La urma urmei fiecare cer are propriul întuneric. Dar cred că Dumnezeu răsărise cumva odată cu gândul primului fir de lumină blândă. Şi când nu mai puteam îndura greutatea ruşinii, ne spovedeam în sine cu smerenie şi se trăgea cortina în tăcere, fără aplauze. Unii se întorceau pe şcenă mai buni, dădeau totul şi plecau cu mâinile goale şi inima plină de liniştea iubirii. Alţii aveau braţele încă pline cu flori, ovaţii şi recunoaştere nesfârşită. Însă tot nu-i cunoştea nimeni, dincolo de măşţi. Tragic sentiment trebuie să fi avut acela, acostat cumva de un amalgam de suflete dar în sine atât de sărac şi de singur. Îi găseam pe toţi flămânzi de iubire. Dar oare câţi dintre ei întâlniseră deja fericirea?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La răscruce de vânt şi schimbare, s-a oprit să-şi odihnească inima mică. Mirosea a salcâm... mugurii de alb şi primăvară răsăreau din geana soarelui pe întinderea oglindită in flori de văzduh. Era furtună în priviri şi lumea se pierdea în atâtea frici şi adânc de întuneric. Ce era omul fără pace şi mângâieri, fără iubire şi angajament în regăsire de sine? Ce era omul fără recunoaşterea nimicului şi dorul de împlinire a menirii sale, în Mâna plină de Har a Lui Dumnezeu?

Andreea Palasescu (20 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne apropiam de esenţa gândurilor atrase într-un contrast variabil. Fără să ne complacem în cotidian şi înţelegând firul raţiunii, tăinut în explicaţii inutile, mâinile şi-au înlănţuit atingerea într-o ultimă amintire. Clipele aveau cerul lor firav, stingher şi plin de senin. Iubirea era menită să trezească din moartea uitării tot acest amalgam de emoţii intense, suprimate constant sub greutatea trecutului. Eram goi si flămânzi de regăsire, în lumina proaspătă a răsăritului. Abia dacă puteam auzi pulsul slab al dorului, alipiţi de nevoile celuilalt, fără pic de independenţă. Pierdusem scânteia pe drum sau poate istoviţi şi dornici de odihna inimilor sărace, am lăsat-o garanţie zilei de ieri. Dar ea n-a mai venit la întâlnire, felinarele şi-au zăvorât flacăra de ceară şi noi am rămas orbi, căutându-ne neîncetat. Unul pe altul sau fiecare pe sine insăşi, înlesnind convingerea esenţială că nevoia de apartenenţă şi vis poate fi uneori mai presus decât glasul cald al inimii.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezentu-i numai o răsuflare de şoaptă strânsă în pumnii hazardului cu ardoare şi simple fericiri. Pentru unii e dar, conştiinţă şi nesfârşită recunoaştere iar pentru altii nimic mai mult decât ce-i cuvenit. Din sine, fără stăruinţă şi restricţii impuse propriului suflet, spre evoluţie.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai conteneam să-l ascult. Tăcerea mi-era răsfrântă în ecouri şi noaptea păşea graţios peste clipele târzii. Avea urme de tocuri în suflet şi parfumul trupurilor avute într-o doară, îi rămăsese încă impregnat în gânduri, ca o amintire savurată în taină, ca o piesă de teatru jucată pe scena vieţii, fără aplauze. Purta în priviri toate păcatele, şi-n palme inima mea străină de suflete călătoare, goală de sine si plină de el, până la nebunie.

Andreea Palasescu (25 octombrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

mi închipui că Dumnezeu e pretutindeni. În răsărit şi amurg, pe câmpii de maci, în smerenie şi simplitate. Dumnezeu este într-o răsuflare de clipă, la adăpostul sufletelor firave, în oameni efemeri, flămânzi de veşnicie şi rugăciune sinceră. Merge la pas de taină, nu clipeşte, iartă şi vindecă neîncetat. Devine palpabil mai cu seamă în străinii care vin şi pleacă din vieţile noastre cu desaga plină de lecţii şi amintiri.
Dumnezeu e căldura unei mângâieri, zâmbetul unui prunc, mâna întinsă din neant tocmai când existenţa de sine se prăbuşeşte. Lucrează neoprit, ascultă, înţelege, pregăteşte atât ziua de mâine cât şi plămada noastră de lut pentru ea.

