Bicarbonat de sodiu

Brusc, o nelinişte...
Ah, ce nelinişte, ce greaţă de la stomac răbufnind în suflet!
Şi ce mai prieteni am avut!
Şi cât de goale toate oraşele pe care le-am străbătut!
Şi ce gunoi metafizic toate inteţiile mele!

O nelinişte,
O întristare a epidermei sufletului,
Un fel de a-ţi lăsa braţele să cadă la apusul efortului...
Reneg.
Reneg totul.
Reneg mai mult decât totul.
Îi reneg prin foc şi sabie pe toţi Zeii şi negaţia lor.

Ce-ar putea să-mi lipsească, de simt că-mi lipseşte ceva în
stomac şi
în circulaţia sângelui?
Ce ameţeală vidă îmi istoveşte creierul?

Ar trebui să iau ceva sau să mă sinucid?
Nu: mai bine să exist. Înainteeee! Voi continua să exist!
Să--e--xist...
Să-e-xist...

Doamne! Ce fel de budism îmi îngheaţă sângele!
Să renunţ când toate uşile-mi sunt deschise
Spre peisajul tuturor peisajelor,
Lipsit de orice speranţă, de libertate,
Fără rost,
Accident al inconsecvenţei la suprafaţa lucrurilor,
Monoton dar şi somnoros,
Şi ce puternic adie brizele dinspre usile şi ferestrele larg
deschise!
Ce vară plăcută a altora!

Daţi-mi să beau, fiindcă nu mi-e sete!

poezie de Fernando Pessoa din Odă maritimă, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre speranţă

(dacă sufletul tău ar putea să cânte,
dar el nu poate decât să spere!)

Speranţa pe care în suflet o porţi
Chiar şi numai de la uşă până la liftul blocului,
Acea speranţă îţi pune pe faţă mâinile
Construite din nisip
Ca să nu vezi valul oceanului ce niciodată
Nu se poate sparge
Cuţitul care se uită la tine
Atunci când, răsucindu-se pe călcâie,
Se înnoadă în jurul durerii
Şi sângele tău de culoarea cântecului
Pe care îl beau rănile-
Eu, pe lângă toate acestea, nu exist!
Aş putea fi confundat cu o cărămidă,
Cu o scânteie sau cu unghia ce uşor
Se rupe în uşă,
Aş putea fi confundat cu ceva care există,
Dar, pe lângă toate acestea, eu nu exist.
Şi tot aşa cum se lasă anotimpul,
Ca o înserare, încet, pe coapsele vremii,
Pe gâtul firav al vieţii din tine
Se prelinge lacrima transparentă,
Lacrima ce fără dorinţă se naşte,
Lacrima ce nici nu ştie când piere,
Lacrima prin care se vede undeva, aproape,
În aerul de lângă tine,
O inimă îmbrăcată în ghimpi
( Ca să poată sta un trup în jurul ei )
E trupul meu, dar eu nu exist!

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar nu mai sunt sigur că eu exist cu adevărat. Sunt toţi scriitorii pe care i-am citit, toţi oamenii pe care i-am întâlnit, toate femeile pe care le-am iubit, toate oraşele pe care le-am vizitat, toţi strămoşii mei...

citat din Jorge Luis Borges (1981)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu.
Câteva tone de pietre sau ţigle clădite nu sunt suficiente
Pentru a ascunde pământul, acest pământ care e totul.
Mari sunt pustiurile, mari şi pustii sunt şi sufletele -
Pustii fiindcă nu trece prin ele nimic decât ele însele,
Mari fiindcă din ele se vede totul, şi totul e mort.

Mari sunt pustiurile, o suflete!
Mari sunt pustiurile.

Nu am luat bilet pentru viaţă,
Am greşit uşa sentimentului,
N-au existat nici voinţă şi nici ocazie pe care să nu le pierd.
Nu-mi rămâne astăzi altceva, în ajunul călătoriei,
Cu valiza desfăcută aşteptând o aranjare a lucrurilor mereu
amânată,
Aşezat pe scaun înconjurat de cămăşi ce nu mai încap
nicăieri,
Nu-mi rămâne astăzi (afară de jena de a sta aşezat prosteşte
aşa cum stau)

Decât să aflu următorul lucru:
Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu.
Mare e viaţa, iar faptul că ai viaţă nu înseamnă nimic...

