Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Mihai Eminescu

Feciorul de împărat fără stea

În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri
Erau copile albe cu părul blond și des
Și coborând pe rază țara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades;
Când basmele iubite erau înc-adevăruri,
Când gândul era pază de vis și de eres,
Era pe lumea asta o mândră-mpărăție
Ce-avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,
Și mâna lui zbârcită, uscată însă tare,
A țărilor lungi frâuri puternic le ținea.
Și tările-nflorite și-ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mișca.
Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă și dreaptă-nțelepciune.
În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară,
Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond,
Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară
Și-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,
Acolo sta-mpăratul... -- boierii lui de sfat
­Pe tronu-i de-aur roșu sta mut și nemișcat.

Ca gripe de lebezi mari, albe, undoioase,
Pletele argintoase pe umerii-i cădea
Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea;
Sprincenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase,
În mână sceptru de-aur, povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem -- ­
Părea c-așteaptă-a morții întunecos problem.

Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare
Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,
Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare;
Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut;
Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut.
Ca zilele ce-s stinse, ei din trecutul lor
Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.

Deodată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din stânca de granit;
In curte oastea sună cântarea triumfală.
Poporul o aude mișcându-se 'nmiit.
Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală
Desfășurate tremur la zgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blând
Vorbe mărgăritare le-nșiră tremurând.

-- Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână.
Din oase și din vine a stors a vieții suc
Și slabă și uscată e-mpărăteasca-mi mână.
Brad Învechit pin stânce pe tronu-mi mă usuc,
Curând va-ntinde moartea mantaua ei [cea] brună
Pe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu rece-agheazmă moartea fruntea mea o sfințește
Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește.

Și sufletu-mi pân' n-a-ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe,
S-umesc pe umeri tineri imperiul ce-1 port ­
Pe-a fiului meu umeri voi pune pân' trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.

Dar viața are multe alunecușuri rele,
Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Și frâurile lumii să i se pară grele,
Din mâni el să le scape la al domniei prag;
Caci zilele-unui rege primejdii au în ele --
El poate să aleagă-a plăcerilor șirag
Ș-atunci devine umbră -- pe mână de mișei
Cad frâiele si dânșii duc lumea cum vor ei.

Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur - eu voi ca să-1 încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete
Ce strâng în lanț de roze a cugetării cerc;
Nu voi ca lumea asta cu visuri să-1 îmbete,
Căci cei mai mulți din oameri după nimic alerg--
­Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,
Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.

De-accea înainte de-a morții-mi sântă oară
V-am adunat, pe-al vieții-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară
În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară
Pin nori până la soare -- trăiește-un bătrân mag.
Când încă eram tânăr, el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-1 poate turbura.

În fruntea lui e strânsă un ev de-nțelepciune,
Viața lumii toate în minte-i a-ncăput.
Trecutul... viitorul el poate-a ți le spune;
Bătrânu-i ca și vremea cea fără de-nceput
Și soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-accea voi ca dânsul pe fiul meu să-nvețe
Cari cărări a vieții-s deșarte, cari mărețe.

Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară,
În lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iară,
Să nu poată s-oprească gândirea celor răi.
Și cine-enigma vieții [voiește] s-o descuie,
Acela acel munte pe jos trebui să-1 suie.

Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!
Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal!
Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite,
C-o frunte-n bucle-și pierde puternicu-i oval
­Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i [țintit e.]
Stă rezemat de pragul auritului portal:
A tatălui său vorbă aude și se-nchină-- ­
Un semn că se supune măsurei ce-o destină.

S-apropie cu pasuri modeste, line, rare
Și umil îngenunche pe treapta de la tron:
-- Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare,
Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,
M-oi duce pân' la poala a muntelui Pion
Ș-apoi pe jos de-acolo, cu muntele-am să sui,
Ca gândurilor mele aripe să le pui.

Aripe, ca să știe ce [e] deșertăciunea:
Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,
Cu pasul vieții-mi toate să-1 ducă-nțelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,
Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,
Să n-ascult decât glasu-adevărului senin;
Și sarcina vieții-mi să-mi fie cât de grea,
Voi ști s-urmez, părinte, [cu râvnă] calea ta.

Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul și negrul lui talar,
Privirea lui o-nalță pe-a cerului câmpie
Și cugetul lui zboară în lumi fără hotar.
Și gând cu gând se-mbină în lungă reverie,
Și buzele-i se mișcă c-un zâmbet blând, amar,
Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite,
Ca marea de adânce cu valurile-uimite.

Ce sufletu-i dorește se-ntreabă și nu știe,
Se uită-n stele,-n -- lună, ce ca un vis de-argint
Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfâșie
Și visuri lungi gândirea i-o-mbată și i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-1 mângâie-- ­
Și neteda lui frunte o-atinge tremurind ­
Și gâtu1 ăstui înger ar vrea ca să-1 cuprinză,
Cu el să zboare-n țara steloasă și întinsă.

