Trepte spre desăvârşire

Ploaie de pietre şi bolovani
asaltează corpuri epuizate
ce se închină voinţei cu ochi roscovani
mai presus de tot si de toate...
Se cere cucerit soarele unde anii sunt orfani
şi vârful inexistent, mult prea departe...
Teama poticneşte respiraţia,
vântul clatină ramurile copacilor
şi sufletul rămâne uimit, când în sfârşit,
atingerea vârfului avertizează graţia
frumuseţii bulgărelui de pământ
in cuptoarele iubirii rumenit.
Maiestuos se ivesc, fără false aparenţe,
frumuseţi încă nevăzute,
de nepretuit, nascute din divine esenţe.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele vechi

Oriunde mi-ai purta iubirea,
nimic nu poate-a mă lega de-acest Pământ
în afară de obişnuinţa sau făgăduirea
unui orizont ce ne duce departe, râzând,
făcându-ne să ne pierdem în iluziile unui cer
ce continuă să cadă în spaţiile sale surâzând,
ca ramurile puternice, albe de acer.
Suntem încă aici...
Întinşi pe această plajă încercând
imensitatea albastră să întrevedem,
acel ceva din care facem parte vrând-nevrând
în timp ce vântul târăşte valurile mării gemând.
Inutile sunt cuvintele...
În ochi doar ne privim continuând
să simţim toate aceste stele vechi
ca fiind propriile noastre poteci.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul tristei priviri

Câteodată, soarele nu apune unde ai vrea
şi culorile dimineţii sunt diverse de cum ţi le imaginai.
Descoperirea e neaşteptată precum în vară fulgul de nea,
dureroasă în a înţelege unde a dispărut calea spre rai...
Noi unghiuri ţintesc gândul,
vise vechi abandonează strada,
în cenuşiu se îmbracă pământul
în neant se prăbuşeşte parada
şi timpul, în călătoria către clipe infinite îşi ţine respiraţia,
devenind din ce în ce mai subţire, îngroşând dizgraţia
iar neliniştea devine atât de robustă, că îndepărtează speranţa.
Adevărul tristei priviri, prea gru pentru a fi acceptat,
bâjbâie în sufletul fragil, la dureri încă neadaptat

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VI

Vedem cum moare-un lucru-nsufleţit,
Când sufletul de corp i se desparte;
Sunt corpul, tu eşti cea mai bună parte:
Unde te-ai dus, o! suflet mult iubit?

Nu mă lăsa sleită şi departe,
Ca să m-ajuţi când totul s-a sfârşit,
Să nu-ţi laşi corpu-acestui joc greşit:
Redă-i tu partea lui cea fără moarte.

Dar fă, iubitule, ca întâlnirea
Să nu primejduiască fericirea
Şi nu asprimea să-i deschidă drum,

Nici patima, ci graţia sfioasă
Spre mine-ntoarcă faţa ta frumoasă,
Cândva-ncruntată, zâmbitoare-acum.

sonet de Louise Labe, traducere de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moment de admiraţie în faţa frumuseţii

chiar dacă timpul se strecoară
ca un hoţ viclean
printre oameni
furând zâmbete şi fericire
tu vei rămâne mereu în sufletul meu
ca o adiere de mare
într-o livadă de portocali înfloriţi

chiar dacă timpul şterge cu nori
toate drumurile cerului
tu vei rămâne mereu firul invizibil
pe care sufletul meu urcă
precum un paing
să-şi coasă pânza
la colţul lunii

chiar dacă timpul mă priveşte
cu ochi de piatră
şi îmi cere cu dobândă
uitarea
pentru fiecare moment de admiraţie
în faţa frumuseţii tale
tu vei rămâne mereu
odiseea mea interioară
şi rugăciunea eternă
de mulţumire

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantasme ale viitorului

Picături chinezeşti ale întrebărilor mele,
semnale ale dârelor de incerteţe
capturează zilele-mi îngreunate de tristeţe,
pândite de fantasme ale viitorului precum santinele.
Mă învârt şi reînvârt
într-un somn fără sfârşit şi început,
cu amorţeala ce alternează euforiei,
în gesturi ce repet la infinit
usuc lacrimi nevărsate pe obrazul agoniei.
Uneori respiraţia nu găseşte aerul necesar
şi-n spaţiul negru-exterminat, caut adevărul-emisar.
Pregătesc aşadar speranţa a suporta dubiul de mâine
- ce mult îmi doresc a-l vedea risipit...
Din fericire, mult e ceea ce-mi rămâne
punând dorinţele mele într-un vis nedospit.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pesimism morbid

