Îndoieli

Străbat de ceva timp un spaţiu ce mi-l umplu
Şi culmea, nu mai ştiu cum sunt, de însumi mă îndoi,
Neştiind de poame oi face din acumulările-mi altoi,
Cum pom, de-i alipeşti o creangă şi alta, e singur, el... şi cuplu.

Tot m-am pretins deştept, cu limite rigorii,
Căci am acumulat propriul ştiut, citite,
Cu crez de evoluat din gloatele cernite,
Colorând sub meninge un cenuşiu valorii.

N-am fire de pretenţii, înot în modestie,
Dar rămân uluit când vorbe îmi sună gol
Printre emuli de zise, ce poate îşi scriu vreun rol,
La fel şi ei, cerşind cununi în tuş, hârtie.

Numai că emul, fostul, l-am tot crezut arhaic,
Îl convertind adesea cu schimb de emulaţii,
Blajin pozând în critic la false disertaţii,
Când limba-i ponosită, cum mistic ar fi laic.

Revin, se îmbătrâneşte, dar parcă înspre copil,
Căci numere-s pe deget de câte fac o sumă,
Din adunat de-a şti... cum pom nu e-o legumă,
Ca de-aia din sămânţă, din nou, din pueril!

E tot mai plin Pământ de mult futil de lene,
Se cască adânc abis între ştiut, prostie
Şi, ce va fi e mister; de neştiut reînvie,
Sau poate-i alt ştiut... de carnivor din gene?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 martie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai eu (elidă)

Curgea-n vene primăvara, vrând să mă înmugurească:
Numai eu n-am ştiut, viaţă, ce să fac să mă-nfloraească

Zburătoru-mi trecu pragul, dulce-mi strecura fiorul:
Numai eu n-am ştiut, viaţă, ce să fac, când frigea dorul.

Uşor m-apăsa căldura focului ce-ardea în mine:
Numai eu n-am ştiut, viaţă, ce să fac să-mi fie bine.

Berzele asupra casei îmi duceau pe-aripi nuntirea:
Numai eu n-am ştiut, viaţă, ce să fac să gust iubirea!

poezie de Elena Mititelu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am ştiut

Iubito, jur că, până-a te cunoaşte
Eu n-am ştiut că-mi poate fi şi frig,
Că liliacul va-nflori de Paşte,
Iar de nu vii, prin pieţe-am să te strig;

Eu n-am ştiut că ziua e lumină,
Iar cerul nu e de închiriat,
Până-am simţit privirea ta senină
Cum, cu lumină, m-a înfăşurat;

Eu n-am ştiut că sfera e rotundă,
Şi nu credeam că pot să fiu păgân,
Că veşnicia-ncape-ntr-o secundă,
Cât ai privi, în decolteu, un sân.

Eu n-am ştiut, iubito, că răcoarea
Din vinul ăsta ce-mi părea vetust,
În gură îşi va înmii savoarea,
Alăturea cu tine când îl gust;

Eu n-am ştiut că-n coapsa ta se-ascunde
Imboldul care mă transformă-n plug,
Ogorul ce mă-ndeamnă a-l pătrunde
Pentru-a mă arde de trei ori pe rug.

Eu n-am ştiut că-n tine-i o scânteie
Ce mă transformă-n flăcări ca-ntr-un mit,
Acuma ştiu şi-s de acord, femeie,
Să fiu de focul sacru mistuit!

poezie de Marius Coge din Vis şi armonie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rut

Am, se pare, certitudinea, ce de mult mă încerca, a priorităţii existenţei lumii,
căci -cum de obicei am totul învăţat de la sinceritatea animalelor-
când e vorba de rut, se uită de orice; de conţinutul oalelor,
de gerul uscat, de mângâieri... rămâne sălbaticul, unicul, strigătul lunii!

De unde teama nesfârşită că mi-am pierdut singurul prieten,
pe dulăul Bobiţă, plecat fără să dea ştire, căutând ceva gemene;
m-a lăsat, cu bolul plin l-aşteptând şi e frigul de crapă o cremene...
n-am ştiut că tot ce-i ofer, chiar şi sufletul pus, este atâta de ieften?!