"Spun mite - zice singur - că price om în lume
Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea,
Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,
Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea;
De-aceea-ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund-anume
Din marea cea albastră, care a steaua mea?
E-acel trandafir roșu, ce mut-duios-uimit
Lucește-un gând de aur deasupra-mi în zenit?

Un om se naște - un înger o stea din cer aprinde
Și pe pământ coboară în corpul lui de lut,
A gândurilor aripi în om el le întinde
Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vietii, de cer steaua depinde
Și îmblă scriind soartea a omului născut.
Când moare, a lui suflet aripele și-a-ntins
Și rentumând în ceruri pe drum steaua a stins.
Dar ce a acea steauă? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morții lung samum?
Și dacă e o lume puternică, întinsă,
De viața mea-i legată viața unei lumi?
Pe capul meu și-ntoarce destinurile sale,
Când mor, ea cade stinsă-ntr-a caosului valea?

De ce de-a mea viață o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s-a coborât,
Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,
De ce orice ființă din cer e condamnată
O viață să petreacă în scutece vârât?
Cine prescrie legea la orice înger blând
Ca-n viața-i să coboare o dată pe pământ?"

Și murii netezi, roșii, de marmură curată
Lumina lunii blânde în sală o resfrâng.
Și aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se-mbină, se turbură, se frâng,
Și-n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S-aud glasuri ușoare ca arfe care plâng.
Dar nu-i sunet aievea... ci-a gândurilor sale
Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale:

"Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea turburată
Pân' ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;
De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare
Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare.

Când sună-n viața lumii a miezenopții oră,
Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete-albe văzându-1 se coloră
Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră
În pământești ființe cu fragedul lor corp,
Și pin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor
În corpurile de-oameni ce-aștept venirea lor.

Dar pân' ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,
Deasupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde ­
Acolo el domnește, lăsând a lumii văi.
Dar de viața-i lumească domnia-n cer depinde:
De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi
Și lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.

Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,
Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,
Abia au vreme-a pierde putenicii lor astri.
Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în brațe și luminând albastri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port
­Sunt îngeri blânzi și timizi, așa nevinovați
Încât în astă lume nu trebuiesc cercați.
A unui înger palid ursita pământească
Legată e de soartea corpului ce-l aleg.
Atârnă de viață domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiți adesea, ce-o soarte-mpărătească,
Un om ce-i născut mare în lume își aleg;
Un împărat puternic dar înfocat când moare:
O stea urieșască în caos se coboară.

Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,
Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește
Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr' să vrea.
În planu-eternității viața-ți greșală este,
De zilele-ți nu este legat-o lume-a ta.
Genii beau vinu-uitării când se cobor din ceruri;
Deschise ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri.

Greșeli de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe
Și-ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.
Găsești în lame oameni cu mințile oculte
Cari cunosc a lumii gândire de titan;
Să știi însă că oamenii în veci nu vor s-asculte
Și-n basme au un nume: li zice năzdrăvan.
La gânduri uriașe a lor minte asudă,
Da' oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.

Deși rari și puțini-s, lumea nu va să-i vază,
Viața lor e luptă, când mor se duc neplânși.
Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază
Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;
Dară deși [nu] îngeri își varsă a lor raze
În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,
Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tată
Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogata.

Dar e un înger palid cu lungi aripi și negre,
În aste firi mărețe în veci e-namorat.
Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre,
Intorsu lui omoară p-oricine 1-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile alegre
Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărmat.
A celor trecătoare în mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealții și numele-i a: Moarte!

De-accea să n-asculți tu sublima lui cântare,
Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Și cel care-l iubește rămâne-n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,
Să scap a ta ființă de caosu-i imens ­
Eu în glasul gândirii-ți am pus acest sens.

Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,
De asta ție n-are de ce să-ți pară rău;
A geniului imperiu: gândirea lui - anume,
A sufletului spațiu a însuși el. Ca grâu
Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume
Și-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag;
Zidite-n dome mîndre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun cântări, ce vibră - se-ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tin
O lume e în lume și în vecie ține.

Când moartea va cuprinde viața ta lumească,
Când corpul [tău] cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî to singur în viața-ți sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

De-astă viață mândră de vrei să ai o știre,
Gândește num-atuncaa la visuri și la somn,
Ca mort a corpul rece în noapte, nesimțire,
Pe creațiuni bogate sufletul este domn;
În ocean de stele, pin sori, nemărginire,
El îmblă, risipește gândirile prin somn;
Deși nu sunt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude și le are.

Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămâne surd și orb:
Un cântec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,
Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,
În el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit."

Seraful își sfârșise vibrata-cugetare,
Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat,
Și galbenă ca gheața ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat
Și cerul nori gândește, nori mari de răzbunare,
Ce vor să biciuiască pământul răsculat
Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor
Ca râul care-și mână trecutu-n viitor.
II

În munți ce puternici din codri s-ardică,
Giganți cu picioare de stânci de granit,
Cu f'runtea trăsnită ei norii despică
Și vulturii-n creieri palate-și ridică
Și-uimiți stau în soare privindu-1 țintit.