Îmi aranjez valiza mai bine cu ochii care gândesc să o aranjeze
Decât cu mâinile mele fictive (şi cred că mă exprim bine).

Îmi aprind o ţigară ca să-mi amân călătoria,
Ca să-mi amân toate călătoriile,
Ca să amân întreg universul.

N-ai decât să treci mâine pe aici, realitate!
Destul pentru astăzi, oameni bravi!
Amână-te, prezent absolut!
Mai bine să nu exişti decât să exişti aşa cum eşti.

Cumpăraţi-i ciocolată copilului căruia eu i-am urmat din
greşeală
Şi scoateţi reclama fiindcă mâine are loc infinitul.

Doar că trebuie să-mi fac valiza,
Trebuie neapărat să-mi fac valiza,
Valiza.
Nu pot să-mi transport cămăşile în ipoteză şi nici valiza în
raţiune.
Da, toată viaţa mi-am petrecut-o făcându-mi valiza.
Tot aşa, toată viaţa, am rămas prosternat între stive de
cămăşi
Făcând planuri şi rumegându-mi, ca boul ce încă n-a ajuns la
rangul de zeu Apis,
destinaţia.

Va trebui să-mi fac valiza existenţei.
Va trebui să exist ca să aranjez valize.
Scrumul de la ţigară cade pe cea dintâi cămaşă din teanc.
Arunc o ochiadă, constat că sunt pe cale să adorm.
Ştiu un singur lucru: ştiu că trebuie să îmi fac valiza,
Şi că mari sunt pustiurile, că totul este pustiu,
Şi că există o parabolă despre asta, pe care evident c-am uitat-o.

Iată că mă ridic de pe scaun şi-i încarnez pe toţi Cezarii.
Până la urmă am să-mi închid definitiv valiza.
La naiba, am s-o aranjez şi am s-o închid;
Vreau să o văd pur şi simplu luată de aici,
Vreau să exist independent de ea.

Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu,
De nu cumva mă înşel, evident.

Mai bine să-mi fac valiza.
Sfârşit.

poezie de Fernando Pessoa din Odă maritimă, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine...

Vreau să am o casă la munte,
Cu ferestrele spre lac,
Să văd apa imensă din interior în faţa mea,
Dar simt că ceva îmi lipseşte
Mă plimb agitată şi încerc să-mi dau seama,
Dar ştiu, tu eşti agitarea mea
Şi liniştea e peisajul
Fără formă,
Fără voce,
Fără timp,
Dar nu vreau toate astea
Fără tine.

poezie de Eugenia Calancea (14 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai bine-mi este să mor odată cu Hristos, decât să-L reneg.

Nicolae Steinhardt în Dăruind vei dobândi (iunie 1987)
Adăugat de Laura Stifter
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cădere

Smulge-un fir de iarbă, mestecă-l în dinţi şi vei înţelege,
Vei înţelege complet ceea ce exprim eu acum incomplet.
Tânjesc să fiu o rădăcină,
Urmând, ca o sevă, doar propriile mele senzaţii....
Mi-ar plăcea să am toate simţurile – inclusiv
Intelectul, imaginaţia şi inhibiţia –
Pe pielea mea, astfel încât să mă pot rostogoli pe solul zgrunţuros
Şi să-i simt mai acut asprimea şi denivelările.

Aş fi nespus de mulţumit dacă trupul ar fi sufletul meu,
Pentru că numai atunci aş simţi cu adevărat
Toate adierele de vânt, toţi sorii şi toate ploile.
Aşa ceva este însă imposibil, iar eu sunt disperat, furios,
Îmi vine să-mi rup hainele cu dinţii
Şi cu gheare-ascuţite de leu să-mi sfâşii carnea
Până când va curge sânge, curge, curge...

Sufăr pentru că toate acestea sunt absurde,
Ca şi cum eu aş putea speria pe cineva
Cu sentimentele mele de ostilitate către destin, către Dumnezeu,
Sentimente care apar atunci când noi ne confruntăm cu Inefabilul
Şi brusc realizăm cât suntem de mărunţi şi de vulnerabili.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate îmi par minunate

Toate îmi par minunate
Şi cu Domnu-s împăcat,
Simt un iz de libertate
Şi simt că sunt mai curat

Totul I-am mărturisit
Domnului, mă simt mai bine,
Despre toate I-am vorbit
Chiar, dacă mi-a fost ruşine

Minciuna şi lăcomia
În care eu am trăit,
Îngâmfarea şi mândria
Ce odată m-au robit,

Răutatea, răzbunarea,
Patimi, ce m-au măcinat,
Intriga şi desfrânarea
Eu cu totul le-am lăsat.