Epopeea ingratului creşte şi-o verific din nou, c-un iz dezolant,
cu pisicuţa Neri, crescută de pui, ce-i la nesfârşit în lung scheunat;
de nimic n-o doare, de bobiţe-n tavă, nici de mângâieri, culcatu-n halat...
pleacă nopţi şi zile, forfotând într-una cu motiv precis... "sexu-i important!"

Totu-mi dă o senzaţie stranie, de parcă m-amestec d-etern,
nimic nu ajută -consolare n-am şi de ştiu că-s unic şi-mi vreau nemurire-
ordine-mi repun la lucruri, ce sunt însumi o parte, eu, aşa-zisa fire
şi înec de necazul, blestemat ce-l am; de-a fi neînsemnatul printre alţii... un patern!?!

... Chiar şi viaţa, lumea, toate-s rut produs... reprodus infern!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxală inerţie

Ades trăiesc
senzaţia stupidă
că mă irosesc;
tot trece timp pe lângă mine,
neprogramat,
nici cel puţin cât o omidă
să devin cocon, un fluture, albine...
Un handicapat!

Sunt ca un tâmp
infatuat,
pretins abilitat
să schimb ce-am adunat;
talent cu ştiinţă...
şi mă complac
într-o ineptă neputinţă,
stând...

... pe banii mei,
căci "time is money",
ce-am învăţat de la evrei
şi spiritul e sensul hranei...
iară moneda-s eu
ce mă preling pe un culoar
ce l-am avut noroc de-antreu,
şi ce nimic nu fac...
... buimac,
un pierde vară de hoinar
secundă de secundă,
când ştiu fără de dubiu
că sunt o carapace muribundă...
Şi uite, nici acum n-am explodat... ca un Vezuviu?!?...

Ce seminţie;
"sapiens"
lipsit de sens!
Câtă prostie,
câtă inepţie, câtă inerţie!?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Redescoperit, eu

Stau mult cu mine însumi de un timp,
mă caut
şi încerc să mă găsesc,
că nu m-aveam până acum...
-uitat, de când eram copil de anotimp-
în veşnic... căutări de drum.
Mă răspândesc
sunet-cuvinte, cum susurul curgând... de-un flaut.

Mă redescopăr
cum n-am fost vreodată,
ca peştele ce-l căutam sub lespedea de piatră
şi-am bucuria să mă-nşirui
pe-un papirus,
-necenzurat de niciun virus-
şi s-acopăr
din golurile ce-am... să nu mă nărui.

Ce interlocutor;
mă minunez pe zi ce trece
cum pot altul să fiu,
să mă transpir sudoare-n pergament,
să-ncerc un nou, la Nou şi Vechiul Testament,
tulburător,
convins că fiecăruia-i dator să-ncerce
şi n-am intenţia să demonstrez că-s unicul şi cel mai viu.

Mă-ncerc în pilde
adunate -dup-un crez de-al meu-
ce-s poate expirate,
căci pare-se nu am citit de-ajuns
să am răspuns...
Mă vizualizez un Prometeu,
să redescopăr Maupassant printre Mathilde...
măcar o parte, nu pe toate.

Şi nici pretenţii n-am
-că nu-mi servesc-
în fond doar mie-mi scriu
să mă incit,
cu sufletul ce-n trup am răstignit
şi-acum îl regăsesc
fără tam-tam,
şi pe tăcute... cum se bea un rachiu...

Şi mă extaziez la faptul că nu-i prea târziu
şi că mă spovedesc la mine însumi, cât mă ştiu
că-s încă viu... Reînviu!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii

Se gudură de câte ori mă vede
şi nu ştiu, să-l privesc, aşa prin sticlă,
fără vreun gând -ce-i pus ca să mă-ntrebe-
sau să-l ador, să îmi fac inima mai mică,
să-i dedic clipa c-un minut de întrerupt,
că oricum nu pierd, chiar şi de-ntoarcerea-i unică
şi totu-i scurt şi nici nu ştiu de e întâmplare...
Dar bine-i să mai las din mine, din emoţia de-un furt.
... Sau să stau singur, un stingher, mereu mai des
profund introvertit, cu crez că-n propriul gând aşa mă ţes
cu mine însumi, mă pitind de drag ce mă-nconjoară... Mă edific
retras, ştiind că sunt dorit
să mă scald trup şi suflet, ca o boare
în înmuieri de ochi, mirific...
să rămân probă, cum tapetul,
un colant pe sute-mii retine,
să fiu cum linguriţa cu şerbetul
dintr-un pahar cu apă de cleştar, se savurând de bine...
Nu ştiu, după atâta timp trecut,
cum să-l mai trec; aşa să-l pierd, risipitor
oricum? Dar parc-ar trebui să rămân un "avut"
măcar, nu-n neştiut, un subiect-decor;
nu doar un gând, un scris... riscat nevăzător!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez... laic

Am crezuri proprii, al meu intim,
Clădit din tatonări un cert;
Că discul nu-i nicicum concert
Şi propriul viitor nu-l ştim!

Nu cred în măşti de carnaval,
Sau nu comunic, de nu-i chip.
N-am dialog stereotip...
Pretind un ochi în ochi, verbal.

Nu cumpăr lucru nevăzut,
Căci am orori de ascunzători;
Privirea-mi dă miros de flori
Şi evitări sunt semn de furt!

Nu cred în false controverse
-Şi, mai puţin, de n-am dat ghes-
Ce-s doar isteric înţeles
De-a face "da"-urile inverse.

Mă simt profund debusolat
Când fără a cere, îs debitor
Şi hăituit apărător,
Devin perpetuul vinovat...

Se pare, am dreptul meu suprem
Să-mi aleg fel de-a fi, unic,
Iar dragoste, sau inamic,
Mă iau cum sunt... al lor totem!

N-aştept şi, nu dau recompense,
Convins că datul nu se cere
Şi-i doar infimul, din avere...
Alesul, din prea mult, cu pense.

Nu dau năvală, stoic stau
Pe malul vieţii, un pescar,
Să prind doar ce mi-e dat de dar...
Şi nu-l ţin, returnez ce iau...

E-un pic din crezul meu, ce vreau!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iulie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai ştiut

Tu mi-ai fost cântec,
când plângeam ca un copil.
Tu mi-ai fost sprijin,
când am fost disperată.
Tu mi-ai fost zâmbet,
când eram tristă şi supărată.
Tu mi-ai fost fericirea,
când eram pierdută în gânduri şi sufeream.
Tu mi-ai fost adevarul,
când în jur era numai minciună.
Tu m-ai învăţat multe în viaţă,
când eram neputincioasă.
Tu ai ştiut să-mi atingi sufletul,
când alţii au ştiut să mă rănească.
Tu ai ştiut ce e iubirea,
pe care mi-ai daruit-o mie.

poezie de Eugenia Calancea (4 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar prost

nu ştiu să iubesc
nici să urăsc
sau să port obidă
sunt precum băţul de chibrit
gata să scapere
doar că jilave timpuri am mai prins

nu ştiu unde-i focul
o fi la cap
o fi trupul subţiriu
o fi altundeva

nu ştiu să mor
tot aşa cum n-am ştiut singur a mă naşte
şi ca să nu râdeţi de mine cât sunt de prost
ceva tot ştiu

ştiu că toată zbaterea asta e pentru tine
tu mă înveţi clipă de clipă
bunul din rău
ca o lumină
ca o iubire
ca focul
nu ştiu să mor
aşa cum n-am ştiut singur a mă naşte

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omule, tu n--ai ştiut

Omule,
încă de când te=ai născut
fiinţă pe-acest pământ,
un lucru tu n-ai ştiut:
acela că ai murit de mult.
N-ai ştiut că veşnicia
nu-i făcută pentru tine.
N-ai ştiut că cine moare,
pe lume nu mai revine,
Nici că viaţa-i trecătoare,
că tot ce naşte, şi moare.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fior de Ionuţ sau bileţel de adio nescris

Mă exprim greu că-s doar un început de om
Şi încerc să mă prezint, că-s neştiut de-o lume,
De voi ce nu m-aţi vrut să cresc cum creşteţi pom;
Măcar atât, nu doar un epitaf şi-un nume.

