă,
Ele sunt drumul vostru spre lumină,
Trăiţi prin ele şi trăiesc prin voi,
Nu le-mproşcaţi, oh, oameni, cu noroi!
În lanţul trofic pre-universal
Ele vor trece-n regnul animal...

Nu le-mproşcaţi voi, oameni, cu noroi!
Un rost îl au şi ele ca şi noi...
De necuvântătoare vă e frică!
Sunt răni, vulcani de sânge se ridică.
Sunt ploi în suflet, este vânt sau soare,
Dar printre noi trec necuvântătoare...
Cuvântul nostru-i noapte sau e zi,
Cu toţi avem un drept – de a trăi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Sfânta zi de Paşte

Iisuse, oh, lumină vie, căldura duhului Tău pur,
Va-mpărtăşi cu bucurie pe toţi ce-o caută acum.
Pe tronul Tău, cu mare slavă, căi pământeşti ai apucat,
Dând orbului lumină, Doame, pe cei greşind Tu i-ai certat.
Te-ntorci de fiecare dată şi ierţi în fiecare clipă,
Dar vino şi-naintea morţii şi moartea noastră o ridică!
Când sufletul ni-i greu de gânduri şi de păcate, doar Tu vii
Să ne împuţinezi povara... Povara fiecărui, ştii!

Iisuse, oh, lumină vie, căldura duhului Tău pur,
Atâta taină, atâta pace, vis şi iertare lasă-n jur.
Călătorind în timp, prin timpuri, de generaţii ne-ai iertat,
Iar noi, iudaice popoare nevrednice, te-am alungat.
Tu dus-ai crucea pe Golgota şi chinuri mari ai îndurat.
Pentru copii Tăi, Iisuse, la tâmple ghimpi de gheaţă ard.
Eşti biciuit şi prins în cuie prin pământescul legământ,
Ţi-e-n suflet rana-nsângerată şi ochiul Tău îl văd plângând.

Va-mpărtăşi cu bucurie pe toţi ce-o caută acum...
Şi în smerenie se-apleacă, oh, mâna Ta pe orice drum!
Tu fi-vei candelă şi lege, Tu drept mereu vei judeca
Sărac, bogat, bătrân şi tânăr! Durerea Tu-i vei mângâia.
Şi-n negura întinăciunii, neştiutor, când a picat,
Doar Tu ai plâns, lumină dându-i şi mâna Ta l-a ridicat.
Cu toate astea numai omul la moarte grea te-a osândit
Şi-ntre tâlhari, în chinuri grele, Iisuse, moartea ţi-ai găsit.

Pe tronul Tău, cu mare slavă, căi pământeşti ai apucat,
Precum un baci plângându-şi oaia, iubirea noastră-ai căutat.
Când braţul grijilor ne-apasă, atunci doar, Doamne, te rugăm,
Să vii-n întâmpinarea noastră, căci rătăcind, te căutăm.
Ni-i taina-nchinăciunii, Doamne, atât de crudă, atât de grea...
Şi vai, atâta de nevrednici noi suntem de iubirea Ta.
Dar bun păstor al omenirii, Tu ierţi. Hristos a înviat!
Ne ierţi, mai buni să fim în lume, s-avem un suflet mai curat.

Dând orbului lumină, Doame, pe cei greşind Tu i-ai certat
Şi calea către mântuire şi Cerul Sfânt le-ai arătat.
"Ia-ţi patul tău de-acum! Şi du-te!" Şi s-a supus poruncii Tale,
Apoi, în Cana Galileei, din apă, vinul cel mai tare
Făcut-ai, Doamne! Câte-n lume minuni înfăptuit-ai.
Dar, deşi văzând acestea toate, eu îmi duc viaţa în zadar.
În răzvrătirea şi în moartea de gheaţă-a marelui păcat
Ce avându-l, prin Adam şi Eva, moştenitori, l-au preluat.

Te-ntorci de fiecare dată şi ierţi în fiecare clipă,
Dar între noi, iubite Doamne, munţi de păcate se ridică.
Sunt suflete încătuşate şi suflete arzând de dor
Şi numai Tu eşti mângâierea şi alinarea tuturor.
Tu îi eliberezi din lanţuri, le vindeci rana din priviri,
Eşti steaua care străluceşte şi taina veşnicei iubiri.
Eşti farul ce călăuzeşte lumina vieţii către Rai,
Celor care greşesc şi iartă, iertare veşnică le dai.