priveşte-mă tăcut
când iarna e pe moarte,
nu ai voie să vorbeşti decât cu tine însuţi,
şi cu scoarţa oarbă a copacilor,
poţi face în sfârşit filosofia dezolantă
a unei agonii în tăcere,
ai timp să faci
apologia unei relaţii prea îndelungate
cu vremea,
apatică şi insuportabilă
ca şi iubirea prea plină,

priveşte-mă tăcut când moare iarna,
nu spune nimic,
sunt irascibil,
instabil psihic şi insensibil,
vorbeşte despre tristeţile tale
cu pereţii pictaţi de ploaie
în acuarelă de cretă,

eu nu mai sunt în stare să ascult
emoţii,
doar buletinele meteo
şi despre războaiele nucleare,

nu-ţi faci bine ieşind afară
pe vremea asta,
e o mocirlă de oameni, maşini,
câini vagabonzi, ştiri false
şi probleme sociale fără
soluţii,

spitalele de nebuni sunt pline de idealişti
şi alcoolici anonimi în depresie galopantă
care cerşesc calmante, îndurare,
drepturi şi libertăţi fundamentale
fără corespondent în realitate,
de la autorităţi mai bolnave decât ei,

oricum viaţa boemă s-a sfârşit în secolul trecut,
stai lângă mine
să aşteptăm un fel de sfârşit
oricare ar fi el,
ne mai rămâne doar să sperăm
că pesimismul acesta morbid
şi cronic
nu ne va trimite pe toţi
într-o vacanţă de iarnă
fără întoarcere.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Labirintul voinţei

Nu toate bucuriile vieţii mă-ajung
Nu toate sacrificiile îmi sunt destule
Nu toate rugăciunile mă ard pe rug
Fiindcă Doamne uit uneori eu de Tine?!

Noi necazuri zilnic ispăşesc
Temeri fără rost, grea răscumpărare...
Trec prin viaţă sincer şi firesc
Timpul netrăit... amar, amar mă doare!

Nu toate bucuriile vieţii mă-ajung
Nu toate sacrificiile îmi sunt destule
Nu toate rugăciunile mă ard pe rug
Fiindcă Doamne uit uneori eu de Tine?!

Sunt prea mândru, prea orgolos,
Nu dau din trufiile mele celorlalţi...
Mă tem să nu trăiesc fără de rost,
Să nu ascund pururi mie noii talanţi!

Nu toate bucuriile vieţii mă-ajung
Nu toate sacrificiile îmi sunt destule
Nu toate rugăciunile mă ard pe rug
Fiindcă Doamne uit uneori eu de Tine?!

Mă tem de fapte crude fără de iertare
De bucurii false, de bucurii reci amare...
Mă tem de suferinţe pline de trufii
De tăcerea care arde-n miez de poezii!

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uragan

Somn la amiază. Jaluzelele ferestrelor
scârţâie şi zdrăngănesc... Lasă-le în voia lor.
Uşa se izbeşte ca şi cum ar intra cineva:
lasă-l să intre. Pe-acoperiş bate vântul, ta-ta-ta-ta:
lasă-l să bată. A mai făcut-o – tot aşa.
Obloanele ies din balamale: deschide uşa.
Printre coroanele copacilor la cer priveşte-întâi:
ceva întunecat se dezvăluie ca o gaură-n călcâi.
Uită-te-n josul ţărmului la vechea ta barcă:
marea învălurită din albastră devine albă parcă,
se ridică praf în spatele recifului submarin,
răsucindu-se-n snop, asemeni frunzelor de pin.
Lasă-l să se răsucească – cine se teme?
Furtună dinspre nord-est: o ştim, va trece fără probleme...

Şi-asta se-întâmplă atunci când o auzi: sus şi departe –
când cerul de apă nu se mai desparte,
păsările mării strigă, sus şi departe, frunze ţipătoare;
crengile se lovesc de streşini, vrând parcă să zboare;
stropi de ploaie cad pe pământ ca nişte pietre...