Nu mai vreau să ştiu de ele
Eu de tot le-am părăsit
Toate păcatele grele
Le-am lăsat, şi-s liniştit.

Un exemplu vreau să fiu
Cei din jur să vadă-n mine
Că sunt credincios şi viu
Viaţa mea îmi aparţine.

Doamne, viaţa mi-ai schimbat
Sunt atât de fericit,
De ce-a fost rău, m-ai scăpat
Salvatorul meu iubit!

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan (23 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm, I (de sinceritate)

Doamne, mi-e greu
Să-mpart totul cu mine,
Să-mpart totul doar cu mine
Când ştiu că totul Ţie-Ţi aparţine!

Mi-e greu să spun
Că toate-n mine se descompun
Când margini lăuntrice de lume
Ard în surpări de suflet şi de nume!

Mi-e greu să rabd
Puterea culorilor în miez de alb,
Roua iubirii-n orişice lacrimă care
Nu mai are sete de lumină şi de desfătare!

Mi-e greu să-mi ţin toate rănile-n mine
Şi să Te numesc de-a pururi doar Iubire;
Mi-e greu să mă aud în Tine mereu sângerând
Să-Ţi spun că eu sunt... "Sunt oare, cel ce Sunt!"

Doamne, Doamne mi-e greu
Să-Ţi mai îngenunchiez în cale
Ai avut cum mine iubire multă şi iertare
Şi azi mai ai răbdare, mai ai multă şi dulce răbdare...

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciobanii fumau, aşezaţi pe nişte pietre. Era cald şi mirosea a răşină, a flori de vară, a singurătate. Şi mai era un miros, un miros care avea să-mi dea dependenţă, cea mai nasoală dependenţă din viaţa mea, una mult mai atroce decât alcoolul, decât drogurile, decât sexul, decât iubirea, decât narcisismul, decât orice. Dependenţa asta era cel mai greu de înţeles şi de acceptat de către oameni. Oamenii nu-şi doreau ceea ce-mi doream eu, ba chiar, dimpotrivă, dependenţa mea de mirosul ăsta era pentru ei cel mai teribil coşmar, fiindcă îi arunca într-un loc de unde trebuia să se descurce singuri, erau obligaţi să trăiască fără păpuşar, fără reguli impuse de alţii. Dependenţa asta mă împingea pe un drum pe care aveam să păşesc singur. Să sufăr, să mă reneg, să mă întorc înapoi, să mă ridic şi să pornesc din nou, să blestem, să îmi doresc să mor, să îmi doresc să trăiesc mai mult decât şi-a dorit-o vreodată o fiinţă umană. Acolo, sub luna mare şi galbenă, lângă câinii ciobanilor, unde nu îmi puneam problema ce voi face mâine, pe ce drum o voi apuca, mirosea a libertate.

Cristina Nemerovschi în Ani cu alcool şi sex
Adăugat de Dreams in Black and White
Comentează! | Votează! | Copiază!

Labirintul voinţei

Nu toate bucuriile vieţii mă-ajung
Nu toate sacrificiile îmi sunt destule
Nu toate rugăciunile mă ard pe rug
Fiindcă Doamne uit uneori eu de Tine?!

Noi necazuri zilnic ispăşesc
Temeri fără rost, grea răscumpărare...
Trec prin viaţă sincer şi firesc
Timpul netrăit... amar, amar mă doare!

Nu toate bucuriile vieţii mă-ajung
Nu toate sacrificiile îmi sunt destule
Nu toate rugăciunile mă ard pe rug
Fiindcă Doamne uit uneori eu de Tine?!

Sunt prea mândru, prea orgolos,
Nu dau din trufiile mele celorlalţi...
Mă tem să nu trăiesc fără de rost,
Să nu ascund pururi mie noii talanţi!

Nu toate bucuriile vieţii mă-ajung
Nu toate sacrificiile îmi sunt destule
Nu toate rugăciunile mă ard pe rug
Fiindcă Doamne uit uneori eu de Tine?!

