Te invit să ne bem emoţiile, pe înserat inspirându-le setea şi beţia oarbă. Fără principii clare, sorbind în tăcere întunericul vom gusta clipele goale, aromate cu ispită şi fior. Atingerea aceasta fierbinte, tăinuită la margine de nebunie îţi va brăzda trupul umed, ars de poftă şi geamăt. Are şi timpul fantezia lui. Ne apropie subtil, înlănţuind fără grabă sufletele flămânde. După căutare neîntreruptă se domină reciproc pe rând hrănindu-şi liniştea cu iubire. Se iartă, uitând de sine fără pretenţii şi contradicţie. Se cheamă neîntrerupt până vibrează sub aceiaşi emoţie firavă şi intensă. Asta nu-i mai mult decât egoism. Nu-i mai mult decât strigătul acelei tăceri împărţite cu dărnicie la final de vis. Ştiut doar de noi. Neîmpărţit cu străinii care în limita impusă de gând ne ştiu ca doi hoinari fără poveste. I-am păcălit...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am promis un gând cu fiecare asfinţit molcom. N-am ştiut cum altfel să agăţ tăcerile de ramurile unui văzduh albastru, cât să ne adăpostim sufletele. Evidenţele par să fii spulberat fără milă fiecare emoţie firavă. Ca şi cum adevărul ar sta la pândă, dezbrăcându-ne fără pudoare de orgolii surde. Te iubesc simplu pentru mine, necesar, plin de vindecare. Într-o lume care adesea condamnă fără nici un răgaz trăiri denumite de neînţeles. Nu e nici o grabă dar dacă într-o zi m-aş pierde într-o clipā de efemer fără regrete inutile, poate numai ţie aş alege să-ţi fiu alinare cuibărindu-mă într-o bătaie de inimă.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu-i mai frumos decât demnitatea. Mi-am zis în sine, fără să fac haz de aspecte evidente, care trădau permanent contrariul. Nu ştiu ce căutam acolo, în bătaia schimbărilor, sub lupa amintirilor care hrăneau nemulţumirea pofticioasă, fără înfrânare şi egoism. Îmi plăcea rolul acesta de regulă neîncălcată, întruchiparea riguroasă a unui suflet cu ochelari de cal. De ce trebuia să fii tu excepţia?

Andreea Palasescu (16 decembrie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întâlneau trăirile intense, lumea îşi stingea aglomeraţia fadă. Brusc, fără introduceri ample, fără final echivoc. Doar cuprinsul ne frământa trupul gol, şi sufletul plin de iubire până la suspin. Ajungeam la extaz doar regăsindu-mi rostul firesc în profunzimea ta nesfârşită. Şi apoi mă căutam din nou fără oprire...

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai să ne câştigăm! Pe rând, cu răbdare şi sârguinţă într-o lume ostenită de frivolităţi şi principii aparente. Având aşteptări realiste de la sine, mai presus decât pretenţiile oarbe emise de străini lacomi, cu frustrările înghesuite în zâmbete goale. Să ştim ce putem doar noi, fără zgomot şi vanitate hâdă. Pentru că sufletele poartă amprenta prea multor amintiri care în definitiv au fost investiţii fără preţ. Şi bunătatea încă există! Cred acest lucru cu tărie, neclintit în toată anvergura atribuită sentimentelor năucitoare. Vreau şi pot până la ultima picătură de esenţă a clipelor stinse care odihnesc. Nu-mi pasă dacă s-ar înţelege prea puţin, când privirile spun poveşti la tot pasul.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aer plutea molatic, aroma intensă a ceaiului fierbinte. Aburii se înălţau tainic, pe culmi neatinse de gânduri, într-o înlănţuire a siluetelor slab conturate. Chipul palid îi era luminat de un zâmbet tomnatic şi-n tăcerea obscură a zorilor, şoaptele se topeau înfiorându-mi simţurile amorţite. Simţeam nevoia aceea acută, statornică de a muşca din ispită, încet şi cu poftă ca şi cum lentoarea aceasta nefirească m-ar fi aruncat într-un amalgam de plăceri fără margini. Era tot ce nu avusesem vreodată. Un fel de vis reţinut în frâul gândurilor obositor de comune, atins cu sfială de sărutul umed al dorinţelor. Mi-aş fi agăţat oglinzi în suflet, fără regrete, doar ca să-şi poată privi imaginea clară, reflexia vie a sentimentelor mute, pentru care, de prea multă vreme cuvintele erau de prisos.