şi marea devine albă şi vântul se-învârte ca o roată-într-un scripete.

poezie de Robinson Jeffers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apariţii spectrale

Dincolo de perdeaua ponderabilă a toleranţei,
soarele lasă locul nopţii cufundată-n tăcere.
Transparenţele timpului aruncă flashuri
ce-mi amintesc eventualităţi serafice
între suspinele unui trecut,
sfărâmate în schije de mortale esenţe
şi vesele mângâieri ale brizelor marine,
pierdute în delirante tăceri ale unui timp fără viitor.
Aparaţii spectrale sfâşie în ace de vanitate
ochii tăi acum corozivi,
îmbibaţi de stupoare animalică
şi evaporă cuvintele de iubire şi credinţă,
lăsând cântul de moarte a mă cuprinde.
Jucându-mă în vânt,
pe cale sunt de-a-mi pierde sufletul dar,
lumina străpunge apăsătoarea negură,
mă prinde de mână, cu forţă mă trage,
lacrimi amare îmi spală păcatul,
mă-ntorc la credinţă, iubirea îmbrăţişez.
Privesc doar înainte, speranţa mă-nsoţeşte,
continui al meu mers pe strada-mi înflorită
sub paşii mei, parfumul omeniei va rămâne...
Rămâi cu vanitatea ta,
eu cu iubirea ce încă îţi voi da
şi-n rugi te voi înălţa.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângi, ţară iubită, pentru copilul nenăscut care este moştenitorul temerilor noastre. Să nu iubească pamântul prea mult. Să nu râdă prea bucuros când simte apa şiroindu-i printre degete, nici să nu stea prea tăcut când soarele ce apune înroşeşte savana. Să nu fie prea emoţionat cand aude păsările cântând, nici să nu îndrăgească prea mult un munte sau o vale. Pentru că teama îl va lipsi de toate dacă dă prea mult.

Alan Paton în Cry, the beloved country! (1985)
Adăugat de Rosca Simona
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bacoviană

Şiroaie de ploaie se scurg pe străzi
Lacrimi din cer pe geam poţi să vezi
O seară de toamnă în negru pictat
Felinarul din stradă e galben voalat

Umbre de oameni ce par a mai fi
Iubito, eu încă aştept să îmi vii
Am hainele ude şi ploaia nu trece
Melancolie, e trist, mi-e sufletul rece

Mă uit afară cum vântul tot bate
Copacii ce plâng la frunzele moarte
Un câine în zdrenţe ce latră a pustiu
Unde mă aflu, ce fac, chiar nu ştiu

Se aud sirene, mai trece o ambulanţă
Un drum poate fără de speranţă
Un biet suflet ce a trecut prin viaţă
Ca seara asta cu ploaie şi ceaţă
 
Departe se aude o voce ce strigă
Sunt doi beţivani ce trag de o sticlă
În urmă rămâne doar fum de ţigară
Sunt uzi până la piele, ce frig e afară

Pe-ntuneric păsări plutesc într-un zbor
Iubita mea în seara asta mi-e aşa de dor
La tine de aş mai putea s-ajung ca gândul
Prieten m-aş face chiar şi cu vântul

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pierduţi

Voi rămâne aici,
cu rădăcinile înfipte
în pământul parfumat
de osemintele dorinţelor albite,
cu braţele înălţate spre cer,
precum ramurile copacului clucer,
căutând paşii mei pierduţi
în orizontul norilor balamuţi.
Gândurile mele frunze-n vânt,
vor căuta cuvintele tale
spulberate cu avânt
precum confetele de mici alice zburătoare
în zi de sărbătoare...
Odihneşte-ţi aripile obosite,
de prea multe furtuni sprijinite...
Voi legăna visele tale
în poala-mi încălzită de patosul iubirii orientale
şi când vei fi pregătit,
într-un nou zbor vei ţâşni negreşit,
lăsându-mă uşoară, spre răsărit privind,
cu o pană între degete, surâzând.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Captivi

Unii au venit în lanţuri,
Neregretând nimic, dar obosiţi.
Mult prea obosiţi, poticnindu-se.
Gândirea şi ura erau epuizate,
Gândirea şi lupta erau epuizate,
Retragerea şi speranţa erau epuizate.

Astfel se vindeca o lungă campanie,
Făcând moartea mai uşoară.

poezie celebră de Ernest Hemingway, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început

Nu îndrăznesc încă
să ridic privirea mai sus de orizont,
de teama frumuseţii tale strălucitoare.

Nu vreau să visez încă la ce va urma,
de teamă să nu deranjez măreţia sufletului tău.

Nu vreau să mă gândesc la tine astăzi,
de teama iubirii tale de mâine,
ca să mă pot bucura încă
de frumuseţea primăverii din ochii tăi,
de trupul tău minunat în lumina soarelui,
de glasul suav şi gingaş atunci când îmi rosteşti numele,
de prezenţa ta strălucitoare din gândul meu.