Mă tem de fapte crude fără de iertare
De bucurii false, de bucurii reci amare...
Mă tem de suferinţe pline de trufii
De tăcerea care arde-n miez de poezii!

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muză

Pierdut în gândurile mele...
În adâncul gândurilor tale!
Totul în lume parcă înceta,
Când ochii mei vedeau privirea ta!

Ochii tăi ce mă priveau...
Îmi luminau gândirea!
Cu tine îmi doream să stau,
Să-mi reneg nefericirea.

Superba ta înfăţişare,
Şi corpul tău cel prea frumos!
Îmi lua şi ultima suflare...
Mă atinge până la os!

Îmi doream să-mi fi muză,
Dar găseai mereu o scuză...
Soarele meu se eclipsa,
Când nu avea la ce visa!

Iubirea ta cea cruda!
Şi ambiţia mea absurda!
Îmi tortura gândirea!
Îmi omora fericirea!

Dulceaţa nepăsării tale,
Şi gândirile tale pale.
Le ignoram cu toleranţă,
Însă fără speranţă!

M-am regăsit în ceaţă,
Lumea mea atârna de-o aţă,
Însă fără pic de viaţă!
Iubirea ce mi-a oferit,
Mi-a adus sfârşit!!

poezie de Ilie Andrei Harapascu
Adăugat de Ilie Andrei Harapascu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câtă linişte în nelinişte

Nicio toamnă nu trece
fără să nu îşi termine pipa,
trăgând cu ochiul la păsările
ce zboară dintre ridurile mamei
asemănătoare cu nişte pagini scorojite.

Printre scheletele copacilor
silueta unei lumini
dansează ca şi când
frunzele plimbă moartea în lesă.

Oh, câtă linişte în nelinişte,
un tablou cu toate culorile vieţii
bătut pe un perete inexistent...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate marile binecuvântări ale vieţii sunt o sursă de nelinişte şi nicicând nu dă omul dovadă de mai puţină înţelepciune încrezându-se în soartă decât atunci când aceasta este foarte bună;pentru păstrarea prosperităţii este nevoie de altă prosperitate, şi în locul rugăciunilor care s-au împlinit trebuie să facem alte rugăciuni. Căci tot ceea ce vine adus de întâmplare este instabil, şi cu cât mai sus se va înălţa, cu atât este mai predispus la cădere. Mai mult decât atât, ceea ce stă să cadă nu aduce nimănui plăcere;prin urmare, foarte tristă, nu doar foarte scurtă, trebuie să fie viaţa celor care caută să câştige cu multă trudă ceea ce trebuie să păstreze şi cu mai multă trudă. Muncind din greu dobândesc ceea ce vor şi plini de nelinişte stăpânesc ceea ce au dobândit;în vremea aceasta nu ţin nici o socoteală a timpului, care niciodată nu se va mai întoarce. Ocupaţii noi vin să le ia locul celor vechi, speranţa incită la o nouă speranţă, ambiţia-la o nouă ambiţie.

Democrit în Euthymia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exist

Exist în clipa strivită de paşii mei
Exist în lacrima uscată de nefericire
Exist în clipa uitată în mine
Exist în sufletul strivit şi fără speranţă
Exist în inima-mi ce-şi doreşte încă apusuri de soare, zeul uitării
Exist ca să pot să strălucesc cu cerul în ochii mei
Exist ca să mai am încă clipe multe de fericire
Exist ca să iubesc înca măcar odată
Exist ca să vreau încă să mai fiu eu

poezie de Viorel Muha (octombrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pintel: Niciun motiv de nelinişte, doar o înţepătură în deget, câteva picături de sânge...
Twigg: Fără greşeli de data asta. E doar pe jumătate Turner, îi vărsăm tot sângele.
Pintel: Atunci cred că ai motiv de nelinişte.

replici din filmul artistic Piraţii din Caraibe: Blestemul Perlei Negre
Adăugat de Alexe Laura, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

P.S. Te iubesc!

În sălbăticia mea
n-ai să poţi înşeua
caii dorurilor mele;
visele nativ rebele;
aerul şi luna plină
şi surâsul. De lumină...

În căutătura mea
de-ai să cauţi vei afla
adevăruri nerostite;
adâncimi nebănuite;
tâlcuiri nezgomotoase,
şi-amintiri. Contagioase...