Andreea Palasescu (3 decembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ne fură primăvarile cu miros de răsărit albastru şi stăm amândoi, într-o lacomă tăcere ascultându-ne cu atenţie gândurile. Un fior plantase cumva sămânţa acestei vieţi trecătoare la ţărm senin de inimă blândă. Simţeam pe tălpile goale amarul vremii şi cerul plin de frumos şi îndestulare. Puteam să alergăm în voie, fără temeri şi aşteptări zadarnice din poartă în poartă de suflet firav. Doar până ce vom fi săturaţi cu iubire şi bunătate, până ce se vor îngropa în veşnicie dezamăgirile, uitarea şi vanitatea oarbă. O să mă vindec. Rând pe rând, suspin şi freamăt şi-apoi promit vom sta la umbră de furie şi păcat sub un cireş înflorit. N-o să fie nici vânt, nici melancolie şi dacă printre respiraţii de şoaptă vom cădea la învoială cu timpul, nici urmă de regret. Cine ştie?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să-mi murdăresc gândul. Nici inima nu vreau să-şi stingă lumina vie, firavă doar ca să-ţi cuprindă în tăcere întunericul. Mi-a ajuns. Nu-i loc de goliciunea vorbelor şi de interpretări superficiale. N-am trăit intens pentru nepăsare şi blamări. Nici pentru a contura brume de real într-o inimă furată de iluzia plăcerii. În schimbul eşecului am iubit. Mult, fără interese palpabile doar pentru o fărâmă de acceptare şi recunoaştere. M-am pierdut uneori în adâncul trăirilor, orbeşte, cu scopul subtil de validare a propriilor valori. N-am nici un regret. Sună a minciună frumoasă dar eu cred. Şi dacă cred suficient, într-o zi o voi transforma în realitate.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative

Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are străduinţă.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Promisiuni

Ştiu, ţi-am promis ca te-aş iubi cumva, în efemer şi-n veşnicie
Dintr-un pocal al vieţii dac-am bea, tăcere, dor şi surdă nebunie
Urme de tălpi pe ţărmul amintirii, se-ngână zorii mângâiaţi de-o şoaptă
Unde n-ajunge timpul să ne piardă, şi marea să ne şteargă niciodată.

Ştiu, ţi-am promis că te-aş iubi cumva, în lumi care pictează cer albastru
Pe-o galaxie invers aşezată, cu rădăcini de gând, suflet sihastru
Să ne hrănim pe rând dintr-o emoţie, fără de trup şi fără nostalgii
Unde bătăi de inimă răsună si amândoi murim şi suntem vii.

Ştiu ţi-am promis că te-aş iubi cumva, prea simplu, infantil şi cu tandreţe
Sa te hrăneşti cu răsarit fragil, prins de o pleoapă, plin de tinereţe
Şi un vârtej de anotimpuri să curgă dintr-o palmă de apus
Când eşti pe rând şi rege peste inimi şi servitor supus.

Ştiu ţi-am promis prea multe într-o doară, de frică să nu pleci sau să rămâi
Dar ce-ar fi umbra unui suflet, fără lumina lui?

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără oameni, toate mor

Fără soare, nu e viaţă,
fără ploaie, nu-i verdeaţă.
Fără vânt, nu e răcoare,
fără boală, nu te doare.
Fără baltă, nu e stuf,
fără aer, e năduf.
Fără apă, nu e peşte,
timpul în loc se opreşte.
Fără dragoste, nu-i dor,
fără oameni, toate mor.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără

Fără noapte, stelele n-apar,
Fără vise, viaţa-i un calvar,
Fără vers, poetul e absent,
Fără mâine, tu rămâi prezent!

Fără Iad, nici Raiul n-are rost,
Făr' a fi, nu poţi zice c-ai fost,
Fără întuneric, nicio rază nu-i,
Fără moarte, viaţa ta-i hai-hui!

Fără păsări, noimă cuibul n-are,
Fără lacrimi, plânsul piere-n zare,
Fără de ispită, sânii nu-ţi tresar,
Fără dulce-n suflet, nu există-amar!

Fără absolut, nici relativ nu este,
Fără vis şi forţă, viaţa-ţi joacă feste,
Fără definibil, nu-i indefinibil,
Fără măreţie, nu e nici penibil!