Dar vino şi-naintea morţii şi moartea noastră o ridică!
Nesimţitor ne este trupul! Ne e mereu, mereu mai frică.
Povara crucii noastre doare, pe umerii mai slabi mereu,
Cu paşi mărunţi pornim spre ceasul calvarului... Oh, Dumnezeu,
Îngenunchez în astă clipă cerând iertare – clopot viu –
Cu îngerii şi sfinţii-n ceruri, să te slăvesc, să pot să fiu.
Ah, scoate-mă din întuneric, din ghena lutului lumesc!
Iisuse să mă-ntorc la tine, în orice ceas să te slăvesc.

Când sufletul ni-i greu de gânduri şi de păcate, doar Tu vii
Să ne ridici din tina vieţii, devreme a ne mirui,
Doar Tu verşi lacrimă şi sânge şi speli cu mir întunecarea,
La Tine, oh, Iisuse blânde, găsim de veacuri împăcarea.
Lumină eşti şi cât de dulce! Şi cât de bun vindecător,
Un neasemuit prieten, un sfânt şi drept judecător.
Tu ai iertat mişei ce-n lume te-au dat pe treizeci de arginţi.
Hristos a înviat! E Paşte! Şi oamenii sunt fericiţi...

Să ne împuţinezi povara... Povara fiecărui, ştii!
Să fie moartea mai uşoară când peste trupuri va veni!
Căci noi murim cu orice clipă. De neguri, sufletu-ncărcat
Se-apleacă în putreziciune, cu fiecare alt păcat.
Dar Tu, prin ruga Ta, văd bine, de neguri iar ne mântuieşti
Şi ca un bun păstor de oameni, oiţele ţi le păzeşti.
O, mulţumire Ţie, Doamne! Veniţi, Hristos a înviat!
Venit-a iar să spele lumea fărădelegii de păcat.

Să ne împuţinezi povara... Povara fiecărui, ştii!
Când sufletul ni-i greu de gânduri şi de păcate, doar Tu vii,
Dar vino şi-naintea morţii şi moartea noastră o ridică!
Te-ntorci de fiecare dată şi ierţi în fiecare clipă,
Dând orbului lumină, Doame, pe cei greşind Tu i-ai certat.
Pe tronul Tău, cu mare slavă, căi pământeşti ai apucat,
Va-mpărtăşi cu bucurie pe toţi ce-o caută acum,
Iisuse, oh, lumină vie, căldura duhului Tău pur.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de iarnă

Muguri de lumină pică,
Bate ramură de brazi,
Sub beteală, se ridică
Ochii tăi atât de calzi.
Ceru-n falduri parcă arde,
Timpu-n noi s-a spulberat,
Ninge până hăt, departe
Şi pământul a-ngheţat.

Muguri de lumină pică,
Clopot ca un cânt se-aude
Şi spre ceruri se ridică
Plâns de cerbi şi plâns de ciute.
La fereşti, gutuie copată –
O icoană-mpodobită,
Trece-o sanie prin sloată...
Mama-i tare fericită.

Bate ramură de brazi...
Podoabe chihlimbării,
Tu-n nămeţii mari te scalzi
Ca-ntr-o joacă de copii.
Focu-n vatră, ca un zmeu,
Pleacă-n luile de vis,
Ninge, ninge tot mereu,
Leru-i ler, flori de cais.

Sub beteală se ridică
Îngeri – cetină de nea,
Globuleţele de sticlă
Timpu-n noi vor clătina.
Prin văi trec colindătorii,
În cojoace-nfofoliţi
Şi se roagă călătorii
Prin zăpadă troieniţi.

Ochii tăi atât de calzi,
Ning în noi frânturi de stea.
Se ascund pe lângă brazi
Povestiri din viaţa mea.
Ochiul de nămeţi mi-e plin...
Pe sub arcuri de sprâncene,
Toţi cei dragi la mine vin,
Trioieniţi în vremuri grele.

Ceru-n focuri parcă arde.
Petrecutelor ninsori
Care le purtaţi în spate,
Ningeţi roua de pe flori!
Daţi lumină-n întuneric,
Ceru-n foc de vis să ardă!
Peste arc de timp feeric,
Fie-vă privirea caldă!

Timpu-n noi s-a spulberat...
Ninge-n noi, deodată ninge!
Şi în sobă lemne ard...
Nu-s colindători să strige.
O urare... s-a oprit
Timpul. Viaţa troienită.
Şi bătrânii poposit
Obosiţi de drum, în tindă.