Andreea Palasescu (31 octombrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că e important să rupi fărâme din tine şi să le împleteşti cu grijă în cugete blânde sau în adâncuri de suflet sărac în simţiri şi avid de iubiri netrăite. În esenţă, omul este dăruit lumii, cu scopul primar de a întregi energia divină, cultivând binele cu fiecare atom de adevăr, cu micile hibe care definesc perfectiunea într-un amlagam de emoţii menite să transforme constant, propria viziune asupra vieţii, într-un mic Univers. Încă nu puteam înţelege dacă dorinţa de a înfrunta frica, sub toate formele ei, hulpave şi năucitoare ar fi constituit întâi un act de curaj şi mai apoi progresiv, o virtute meritată. Voiam doar să-mi odihnesc gândurile aglomerate, visele frânte şi cerul hazardului în Mâinile pline de Har care mă purtau printr-o poveste străină. Când voi obosi, viaţa îmi va aşterne noi resurse în drum.
Cred cu tărie că omul este dator să se angajeze în lupta cu sine, consecvent şi metodic. Să nu renunţe şi să iubească intens, necondiţionat. Să se dăruiască pe sine, biruindu-se. Pentru că dincolo de orice aparenţă, la finalul călătoriei rămânem doar cu puţinul pe care l-am dăruit

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

citat celebru din romanul Fraţii Karamazov de Dostoievski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi Nevăzutul a creat văzutul, Nevăzutul nu îi impune nimic văzutului. Liniştea reuşeşte în tot ceea ce face, pentru că face fără să înfăptuiască. Liniştea face prin Fiire, fără să facă nimic. Reuşeşte în tot ceea ce face, fără a se mândri pentru faptul că face fără să înfăptuiască. Tot ceea ce provine din Linişte, este deja perfect, pentru că Liniştea este Perfecţiunea în Sine, care susţine totul, fără a înfăptui susţinerea. Facerea fără de a face. Căci atunci când Fiirea devine perfect conştientizată, facerea vine de la Sine şi se manifestă prin Sine - prin Unicul Sine. Şi tocmai lipsa de efort face ca Liniştea să fie veşnic odihnită, în Împărăţia Absolută. Şi tocmai lipsa de mândrie, face ca Liniştea să fie veşnic împlinită, în Împărăţia Absolută. Şi tocmai lipsa de sine, face ca Liniştea să fie veşnic eternă, în Împărăţia Absolută. Căci Liniştea nu trăieşte pentru sine, tocmai de aceea este lipsită de griji şi zgomote. Liniştea îngrijeşte de bunăstarea sunetului şi, cu smerenie absolută, există pentru a scoate sunetul în evidenţă. Ajută, fără ca nimeni să ştie că a ajutat. Aceasta este invitaţie la Linişte, pe care Liniştea o oferă sunetelor. Aceasta este chemarea Liniştii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i drept oare să fiu sigură ca stai la pândă, similar cu străinii ursuzi ca să furi avantaje, clipe şi veşnicii închipuite? Nu-i drept să cred, strigând în liniştea raţiunilor că eşti un biet profitor? Fac ce vreau! Dă-mă înapoi cursului firesc, încrederilor oarbe, cu inocenţa lor pe alocuri hilara, iubirii de oameni. Sunt furioasă pentru zbuciumul nefiresc pentru încrederea pierdută la o margine de apus. Există la alţii ceva ce la tine a lipsit cu desăvârşire?
Ce gust amar... n-am fost in stare de nimic, însă tot nu-i nimic, mi-aş zice. Numai să te uit odată, să mă vindec de urmele paşilor tăi care răscolesc doar când visez şi ma trezesc din mine buimacă. Pleacă, rogu-te! Sunt dispusă chiar să fiu răspunzătoate de tot şi toate fără nici un regret. Numai să nu te mai vadă inima, plimbându-te nonşalant prin gândurile mele...(

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred că e important să rupi fărâme din tine şi să le împleteşti cu grijă în cugete blânde sau în adâncuri de suflet sărac în simţiri şi avid de iubiri netrăite. În esenţă, omul este dăruit lumii, cu scopul primar de a întregi energia divină, cultivând binele cu fiecare atom de adevăr, cu micile hibe care definesc perfecţiunea într-un amalgam de emoţii menite să transforme constant, propria viziune asupra vieţii, într-un mic Univers. Încă nu puteam înţelege dacă dorinţa de a înfrunta frica, sub toate formele ei, hulpave şi năucitoare ar fi constituit întâi un act de curaj şi mai apoi progresiv, o virtute meritată. Voiam doar să-mi odihnesc gândurile aglomerate, visele frânte şi cerul hazardului în Mâinile pline de Har care mă purtau printr-o poveste străină. Când voi obosi, viaţa îmi va aşterne noi resurse în drum.