Fără infinit, n-ai parte de finit,
Fără start, nu-i, Doamne, nici sfârşit,
Fără Diavol, nu-i nici Dumnezeu,
Fără Tine, Mamă, nu-s nici eu!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă-mă în acorduri mute, estompate de şoaptele timpului. Sărută-mi notele schiţate lent cu arcusul aspru care, retezat pe alocuri de rugina timpului, tremură în bătaia clipelor. Cântă-mă frumos, ritmic, şovăitor în tăceri şi regrete, alipindu-mi trupul gol de freamătul mângâierilor. Vibrează-mi simţurile cu atingerea delicată a razelor palide care îţi picură din genele lungi, la umbra sufletelor pereche, dezbrăcându-mă de amintiri trăite în grabă, printre străini şi contradicţii. Iubeşte-mă mult, neoprit între extaz şi agonie. Fără limite impuse, până ce viaţa îşi va seca izvorul trăirilor şi vom deveni frenezie şi zgomot plăcut alocat fericirii. Trăieşte-mă în adâncuri de văzduh, păcat şi biruinţă. Câte puţin din toate, fără excese, într-o dependenţă surdă a ispitelor. Să-ţi fie inima mică, ring de dans şi eu să-l calc uşor, cu picioarele goale, mereu stângace în poveşti netrăite. O să crească muguri de pace, pe urmele paşilor şi noaptea am să-i anin de o taină, adulmecând în sine primăvară.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt emoţie. Uneori vibrantă, submisă, mistuitoate, alteori imposibil de anticipat sau descris. Tocmai amalgamul acesta copleşitor surâde cu jumătate de glas parşiv, dominându-mă într-o fragedă tăcere. Seamănă cu tine. Mă agaţă de timpul efemer, ispititindu-mi clipele cu toamnă, liniştea cu zbucium mestecat lacom, visul firav rămas în urmă, tribut veşniciilor.
Vreau să cred în tine! Să te gust molcom, printre suspine în lumina palidă a asfinţitului, dezbrăcându-mi fără pudoare haina amintirilor. Şi pe umerii goi, întunericul să-şi plimbe degetele subţiri, la adăpost de orgolii surde, într-o izbucnire de extaz blând. Să ştim amândoi cât de inutil e şirul vorbelor alambicate, strivite sub greutatea umbrelor. Mă descalt de trecut la uşi de suflet. Fără nici un discurs.
Te simt în toate felurile. Cum n-ai auzit niciodată, fără explicaţii plauzibile, mocnit, metodic, neînţeles. Un fel de nebunie plăcută, o explozie de simţuri, dincolo de raţiuni ipocrite. Te sorb în adâncuri de sine până ce consimţit ne păbuşim, sclavi ai poftelor, într-o prăpastie de abis. Vreau să te iubesc până mă satur. Atât.
Plouă cu Septembrie în rafale şi parcă am opri ceasul să ne odihnim de-atâtea doruri de necuprins. Ne-am lipit trupurile ude să nu fie frig, să nu fie sete de fiori. Te-aş lăsa să pleci şi să uiţi negreşit. Dar sunt emoţie şi cuibărită la adăpostul inimii tale mai am de hrănit prea multe iubiri..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am strâns în tăcere toate amintirile. Separat şi demn, fără nostalgii sau regrete ca nişte oameni mari. Simţeam că n-au nici o noimă cuvintele fade, fără esenţă validă, menite să păstreze mirajul aparenţelor. Timpul o să curgă lent şi lacom, aruncându-ne în braţe de hazard efemer, fără menanjamente. O să uităm. Nu pentru că e impus în legile nescrise ale existenţei ci pentru că altfel, indubitabil ne-am sufoca de nevoie reciprocă. Trăim într-o lume stranie, însetată de critică şi superficial. Ne vom da sufletele la schimb, nesocotind orice glas de gând. Nu-i ca şi cum într-o aglomeraţie de călători prin hazard, n-am găsi un înlocuitor. Tu şti cel mai bine...

Andreea Palasescu (11 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am întâlnit în calea-mi prea mulţi împăraţi închipuiţi. Dar nu-s argat în galantare. Nu mă vând când ştiu că pe toţi ne-a făcut acelaşi Dumnezeu Iscusit şi Bun şi plin de iubire. Suntem datori cu jertfă şi-o inimă la cer în rugăciune dar nu cu inepţie sau smerenie închipuită, pe care nici n-am atins-o cu vârfurile gândurilor.
Îmi plac oamenii care uită răul după ce şi-au asumat bine lecţia. Iartă dar se pun la adăpost preţ de o clipă efemeră, pentru că viaţa e de-a valma din toate unghiurile. Cu binele-i altă poveste pentru că vindecă răni, ne conturează frumos, iartă pe furiş şi crede mereu.
Nu suntem perfecţi dar cine ne-ar iubi fără imperfecţiuni?
Îmi plac oamenii de toate felurile. Dar cel mai mult îmi plac străinii pentru care am lăsat o recenzie pe suflet...

