Îndoieli

Străbat de ceva timp un spaţiu ce mi-l umplu
Şi culmea, nu mai ştiu cum sunt, de însumi mă îndoi,
Neştiind de poame oi face din acumulările-mi altoi,
Cum pom, de-i alipeşti o creangă şi alta, e singur, el... şi cuplu.

Tot m-am pretins deştept, cu limite rigorii,
Căci am acumulat propriul ştiut, citite,
Cu crez de evoluat din gloatele cernite,
Colorând sub meninge un cenuşiu valorii.

N-am fire de pretenţii, înot în modestie,
Dar rămân uluit când vorbe îmi sună gol
Printre emuli de zise, ce poate îşi scriu vreun rol,
La fel şi ei, cerşind cununi în tuş, hârtie.

Numai că emul, fostul, l-am tot crezut arhaic,
Îl convertind adesea cu schimb de emulaţii,
Blajin pozând în critic la false disertaţii,
Când limba-i ponosită, cum mistic ar fi laic.

Revin, se îmbătrâneşte, dar parcă înspre copil,
Căci numere-s pe deget de câte fac o sumă,
Din adunat de-a şti... cum pom nu e-o legumă,
Ca de-aia din sămânţă, din nou, din pueril!

E tot mai plin Pământ de mult futil de lene,
Se cască adânc abis între ştiut, prostie
Şi, ce va fi e mister; de neştiut reînvie,
Sau poate-i alt ştiut... de carnivor din gene?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 martie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!