Sunt mic şi blond, bălai cum soarele de-o vară
-Ce n-am avut mai multe, mi s-au oprit la patru-
Şi n-am ştiut, neşcolit, că dulce zi e amară,
Iar rău e pretutindeni, nu doar la film, la teatru.

Oricum nu pot vorbi, că nu mai am nici cap
Şi-s plin doar suflet pur, căci carne-s doar tocată
Pe oase scrijelite de dinţi, că-n guri nu-ncap
La haita ce-nfruntam, eu singur şi ea roată.

De lacrimi nici atât nu mai îmi aduc aminte,
Doar când sugeam, se pare -şi chiar nu-i mult de-atunci-
Căci m-au crescut de mic, neştiind că lumea minte,
Spunându-mi doar să râd, cu lacrimi de-alea dulci.

Mă uit în jos la voi din sufletul meu mic
Cum sunteţi imaturi şi vă deplâng pe toţi
Căci păcălind cu parcuri, oraşe, vis un pic,
Mi-aţi lăsat trupu-n junglă şi-un viitor de hoţi.

Mi s-au spus sus aici ce nu ştiam să spun,
De către cineva ce-şi zice că-i arhanghel...
Cuvinte dificile de pronunţat; că-s bun
Şi că-s primit pe-o cruce, eu, Ionuţ Cosmin Anghel!

PS
Pentru Ionuţ, muşcat până la moarte de nepăsare pe 2 septembrie 2013!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nestrămutat localic

N-am timp să mă odihnesc, nici fizic, nici spiritul nu-l am o lene,
Că tot mă mut cu mine, bun, cu bunuri tot schimbând dughene,
Ce alţii ţin pretins avut uzând un spaţiu, tot acela,
Cu gândul că nici ploi nu-l storc, după topit, de întind umbrela
Şi nu văd cer de mişcă nori, crezând un singur orizont;
Un cerc în jur, ca la butoi, ce-o zi şi tâmple strânge-n tont
De atât inert cu iz meschin, că lumea-i toată o împrejmuire...
Până la zid, aceeaşi poartă, neştiind de-alte iubiri... De ştire.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eternul frig

Cutremur simt în mintea-mi
Cu trupul prins în tremur
De frica de neantul ce-aşteaptă sus pe boltă
Cu străluciri de gheaţă, un meteor din lumea-mi
Din care gângurind mă petrec înspre murmur
Ce se va stinge-n lin, final... parcurs cu voltă.

Sau mă îngheţ în sumbrul din fundul de abis
Printre fantome albe ce şi-au pierdut respirul
În mâlul de ocean cu leduri de meduze...
Acolo unde greu-mi comprimă ultim vis
Sub miile de tone de picuri ce-mi dau girul
C-odată o să revin... să mă reînviu în frunze.

Şi-n aşteptare încă, eu fericit de viaţă,
Mă recutremur zilnic la gândul că părinţi,
Poate iubite, dascăli, prieteni, cunoscuţi,
Sunt îngheţaţi de timpul ce nu-l mai au în faţă,
Ce e-n beton, sau humă, neştiind de rugăminţi...
Sub semn de două linii... să-i ştim unde-s căzuţi.

De când mă ştiu am teama de-a pierde caldul soare
Când albul de azot mă poate sparge-n "frost"
Pe-un bolovan ce-aleargă pe-o pistă de raliu
Şi-o zi sau noapte, poate, să-şi ceară depanare;
Căci tot ce mişcă, roade, tot se sfărşeşte prost...
Rămân cu "bucuria"... că nu plec prea târziu.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repere

Trăiesc imperceptibil doar printre puncte de reper
ce mi se dau încă; multe primite, neîntrebat de le prefer.
Nu am ştiut nimic -şi-i despre mine- şi niciodată nu voi şti
cum m-am născut, când am ieşit, intrat, venit şi nici când voi muri...

Nici cel puţin de cât de bun am fost nu ştiu... sau cât de rău;
n-am calitatea să mă judec singur, altul mi-e călău.
Nu ştiu, oricât m-am pregătit -şi cât m-am pregătit- de-am competenţă...
Până şi-n dragoste cutume mi s-au dat... Şi mi s-a luat din existenţă.