Andreea Palasescu (29 octombrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ar fi să oprim timpul? i-am zis în taină, sub pecetea dorului gârbov.
Să ne-aşezăm cuminţi pe băncuţa zilei de ieri, însetaţi de liniştea iubirii, sub ramuri înalte de tei înflorit. Aşa, suflet lângă suflet, alinându-ne fricile firave, ascultând cu lăcomie tăcerile simple, pline de înţelesuri. Să-şi spună primăvara din noi toată fericirea intensă, fără puncte de suspensie şi vid adânc, brăzdat de vanitate ieftină. Nu vrei să mirosim a bunătate? Doar noi doi, desculţi de cele lumeşti, cu trupurile goale de povara lutulului fraged. Să ne judece străinii, cum or putea mai bine, râzând pe alocuri în misterul păcatelor adânci, mistuitoare. Dacă am fost sau nu în locul lor, nici nu contează. Mie mi-e bine, cu tine în inimă, mereu viu şi cu zâmbet de soare ştrengar. Mi-e destul să fim noi, inspirând veşnice din strânsoarea braţelor curajoase, şoptind viselor culori de viaţă şi nostalgie. Te-am aşteptat. Dar sigur, când ai întâlnire cu Dumnezeu, nu-i cale de întors oricât ne-am tângui dorul ostenit. Şi acolo nu-i loc de tristeţe şi iarnă rece

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbrăţişează-mă! Înţelegi câtă nevoie am de căldura aceasta a regasirii de sine? Nu vreau mai mult decât să-mi fii acasă. Într-un colţ de lume mică şi blândă, zugravit dezordonat în culorile fericirii, într-o ceaşcă fierbinte de ceai, la margine de Noiembrie tăcut şi plin de mistere. Mi-e sete de iubiri care nu rănesc, de suflete care vindecă prin trecerea lină în drumul hazardului. Mi-e foame de linişte, într-o aglomeraţie ostenitoare de străini orbi. Aş muşca din ea, până la rădăcina tulburărilor, cât să-i pot asimila înţelesul surd. Pe urmă m-aş împărţi cu tine, fără intenţii şi interese ascunse. Sărăcia amintirilor crude să ne facă bogăţi şi simpli, într-un paradox al existenţei umile.

Andreea Palasescu (13 noiembrie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I-am spus că în definitiv oamenii se construiesc reciproc. Şi există cumva dincolo de aparenţe şi evidenţe realitatea unei investiţii pe care sufletele o poartă cu sine definitiv prin umbre de trecut, pretutindeni. Nu-mi plac impostorii. Nu pentru că sunt egoistă, capricioasă şi probabil ispitită adesea de impulsul unei vanităţi neglijate. Nici pentru că încă ridic ziduri înalte de tăcere surdă ca să-mi fie la adăpost peticul de emoţie strivită. Nu vreau să fiu altfel. Pun la bătaie tot ce am, în câmpul acesta de incertitudini, bune şi rele, amalgamul ostenelilor mele, în pragul bătăilor de inimă bună. M-ai învăţat că oamenii trebuie să încerce necontenit să fie. Nu trecători simpli sau vânzători ambulanţi de minciuni ieftine. Să fie o fărâmă de tot pentru menirea lor într-o existenţă superficială a iubirii flămânde de reciprocitate. E drept că mi-ai spus să păstrez ceva şi pentru mine dar simt până dincolo de înţeles vădit, că fericirea aceasta a dăruirii fără limite mă ajută să înving efemerul. Nu mă condamna! Sau dacă-i musai câteodată, lasă la o parte raţiunea şi priveşte-mă în adânc de suflet. Las uşa deschisă...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sigură ca doar tu mi-ai fi înţeles tăcerea. Zgomotul murdărea şi oricum ce căutam să exprim era dincolo de marginea acelor gânduri vulnerabile, ca un abis surd, fascinant, exploziv. Să stau aşa pe vârfurile prea multor dorinţe îmbătându-mă cu şoaptele tale. Doar să laşi pericolul să mă pătrundă, adânc, întrerupt de braţe, fiori şi geamăt. Te iau cu mine. În suflet şi-n trupuri goale de trecut, flămânde, lacome. Să nu ştie nimeni din lumea asta hâdă, scindată definitiv, fără culori, vise şi visuri

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!