Andreea Palasescu (17 februarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ne vom ierta, o să ne crească aripi. Procesul în sine împletit cu smerenie şi recunoaştere desăvârşită a neputinţei în care stă tăinuit sub amarul vremii, acest amalgam de cenuşă sufletească ne va regăsi goi de gânduri deşarte şi săraci în Duh, după o lungă şi anevoioasă luptă interioară. O frântură de clipă, lipsiţi de îndestularea păcii divine e de ajuns. Suficient cât să ne apese crucea păcatelor şi să ne plecăm genunchii inimii într-o mărturisire sinceră. Suficient cât să ne cercetăm rănile, adevărul şi nimicul desluşit printre zâmbetele ştirbe ale aparenţelor.

Andreea Palasescu (5 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai să iubim cu încredere! În felul acesta simplu se vor stinge de la sine toate furtunile. Cred că dacă pierdem iubirea suntem pierduţi. Fără discuţii. Mai bine să fim săraci, în liniştea noastră, dincolo de conflicte şi confuzii. Din partea mea dau toate fericirile scrise, ce am şi ce n-am. Nu luam nimic. Doar o scânteie care vine şi pleacă cu inima noastră indiferent că-i răsărit sau apus...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân devotată iubirii de oameni până la ultimul inspir. Pun la bătaie tot ce am, fără frici, incertitudini sau insuficienţe. Dau tot, chiar dacă acest infim tot, într-un paradox, nici nu zăreşte desăvârşirea. Sunt recunoscătoare pentru suferinţă, e bun de preţ, trece cu mine toate graniţele atribuite simplei empatii.
Suntem datori cu sacrificii, implicare, devotament şi loialitate. Ore câştigate, validări, mâine ascuns într-o rugăciune printre dinţi de timp. Nu-i o garanţie dar dacă nu dăruim fără reţineri grăuntele nostru de efemer n-are nici un rost.
Mi-e dor de oameni şi de Dumnezeu. Deşi cumva ştiu că ne ţinem strâns de mână, dincolo de ceruri şi lut. Nu ca să fim la adăpost de uitare ci mai curând că să ne purtăm în palme, cu blândeţe, fiorul de iubire din suflete...

Andreea Palasescu (7 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie, strânge-mi inima mică şi firavă în raze de iubire şi senin. Sărută-mi gândul bun, cules în cântec, pe câmpul nesfârşit de maci. Cu tălpile goale, murdare de lut şi amintire, îmi reazăm dorul pribeag în umbre de răsărit. Cuprinde-mă cu râsul tău curat, ca o lumină rumenă de zori şi noaptea vieţii trecătoare să ne găsească îmbrăţişaţi într-o poveste frumoasă. Atinge-mă blând cu inocenţă şi rugăciuni înălţate din suflet cald până în mâinile Lui Dumnezeu.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I-am spus că în definitiv oamenii se construiesc reciproc. Şi există cumva dincolo de aparenţe şi evidenţe realitatea unei investiţii pe care sufletele o poartă cu sine definitiv prin umbre de trecut, pretutindeni. Nu-mi plac impostorii. Nu pentru că sunt egoistă, capricioasă şi probabil ispitită adesea de impulsul unei vanităţi neglijate. Nici pentru că încă ridic ziduri înalte de tăcere surdă ca să-mi fie la adăpost peticul de emoţie strivită. Nu vreau să fiu altfel. Pun la bătaie tot ce am, în câmpul acesta de incertitudini, bune şi rele, amalgamul ostenelilor mele, în pragul bătăilor de inimă bună. M-ai învăţat că oamenii trebuie să încerce necontenit să fie. Nu trecători simpli sau vânzători ambulanţi de minciuni ieftine. Să fie o fărâmă de tot pentru menirea lor într-o existenţă superficială a iubirii flămânde de reciprocitate. E drept că mi-ai spus să păstrez ceva şi pentru mine dar simt până dincolo de înţeles vădit, că fericirea aceasta a dăruirii fără limite mă ajută să înving efemerul. Nu mă condamna! Sau dacă-i musai câteodată, lasă la o parte raţiunea şi priveşte-mă în adânc de suflet. Las uşa deschisă...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul există în Linişte. Dincolo de aparenţele sunetelor, dincolo de totalitatea zgomotelor, Liniştea este fundamentul creaţiei, care, neîncetat, e prezentă fără a pretinde nimic. Liniştea nu cere, Liniştea nu condiţionează, Liniştea nu aşteaptă, pentru că Ea este lipsită de nevoi. Liniştea se oferă pe Sine, se dăruieşte în mod necondiţionat şi susţine, fără efort, existenţa sunetului. Căci în spatele sunetului se află Liniştea din care provine sunetul; în profunzimea sunetului, se află Liniştea din care s-a dezvoltat sunetul; în inima sunetului, se află Liniştea din care a pornit sunetul. Inima sunetului este locuită de Linişte, iar această Linişte se îngrijeşte de buna funcţionare a sunetului, chiar dacă sunetul nu este conştient de ceea ce se află în inima sa. Căci Liniştea nu face zgomot şi nu cere atenţia sunetului - tocmai de aceea este nesfârşită.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ianuarie cu gust de fragedă răcoare îmi stătea înghesuit în suflet. Aglomeraţia clipelor efemere şi bruma străvezie împletită cu surâsul vag al timpului ascuns în ghirlande de amintiri mă îmbrăţişa. Mirosea a brad şi a oameni plini de şoapte cu doruri nespuse. Întunericul cobora în ecouri de lumină palidă şi oraşul îmi părea o întindere nesfârşită din care răsăreau cuminti destine furate la începutul zorilor. Oamenii le culegeau în palme şi apoi le aruncau în grabă, ascunzându-le prin bagajele pline cu vise. Unii plecau în călătorii şi altii aşteptau încă trenul pierdut. Poate aşa era viaţa. Plină de moartea uitării şi de noi începuturi care aduceau mereu primăvara vieţii, într-un suflet hoinar.

