La urma urmei fiecare cer are propriul întuneric. Dar cred că Dumnezeu răsărise cumva odată cu gândul primului fir de lumină blândă. Și când nu mai puteam în...
La urma urmei fiecare cer are propriul întuneric. Dar cred că Dumnezeu răsărise cumva odată cu gândul primului fir de lumină blândă. Și când nu mai puteam îndura greutatea rușinii, ne spovedeam în sine cu smerenie și se trăgea cortina în tăcere, fără aplauze. Unii se întorceau pe șcenă mai buni, dădeau totul și plecau cu mâinile goale și inima plină de liniștea iubirii. Alții aveau brațele încă pline cu flori, ovații și recunoaștere nesfârșită. Însă tot nu-i cunoștea nimeni, dincolo de mășți. Tragic sentiment trebuie să fi avut acela, acostat cumva de un amalgam de suflete dar în sine atât de sărac și de singur. Îi găseam pe toți flămânzi de iubire. Dar oare câți dintre ei întâlniseră deja fericirea?
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!
Nu cunoaștem unde a fost publicat prima dată acest citat. Dacă știi, poți trimite o semnalare.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.