Mă uit pe cer 'ntr-o noapte, asta, într-o primăvară, după ploaie;
ce neînsemnat sunt, nici măcar un punct, nici cel puţin un licărit-văpaie...
Ce mult aş fi dat totul, m-aş fi dat pentru-a mă şti, pentr-o părere,
să ştiu mult peste timp, cândva, de voi fi parte din repere?...

Dar n-are rost să m-amăgesc, în fond sunt două emisfere
ce greu, ce greu le-am câştigat şi-s primele ce-mi pierd, cele mai efemere.
Noroc că singur mi-am fantomele de libertate, mă strecor citindu-mi ere
ce-am moştenit şi-aşa-mi mai prelungesc pulsaţii de pulsar, în lungile-mi artere..

... Mă-ntind un scurt popas, parcurs de suflet nevăzut ce-i la vedere,
încorsetat printre piroane, răstignit pe-o cruce sângerândă de repere...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miel

peste ceva timp va fi ieri,
din nou,
a trecut Paşte, am mai mâncat un ou,
am dat crez iar la învieri.

port în imagine pe mielul-sacrificiu,
din care muşc...
parcă mă împuşc
când ştiu că n-a clintit la ultimul supliciu.

nu mă mai plâng, că mă tot trec,
căci nu sunt cast;
omor pentru al meu fast,
doar să petrec.

de ce mă-nchin atunci,
cerşesc credinţă
că sunt mai bun... copia de fiinţă,
cu-i mă aseamăn... şi-omor altora, prunci.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am făcut o greşeală

Am făcut o greşeală
De neiertat;
Mi-am dat prea multă osteneală...
Răul altor-am răscumpărat.

Am făcut o greşeală
Neînchipuită;
M-am îndrăgostit până la boală...
Din mine-am rupt, m-am rupt, pentr-o iubită.

Am făcut o greşeală
Necalculată;
Am învăţat, am făcut, prea multă şcoală...
Nu ştiam c-aşa-i cariera ratată.

Am făcut o greşeală...
Ce naivitate;
Am crezut că prietenia-i reală...
N-am ştiut că-i doar o oportunitate.

Am făcut o greşeală
Capitală;
M-am înşelat că dreptatea-i universală
Şi m-au furat toţi... m-au lăsat cu mâna goală.

Am făcut o greşeală;
Multă sinceritate...
Mi-am făcut din ea credinţă falsă, ideală
Şi-am fost pedepsit la sânge, cu tenacitate.

Am făcut o greşeală...
Şi poate multe mii;
M-am dedicat, le-am învelit lumea-n poleială,
Am crezut că ce nasc, este ca mine... Am făcut copii.

Am făcut o greşeală
Ce-mi dă fiori de gheaţă;
N-am ştiut să mă reped, s-aleg, s-adun din îmbulzeală...
Am stat la urmă şi mi-am irosit, un impotent, (o) viaţă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stat

Mi l-am dat scut de mine şi din toţi de-ai mei,
Făcut din multe bucăţele zise o "autoritate"
Să-mi ţină corpul drept, ascuns de rău şi vanitate,
S-am, nu goală, un coif, de minte... leagăn să îl am, de zei.

E al meu să m-aibă, să-i fiu tot de la copil,
Apoi matur, e grija mea de sfântă bătrâneţe....
În slujitor l-am construit un privitor neobosit, tot numai feţe,
Ochiul meu ager, larg deschis... unul pretins humanofil.

I-am pus şi biciu-n palma întinsă, protectoare
S-atingă seamănu-mi de-un necinstit din când în când,
Să nu-mi distrugă cuibul rămas visul gol, flămând
Să nu ajung să strig în van la porţi, la uşi... că doare.

El, eu în fond, sunt sursa să-mi ţin brâul-vămi,
Cu gândul viu al dragostei de mine, toţi o ţară
Şi mă întind coardă, îs struna-n suflet de vioară
Să-mi sun o odă, imn mie... uniforma, toată-n catarămi.

Dar s-a învrăjbit cum fiii înspre părinţi,
Uitând parşiv că un' la altu-i numai creatorul
Şi din protector e-un tiran ce-mi mărgineşte azi şi viitorul...
Doar o pedeapsă-i, cerşetor să-mi ia avutul, minţi.