Ninge până hăt, departe...
Prin omăt înoată pruncii,
Trece lacrimă de şoapte
Izvorând din lutul luncii.
Şarpe argintat goneşte...
Vuiet pe poteci, în sate
Şi la tâmple străluceşte
Viaţa noastră zi şi noapte.

Şi pământul a-ngheţat...
Maica Sfântă, la icoană,
În mătăsuri s-a-mbrăcat...
Bate clopot de aramă.
Vin alese sărbători...
La ferestre îngheţate
Poposesc, buchet de flori
Şi gutui împarfumate.

Şi pământul a-ngheţat,
Ninge până hăt, departe,
Timpu-n noi s-a spulberat,
Ceru-n focuri parcă arde.
Ochii tăi atât de calzi
Sub beteală se ridică,
Bate ramură de brazi,
Muguri de lumină pică...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere de toate zilele

O înviere e pretutindeni, pe drum
şi-n lumina deşteaptă.
Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat
ca fântânile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.
Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,
nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.
Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?
Rugăciunea de-atâtea ori începută
mi se sfârşeşte şi zic:
Tată, te iert că-n adânc
m-ai semănat între brazdele lumii.

Ziua vine ca o dreptate făcută pământului.
Flori peste fire de mari
îmi luminează din larg -
aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închiderea ce se deschide

căror picioare li s-ar potrivi
ghetele lui Van Gogh?
poate tălpilor lui Durer
ambele, respiră un aer mistic
apoteotic, indicând un drum
-drumul către nemurire-
ambele se deschid către nemurire
îi voi aduna în perechi
precum multcredinciosul Noe
şi îi voi încălţa pe rând
pe toţi încercaţii pământului
frământat cu lacrimile azurului
şi rubinul cărnii lunare, pe toţi
cei care au călcat prin lumină
şi prin miejii stelelor de tină
preumblându-se prin vremi
şi pe deasupra vremilor...
doar lumina suferinţei
te ridică către raza nădejdii
şi slavei viitoare
e lumina văzută doar de cei
care zăresc străzile aurii
ale cetăţii veşnice.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neistoviţi înfăptuim păcate

Pe buzele de Toamnă trecătorii plâng,
Nemulţumiţi de bruma căzută pe struguri,
Trişti egoişti ce-alergă spre nicăieri
Să primească pomană, tot sufletul Toamnei.

Pe pieptul Toamnei poposesc întristaţi,
Leneşii înlăcrimaţi de-a-lor sărăcie,
Îmbrăţişaţi de zori chiar dacă nu muncesc,
Cu parfumul florilor, ce-neacă astăzi Pământul.

Un Soare se aşează lent peste cărnuri,
Pe milioane de frunze otrăvite-n păcat,
Şi nu se-ntristează fugind de grele mirosuri,
Scoase din gurile celor, ce suflă spre El.

În Sinele lor sunt aruncate săgeţi de lumină,
Divine sclipiri rupte din puritate şi adevăr,
Miraculoase săgeţi ce-nvie conştiinţa etică,
In unele capete, ce şi-au pierdut Dumnezeul.

În adierea vântului se-alintă bogaţi şi săraci,
Respirând oxigenul Toamnei ce întreţine viaţa,
Uitând să mulţumească celui ce unge şi iartă,
Minţile şi inimile unor nebuni, ce-au ales moartea.

Pe pieptul Toamnei au viaţă astăzi şi morţii,
Morţii ce-au fost botezaţi în Hristos să trăiască,
Iertaţi de păcate şi umpluţi cu Duhul Sfânt,
Să respire mulţumitori şi răbdători în toate.

Nu există în această Toamnă răbdare,
Se moare pe capete din lipsă de iubire,
Se ţipă şi se sfarmă perechi îndrăgostite,
În ciocanul eului, nestins în ochii Dumnezeului.

Nu există lepădare de sine în această Toamnă,
Se trăieşte răzvrătit dispreţuind natura şi fraţii,
Născâdu-se din dispreţ Duhuri înfricoşătoare,
Laţuri nemiloase, pentru creştini şi-acest Pământ.

Nu există suficiente frunze înfricoşate de Domnul,
Să ţipe de dorul unei lumi schimbătoare în bine,
Să stăruie în rugăciuni pe spini şi trandafiri,
Din dragoste şi din iubire, pentru Cel Atotputernic.

Nu există dorinţă şi smerenie în această lume,
Atât cât s-acopere frumuseţea Toamnei ce doare,
Mirarea şi tăcerea Ei ce se scurge superb,
Peste toţi orbii şi nemulţumiţii, înlăcrimaţi de lucruri deşarte.

