* * *

Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu.
Câteva tone de pietre sau ţigle clădite nu sunt suficiente
Pentru a ascunde pământul, acest pământ care e totul.
Mari sunt pustiurile, mari şi pustii sunt şi sufletele -
Pustii fiindcă nu trece prin ele nimic decât ele însele,
Mari fiindcă din ele se vede totul, şi totul e mort.

Mari sunt pustiurile, o suflete!
Mari sunt pustiurile.

Nu am luat bilet pentru viaţă,
Am greşit uşa sentimentului,
N-au existat nici voinţă şi nici ocazie pe care să nu le pierd.
Nu-mi rămâne astăzi altceva, în ajunul călătoriei,
Cu valiza desfăcută aşteptând o aranjare a lucrurilor mereu
amânată,
Aşezat pe scaun înconjurat de cămăşi ce nu mai încap
nicăieri,
Nu-mi rămâne astăzi (afară de jena de a sta aşezat prosteşte
aşa cum stau)

Decât să aflu următorul lucru:
Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu.
Mare e viaţa, iar faptul că ai viaţă nu înseamnă nimic...

Îmi aranjez valiza mai bine cu ochii care gândesc să o aranjeze
Decât cu mâinile mele fictive (şi cred că mă exprim bine).

Îmi aprind o ţigară ca să-mi amân călătoria,
Ca să-mi amân toate călătoriile,
Ca să amân întreg universul.

N-ai decât să treci mâine pe aici, realitate!
Destul pentru astăzi, oameni bravi!
Amână-te, prezent absolut!
Mai bine să nu exişti decât să exişti aşa cum eşti.

Cumpăraţi-i ciocolată copilului căruia eu i-am urmat din
greşeală
Şi scoateţi reclama fiindcă mâine are loc infinitul.

Doar că trebuie să-mi fac valiza,
Trebuie neapărat să-mi fac valiza,
Valiza.
Nu pot să-mi transport cămăşile în ipoteză şi nici valiza în
raţiune.
Da, toată viaţa mi-am petrecut-o făcându-mi valiza.
Tot aşa, toată viaţa, am rămas prosternat între stive de
cămăşi
Făcând planuri şi rumegându-mi, ca boul ce încă n-a ajuns la
rangul de zeu Apis,
destinaţia.

Va trebui să-mi fac valiza existenţei.
Va trebui să exist ca să aranjez valize.
Scrumul de la ţigară cade pe cea dintâi cămaşă din teanc.
Arunc o ochiadă, constat că sunt pe cale să adorm.
Ştiu un singur lucru: ştiu că trebuie să îmi fac valiza,
Şi că mari sunt pustiurile, că totul este pustiu,
Şi că există o parabolă despre asta, pe care evident c-am uitat-o.

Iată că mă ridic de pe scaun şi-i încarnez pe toţi Cezarii.
Până la urmă am să-mi închid definitiv valiza.
La naiba, am s-o aranjez şi am s-o închid;
Vreau să o văd pur şi simplu luată de aici,
Vreau să exist independent de ea.

Mari sunt pustiurile, şi totul este pustiu,
De nu cumva mă înşel, evident.

Mai bine să-mi fac valiza.
Sfârşit.

poezie de Fernando Pessoa din Odă maritimă, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Votează! | Copiază!