E o înhăitare în contra mea ca o sălbăticie,
O lene întinsă în areal, un lanţ ce n-am creat
Să-mi lege mâinile, rupă picioare, să n-am Stat....
Că jilţu-i azi fără cunună, numai şapca e a lui... prostie....

E totul hâd, din profitori, puterea-n stat într-o... beţie.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duhovnici

S-a adunat atât de multă, multă jale
Că nu mai am nici apa din ţesuturi s-o fac picuri,
Să sting atâtea focuri din moderne catedrale,
Ce sfinţi, ce-şi zic aşa, cred necredinţe ar fi, nimicuri.

Parcă inchizitori ar fi, un Giordano Bruno iar, îl vor
Acum o masă, pe junime judecând atât de laic...
Cum ar decide ei cum să trăiască al meu popor,
De-ar fi numai doar smeriţenii, un pic trecute, arhaic.

Se umflă tot mai mult zişii lui Dumnezeu slujbaşi,
Dar n-au nimic din Creator, sunt mai păgâni, avari
Să fie numai ei, înconjuraţi de sărăcime, mulţii nevoiaşi
Stând într-o rugă în întuneric, cu ai lor Psalmi, drept cărturari.

E atât Hristos în aer, că noi îl respirăm, noi, ai săi fii,
Plini rugi îl venerăm tot noi, că-i suntem şi ofrande.
Noi suntem o eternitate, noi umplem un Pământ cu atâţi copii
Duhovniceşte, chiar de-i din amor, carnal şi el... Oh, Doamne!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipostază

Sunt punctul de miră în hazard cu întâmplare, ştiut, neştiut doar de mine,
Că nu pot s-ascult doar pe alţii, ce nu-s eu şi nu mă ştiu cine-s, ce vreau,
Iar mintea mi-ar spune să cred că nimic nu se-ntâmplă, îs cu toate destine!?...
Şi nu cred un bob; nu se poate să fie un înscris, cuvânt cu... cuvântul, pe şleau!

Şi cin' l-ar fi scris şi nici rostul nu-l văd dacă îmi e dedicat şi nu-l ştiu,
Timpu-mi pierd -neştiut cât îl am- doar să fac retuşări şi obiecţii,
Ce nu-s acceptate chiar de-s bun din alţi răi; e mereu prea târziu
Şi rănile-mi curg, se deschid neîncetat. Prevenit nici nu sunt... de infecţii!

Ce simplu-i de spus necunoaşterii crase, când nu e răspuns ce-i un "dat"
Ca egal să nu fie, nici pe-aproape egal! Matematica-i farsa neştiinţei;
Căci sunt din mulţime şi reguli ar fi -doar nici capul nu-l am... la pătrat-
Nu să n-am rezolvări, să n-ajung la soluţii, să fac semnu' egal... neputinţei!

Şi atunci rolul îmi joc, cum sunt sigur deja că şi voi tot la fel l-aţi jucat;
Personaj duplicat -unul singur cu mine şi-altul scenic, sau doar stând la masă-
Prefăcându-mă însumi stăpân pe-al meu eu... subiectul ce-l ştiu blestemat,
C-ar fi, el, reuşit tot, cu har.... Nu golul sub piele, sub osul din piept... O tabula rasă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer ajutor

Nu mai am o mamă pe pământ,
Să-mi spună şi mie un cuvânt
Şi să-mi poată da ceva, de-i cer;
Am o mamă numai sus în cer.

Deznădăjduit de ce să fiu,
Dacă din experienţă ştiu
Că doar din puţin m-a susţinut,
Pe pământ, cu tot ce a putut?

Nici nu mă gândisem că din cer,
Mama-mi poate-ndată da ce-i cer,
Nu ca pe pământ, doar din puţin
Şi târziu, ci grabnic şi deplin.

Mamă, prins doar cu păreri de rău,
Nu m-am prins de ajutorul tău,
Să ţi-l cer frumos, cum se cuvine,
Până n-a venit el peste mine.

Căci, de când în ceruri te-ai mutat,
Cererile mi le-ai ascultat,
Fără să le spun măcar în gând;
Le-ai ştiut când m-ai văzut plângând.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (4 decembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!