Nu există "Eu" doborâtor de frumuseţe şi dreptate,
Nu există Început şi Sfârşit în tot ce-a creat Dumnezeu,
Nu există prunc ori stea luminoasă să fie iertată
De se împotriveşte Celui ce a creat Timpul, şi buzele Toamnei.

Buzele Toamnei.... amare astăzi, de-atâta nemulţumire,
De-atâta neiubire gustată din fiecare pământean,
Ce se aruncă pe iarbă înlăcrimat şi frământat
De doruri şi dezamăgiri nepieritoare, simţitoare cuţite în cord.

Neistoviţi înfăptuim păcate... obosiţi suntem pentru slava
Celui ce iartă, şi iubeşte necondiţionat Universul.
Neistoviţi strigăm după cei plecaţi... obosiţi suntem în dragostea
Celui Mângâietor,
.... Trist, dar acesta este Adevărul.

poezie de Adelina Cojocaru (22 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea lacrimilor

N-am găsit nici-o fiinţă
Nici în cer nici pe pământ
Să-i dau viaţa prin credinţă
Decât Fiul Celui Sfânt

Domnul este Dumnezeu
El Isus Hristos Mesia
Ce mă ia pe braţul Său
Şi-mi e pacea — bucuria

N-am găsit nici-o făptură
Pe acest pământ străin
A cărui învăţătură
Să ne abată de la chin

Omul gingaş să-l salveze
Curăţindu-l de păcat
Şi în rai să îl aşeze
Cu chipul imaculat

Nimenea de pe pământ
Nu a fost şi nu e-n stare
Cuvântul Acelui Sfânt
Să îl pună-n aplicare

Fără pată în lumină
Să fie ca un izvor
Cu vorbirea fără vină
Pentru omul muritor

Caut un om să stea în spărtură
Dar omul vai — nu-i nicăieri
Ca să trăiască Sfânta Scriptură
Viu în lumină — nu în păreri

Caut un om dar nimenea nu-i
Sfinţenia — el s-o păstreze
Imaculat — în faţa Domnului
Cu drag el să se aşeze

Dar nimeni nu-i nimeni n-a fost
Curat sfânt şi fără vină
Să rămâie crin la post
Îmbrăcat doar în lumină

Şi astfel a trebuit
Domnul Vieţii să coboare
Singurul neprihănit
Şi războinic de sub soare

Domnul Vieţii — El Lumina
Şi Adevăru absolut
Cel ce dăruie cununa
Celui sfânt neprihănit

Fiul Celui Prea Înalt
Creatorul plin de slavă
El viaţa Lui şi-a dat
Pentru fiinţa omului — bolnavă

Dezbrăcat de-a Lui mărire
Şi de gloria cerească
Străpuns de-a noastră iubire
I-a fost dat jos să păşească

Să ne-nveţe ce-i iubirea
Ce-i Lumina şi Cuvântul
Ca trăind neprihănirea
Noi să părăsim pământul

A Lui Sfântă-nvăţătură
De aici totu-a dărâmat
Nefiind o umplutură
Ci Cuvântu — adevărat

Cuvântul Cel din vecie
Al Celui Sfânt —şi Prea Înalt
Veşnic ce e Pâinea Vie
Şi viaţa ce s-a dat

Cu ochii — cum o vedem
Şi cum e în veşnicie
Doar de El să ascultăm
A Lui goria să fie

Toţi au fost hoţi şi tâlhari
Înainte ce-au venit
Numai Domnul celor mari
Şi al tuturor — ne-a oferit

Şi iubirea şi credinţa
Tatălui de-a se arăta
Curată păstrând fiinţa
Şi-mplinind doar voia Sa

Cât de scump ne eşti Isuse
Al Lui Dumnezeu Sfânt Fiu
Floarea lacrimilor scurse
Pe acest pământ pustiu

Tu eşti lacrima iubirii
Pentru omul muritor
Fiinţa — desăvârşirii
Al vieţii sfânt izvor

Numai Tu şi azi ne scalzi
Şi-n lumină şi-n cântare
Şi de dorul nost"Tu arzi
Să ne vezi cântând onoare

Să ne vezi în palma Ta
Plini Isus de-a Ta iubire
Împlinind făgăduinţa
Însă în nepihănire

Doar Isus ne e destinul
Şi viaţa şi menirea
Ne e Calea ne e drumul
Dacă vrem desăvârşirea

poezie de Ioan Daniel Bălan (25 martie 2018, Betania Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!