Plină-s de poveşti trăite
fataliste; fericite;
nu dezmint şi nu reneg;
mă destram şi mă încheg.
Întuneric sau scânteie
toate m-au făcut. Femeie...

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pledoarie finala

Nu mai am lacrimi să plâng deznădejdea nopţilor
Ce mi-au biciuit trupul cu amintiri
Călcate in picioare de vreme.
Refuz să privesc înapoi
Spre mormane de vorbe stricate,
Mă declar vinovată...
Din simplul motiv
Că mi-e greaţă de pledoarii
Ce nu pot împinge la sinucidere orgoliul.
Renunţ la mine
Şi jur
Că n-am să mai fiu vreodată!
Îmi promit să uit
„De toţi şi de toate”,
Să mor dintre patimile sfertului meu de veac,
Să fumez azi ultima ţigară
La ore târzii în noapte,
Gândindu-mă la toate stelele cerului meu!

Am să revin...
Alt fir de nisip în furtuna de suflete şi priviri,
Am să exist pentru toţi...
Dar pentru fiecare in parte.

poezie de Diana Mitrut
Adăugat de Maia Dulcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, Valery

Omul nu doreşte ciorchinele înţelepciunii,
Nu doreşte să soarbă aburul strămoşesc,
El judecă totul, nu se lasă mistuit, doar mituit,
De aceea focul este duşmanul binelui,
Să faci din orice căldură şi lumină,
Am auzit că bălegarul luminează noaptea,
Tăciune răbdător, creierul fiecăruia,
Sângele – trandafir topit de inimă,
Trupul femeii –o amforă pentru vinul plăcerii,
Golul aşteptării e viaţa noastră.
********************************
Bolnavă de prea multă frumuseţe,
O insulă agonizând în Marea Sargasselor,
O văd şi nu cred, o simt şi o reneg,
Aud cum cântă epavele vaselor.
Ziua se retrage ieşind din coridoare,
Se duce pe ape spre alte continente,
Singurătatea nopţii se lasă uşoară,
Sunete, umbre, eminamente.
Astfel călătorim pe lunecoase drumuri,
Unii, văduviţii de fericiri de-o clipă,
Nu sunt nici eu acelaşi, dar tu eşti tot cu mine,
Pentru că paşii noştri nu vor şti de risipă.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agapă

Azi n-a venit nimeni să-mi pună întrebări,
Şi nimeni n-a cerut ceva de la mine.

N-am văzut nicio floare-n cimitir
într-o procesiune fericită de lumini.
Iartă-mă, Părinte! Am murit atât de puţin!

În această după-amiază toţi, toţi trec pe lângă mine
fără să-mi ceară sau să mă roage ceva.

Iar eu nu ştiu ce-ar fi putut ei uita, dar simt că duc ceva
greu în mâinile mele, ca şi cum ar fi un lucru de furat.

Am deschis poarta –
şi vreau să strig tuturor:
Dacă aţi pierdut ceva, ceea ce aţi pierdut este aici!

Pentru că, în toate după-amiezile acestei vieţi,
Eu nu ştiu câte uşi au fost trântite în faţa cuiva,
iar sufletul meu se bucură de ceva care-aparţine altora.

Azi n-a venit nimeni;
şi-n după-amiaza zilei de azi am murit atât de puţin!

poezie de César Vallejo, 1892 – 1938
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agapa

Azi n-a venit nimeni să-mi pună întrebări,
Şi nimeni n-a cerut ceva de la mine.

N-am văzut nicio floare-n cimitir
într-o procesiune fericită de lumini.
Iartă-mă, Părinte! Am murit atât de puţin!

În această după-amiază toţi, toţi trec pe lângă mine
fără să-mi ceară sau să mă roage ceva.

Iar eu nu ştiu ce-ar fi putut ei uita, dar simt că duc ceva
greu în mâinile mele, ca şi cum ar fi un lucru de furat.

Am deschis poarta –
şi vreau să strig tuturor:
Dacă aţi pierdut ceva, ceea ce aţi pierdut este aici!

Pentru că, în toate după-amiezile acestei vieţi,
Eu nu ştiu câte uşi au fost trântite în faţa cuiva,
iar sufletul meu se bucură de ceva care-aparţine altora.

Azi n-a venit nimeni;
şi-n după-amiaza zilei de azi am murit atât de puţin!

poezie de César Vallejo, 1892 –1938, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!