Vrea doar să prelungesc dorinţa nemărginită a infinitului
din clipa când îţi spun: Te iubesc!

poezie de Silviu Petrache (8 martie 2013)
Adăugat de Silviu Petrache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pierduţi

Voi rămâne aici,
cu rădăcinile înfipte
în pământul parfumat
de osemintele dorinţelor albite,
cu braţele înălţate spre cer
precum ramurile copacului clucer,
căutând paşii mei pierduţi
în orizontul norilor balamuţi.
Gândurile mele, frunze în vânt,
vor găsi cuvintele tale spulberate cu avânt
precum confetele ca mici alice zburătoare
în mare sărbătoare...
Odihneşte-ţi aripile obosite,
de prea multe furtuni sprijinite...
Voi legăna visele tale
în poala-mi încălzită de patosul iubirii orientale
şi când vei fi pregătit,
într-un nou zbor vei ţâşni negreşit,
lăsându-mă uşoară spre răsărit privind,
cu o pană între degete, surâzând,

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Donna Alba zâmbeşte... A sosit sfârşitul?... Se agită... vrea să plece?... Nu, zâmbeşte, dar rămâne, vrea să vorbească încă, mai are să-mi facă o destăinuire. Doamne, îşi mărturiseşte o veche amintire, o plăcută amintire, gândul ei, lumina justă a sufletului ei, când m-a văzut întâia oară, când marile dicţionare mi-au scăpat cu atât de puternică larmă din mâini. Doamne, a râs atunci, a râs pe drum înainte, cu toate că sufletul ei era în mare cumpănă în acele zile. Dar întâmplarea asta, aşa de nostimă şi neaşteptată, cât i-a limpezit sufletul ei, cât i-a întărit cugetul în acele momente de descurajare şi de teamă, când nu-şi mai găsea astâmpăr şi nu mai ştia unde să caute alinare. Zgomotul cărţilor acelora enorme a fost trâmbiţarea frumuseţii ei, a fost alarma farmecului ei, înaintea spaimei necunoscutului, a fost afirmarea conştiinţei de puterea acestei frumuseţi şi acestui farmec.

Gib Mihăescu în Donna Alba, Volumul II (1935)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino, creştine, la cişmea

De pietre arunci peste mine,
durere nu simt, ci iubire.
Nici zgomotul cetăţii nu se-aude
doar dangătul suav din turla bisericii
aşază cununa de summa cum laude,
sufletul liniştit savurând laptele stâncii.
Timpul, păşeşte şi el în vârful piciorelor
să nu rupă tăcerea ce-a creat
albe şi roşii hotare ale stelelor.
Sunt stele ale Crăciunului adorat
ce apă-au băut din lingura -zânelor
şi zarea în culori au îmbrăcat.
Steaua călăuză mă poartă la locul sfinţit şi cu dor,
pe braţe de suflet să primesc
Copilul născut, nu făcut... Salvator.
E pace celestă în inima mea,
din ea îţi ofer necondiţionat...
Vino, creştine, la cişmea,
apa mântuirii şi-a iubirii bea, emoţionat!

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am nevoie

Nu-mi sunt de ajuns peneluri
pentru a cufunda în culori viaţa mea.
Am nevoie de a respira vântul
pe ţărmul pierdut al timpului.
Nu-mi sunt de ajuns arcadele
trandafirilor de culoarea levănţicăi...
Am nevoie de a cădea în parfumul secret al viselor
dezvăluite de focul pasiunii.
Am nevoie de sărutul tău cu aromă de mentă,
de mângâierile tale care mă ridică în slăvi,
de amprenta iubirii lăsată în centul inimii...
Cum poate exista un intrg fără jumătate sa?
Sărută-mă cum soarele sărută holda de grâu
cum marea sărută ţărmul arid aşezat pe-o albă şa,
cum pasărea atinge infinitul fără de brâu
şi oxigenul întreţine viaţa, preţioasă scoică-de rău.
Acuma da, am găsit toate culorile
pentru a înmuia penelurile
şi iată, am desăvârşit tabloul vieţii mele affabile.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Firimituri de pâine

Firimituri de pâine în inima mea
pentru a întâmpina speranţe.
Firimituri de pâine în sufletul meu
pentru a sătura pe deplin şi a opri la banchetul iubirii
dragostele de mereu
ce luminează calea mea spre atingerea desăvârşirii.
Firimituri de pâine în mintea mea
pentru a odihni ca pe o pernă acel cap ce povesteşte
şi acea gură ce setea-şi potoleşte
la râul vieţii ce curge ostăşeşte.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!