incoronat

Un cap încoronat greu îşi poate afla odihna.

William Shakespeare în Regele Henric al IV-lea, partea a doua, III, 1
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zaharia Stancu, Geo Bogza şi un oarecare Ion Brad, Eugen Jebeleanu şi alţii au vărsat peste mine haznale şi hârdaie de lături şi fecale, bine condimentate cu toate calomniile şi minciunile imaginabile şi garnisite cu o bogată laudă de sine. A venit apoi Maria Banuş, cu un ţucal proaspăt scos de sub rochie, dintre craci, şi, turnându-mi-l graţios în cap, m-a "încoronat".

citat celebru din Mihai Beniuc (1965)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transformare

Am fost până- acum o vestală
În rochie albă de gală
De astăzi m-am încoronat
Regină-n Egipt venerat.

Aş vrea să-mi zidesc piramidă,
Azi timpul se-ncurcă-n hlamidă;
Nu cred în măriri şi căderi,
Doar piscuri în munţii severi.

Urcuşu-i abrupt, nu-i uşor,
În jos ameţeşti la izvor,
Dar vine o vreme când poţi
În lacul de munte să-înoţi.

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru de voroneţ

Albastru cu cap încoronat,
cu albastru tăiş fulgerător,
pe albastru l-a decapitat
peste nor, sub nor.
Albastru fără cap, a căzut,
nu el bineînţeles, trupul lui,
din văzut deveni nevăzut
înaintea şi-napoia norului
Albastru cel mare, din cer
cel pe dinlăuntru şi pe dinafară
ţinea în echilibru sever
secunda dimineţii şi pe cea de seară.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet rătăcit...

suflet chinuit de viaţă,
ai crezut şi ai sperat,
că iubind fără de pată,
ai să fii încoronat,
ai crezut că poate timpul,
te apropie şi speri,
că-ntr-o zi vei fi alesul,
ochilor strălucitori

suflet trist în rătăcire,
doar în vise mai zâmbeşti,
doar în vise, ce iubire?
o primeşti şi dăruieşti,
către-o rază, o nălucă,
ţi se-arată de prin nori,
te îmbeţi, vorba-ţi încurcă,
tremuri blând, ai vrea să mori

suflet trist, nebunul sorţii,
ai crezut în vânt şi ploi,

[...] Citeşte tot

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătoresele de păduchi

Copil încoronat cu lauri de foc-
Aşteaptă viespile de aur;
Surorile din trecut îşi fac loc,
Şi vin, coridă fără taur!

De saltă copilul din copilărie,
Dar florile cad secerate;
Şi totul cade, vai, fir-ar să fie,
Şi cine, totuşi, nu mai cade?

Or fi deci îngeri cele două?
Dacă aripi au, însă cu ghimpi-
Din cuvinte parcă iese rouă-
Dar buzele pe ce le schimbi?

Numai mâinile abia l-ating
Când genele uite coboară;
Şi pielea-ţi pare, zău, un ring-
Însă păduchii n-au hotară!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Arthur Rimbaud din Poezii (1871), traducere de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea pe munte

Ceaţa s-a ridicat de pe mare şi-a încoronat
Tristele, singuraticele promontorii de pe coastă;
Cutreieră un glas, venind din adâncimea vastă
A apei la miezul nopţii, solemn şi vibrant.

Un sunet moare pe fiece-altar de granit, înalt
Şi intens ca tropotul unei oştiri mărşăluind sub fereastră,
Însingurat ca lamentarea unei stafii sub o lună-albastră,
Dezolant ca diapazonul celor înecaţi în mările de cobalt.

Muntele nu mai pare-un lucru fără suflet, impasibil minereu,
Ci mai degrabă forma unei spaime străvechi nevindecată,
În întuneric şi-n furtunile Haosului născută,-n strai cernit,
Printre tunetele unui cer în care nu mai există niciun zeu –

O Prezenţă chircită, enormă, severă şi crispată,
La picioarele căreia apele omnipotente jelesc necontenit.

poezie de George Sterling, 1869 – 1926, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înţelepciunea celui condamnat să moară

Am înţelepciunea celui condamnat să moară,
nu posed nimic, aşa că nimic nu mă poate poseda,
mi-am scris testamentul în propriul sânge:
" O, locuitori ai cântecului meu, aveţi încredere-n apă" ;
eu dorm săgetat şi încoronat de ziua de mâine...
Am visat că inima pământului e mai mare
decât harta acestuia,
mai clară decât oglinzile lui
şi decât spânzurătoarea mea.
Mă pierdusem într-un nor alb care m-a ridicat în slavă
de parcă-aş fi fost o pasăre
şi vântul însuşi aripile mele.
În zori, chemarea paznicului de noapte
m-a trezit din visul meu, din limba mea:
Vei mai trăi o moarte,
prin urmare revizuieşte-ţi testamentul,
ora execuţiei a fost iarăşi amânată.
Am întrebat: Până când?
Mi-a răspuns: Aşteaptă până vei muri un pic mai mult.
Am spus: nu posed nimic, aşa că nimic nu mă poate poseda,

[...] Citeşte tot

poezie de Mahmoud Darwish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atque nos!

Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii
Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrii,
Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei...
Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei
Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă,
Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,
Să văd ce destăinuieşte frazul cel îndătinat:
Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat.
Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris;
Ascultându-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis
Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri:
Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri
Şi a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem
Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem ;
Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri
Imaginaţiunea noastră: văd înamorate lacuri,
Văd câmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,
Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat fără stea

În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri
Erau copile albe cu părul blond şi des
Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades;
Când basmele iubite erau înc-adevăruri,
Când gândul era pază de vis şi de eres,
Era pe lumea asta o mândră-mpărăţie
Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,
Şi mâna lui zbârcită, uscată însă tare,
A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.
Şi tările-nflorite şi-ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mişca.
Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune.
În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!