Andreea Palasescu (4 ianuarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ne fură primăvarile cu miros de răsărit albastru şi stăm amândoi, într-o lacomă tăcere ascultându-ne cu atenţie gândurile. Un fior plantase cumva sămânţa acestei vieţi trecătoare la ţărm senin de inimă blândă. Simţeam pe tălpile goale amarul vremii şi cerul plin de frumos şi îndestulare. Puteam să alergăm în voie, fără temeri şi aşteptări zadarnice din poartă în poartă de suflet firav. Doar până ce vom fi săturaţi cu iubire şi bunătate, până ce se vor îngropa în veşnicie dezamăgirile, uitarea şi vanitatea oarbă. O să mă vindec. Rând pe rând, suspin şi freamăt şi-apoi promit vom sta la umbră de furie şi păcat sub un cireş înflorit. N-o să fie nici vânt, nici melancolie şi dacă printre respiraţii de şoaptă vom cădea la învoială cu timpul, nici urmă de regret. Cine ştie?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între Ani!

A mai trecut un an fără să vrem,
Am făcut şi facem tot ceea ce putem,
Ca să ne fie drumul vieţii cât mai uşor,
Pentru unii drumul lor parcă-i un zbor.

Copiii vor repede ca să crească,
Bătrânii şi-ar dori să întinerească,
Noi, ceilalţi, nu avem timp să ne gândim,
Dar ne-am dori, tineri mereu ca să fim.

Copiii cresc repede fără să ştie,
Bătrânii se gândesc, dincolo cum o să fie,
Noi mergem înainte purtaţi sau nu de val,
Dar unii dintre noi, nu mai ajung la mal.

Iată-ne ajunşi în ziua dintre ani,
Ziua în care uităm că avem duşmani,
Majoritatea vom petrece şi fără mulţi bani,
Mulţi, dar nu toţi vor apuca noaptea dintre ani.

Cu toate acestea, eu vă îndemn la iubire,
La cât mai multă înţelegere, pace şi fericire,
Să încercăm să fim mai buni în fiecare an,
Şi fiecare dintre noi să ajute, chiar şi pe duşman.

Viaţa este calea spre eternitate,
Şi fiecare an este un pas,
Câţi oare dintre noi, în realitate,
Ştim cât timp sau paşi, ne-a mai rămas?

poezie de Ovidiu Kerekes (31 decembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii şi alţii

Unii vor iubire, alţii vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,
Unii să audă, alţii să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,
Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,
Unii vor un munte, alţii vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare,
Unii vor avere, faimă, bogăţii,
Alţii sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alţii doar să uite ceea ce-au iubit...

Pelerini prin lume între nu şi da,
Fiecare suflet are rana sa!
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!
Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,
Iar de nu se poate să-ţi accepţi destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

poezie de Licuţia Pântia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!