Acolo pin ruini, pin stânci grămădite
E peștera neagră zăhastrului mag;
Stejari prăvăliti peste râuri cumplite
Și stanuri bătrâne cu mușchi coperite;
Încet se cutremur copacii de fag.

Vuind furtunoasa-i și strașnică arpă
Trec vânturi și clatin pădurea de brad,
Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,
Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă,
Ce-n urlet în râuri se năruie, cad.

Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă
Și-i mână cu glasul de tunet adânc
Vuiește a vântului arfă de-aramă
Și vulturu-n doliu copiii și-i cheamă,
Prin nauri cad stele și-n abis se sting.

Și grindini cu gheață cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stâncelor coaste de fier
Și-n ceruri se-ncurcă auritele zodii
Și dracii la râuri adun licopodii
Și iarna mugește călare pe ger.

Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,
Deasupra de lume, deasupra de nori,
Stă magul; privește furtuna pornită:
Deasupra lui, soare cu rază iubită,
Desupt, iarnă, ploaie, zăpadă, fiori.

El cartea-și deschide, la ceruri privește
Și zodii descurcă în lungul lor mers.
E-o carte ce nimeni în veci n-o citește,
Cu semnele strâmbe întoarse-arabește:
Sunt legile-n semne din ăst univers.

Cu barba lui albă de vânt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
Și chiuie vântul cu-aripa zburlită,
Adună și sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.

Pin noaptea bătrână, ursuză, voinică,
Pin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
Feciorul de rege trecea fără frică
­Pe munte lucește o flacără mică
Cu raze ce taie-ntunerecul larg.

În van la picioare-i fug râuri spumate
Și stâncele rupte în cale-i s-ațin,
Nimic nu-i în stare s-oprească vodată:
Cu pasul lui sigur grin râuri înoată,
Se-ndreaptă spre țelul cel unic senin.

Stejarii cei rupți sunt podețe pe râuri,
Lumine de fulger cărări îi arat,
Deși cerul lasă a vântului frâuri
S-azvârle toți norii de-a muntelui brâuri,
E1 trece la astrul ce luce curat.

Deodată vede că nori se despică
În două și cale îi fac pintre ei.
Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică
De vânturi s-alungă prin nouri și-și strică
Aripa de stânce, se clatin în văi.

Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreieră norii nebuni
Și bate în vânturi, pe nori răstunată,
Ea stâncile-ndoaie și grindină fată,
Amestecă lumea, frământă furtuni.

Deasupra-i pe bolta albastră, senină,
Cald soare lucește și îmblă cu drag.
Pe-a muntelui streșnă de stânci în ruină,
Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,
Adânc se gândește puternicul mag.

-- Părinte -- el zice -- și-adânc i se-nchină
Bătrânul meu tată aici m-a trimis.
-- Venit-ai? -- bătrânul răspunde -- suspină,
Pe fața lui trece zâmbire senină,
C-o mână el cartea cea veche a-nchis. ­

Văzut-am din carte-mi că viața bătrână
Curând se sfârșește -- ș-asupra-ăstui gând
Uitat-am eu lumea -- durere străină
În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină
­Și pân' mă uitasem scăpă din pământ

Furtuna turbată... Din mii de furtune
Ce-asupra pământului îmblă zburând
Sunt câteva cari de mult îs nebune,
De-aceea legate de pietre bătrâne
Le țin încuiate-ntr-a muntelui fund.

Și pân' m-apucase de tatăl tău jele,
Bag seama că una din ele-a scăpat,
A rupt cu aripa vo câteva stele
Trântitu-le-a-n nouri și-n vânturi rebele
Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.

Asteaptă, copile, să caut o vrajă
În carte... Să chem eu giganticul vânt,
Pe aripi să-i puie o mie de maje,
S-o lege de stânce, să-i steie de strajă
În neagra-nchisoare în fund de pământ...

Șoptește; vânt falnic furtuna o-nhață,
Aripele-i leagă - o bagă ân stânci,
Acolo cu lanțuri o leagă de brațe;
Cu-ncetul a cerului nori se desfață,
Încet se-nerețesc peste văile-adânci.

-- Copile, acuma pericol nu este
­Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,
Alcolo-mi vei spune de tatăl tău veste.
În viața-ne fost-am Pilad și Oreste ­
El moare -- și-n lume rămân singur iar.

Nainte de moarte trimis-a pe tine,
Ca vieții-ți să dau eu bătrânul meu sfat
Și asta desigur făcut-a el bine:
Primejdii te-asteaptă și, fără de mine,
Se poate de ele că n-ai fi scăpat.

De-ai fi ca alți oameni, atuncea se poate
Ca soartea ta-n bine din rău aș schimba,
Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.
A sorților stele de mine-s purtate,
Da' tu în tot cerul nu ai nici o stea.

De-accea nu pot face nimic pentru tine.
Scrisoarea-ți menită eu nu pot s-o schimb.
Ce e pot preface... Ce-n stele senine
Nu-i scris -- eu nu pot ști. Sunt scrieri streine
Gândite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.

Dar pot să-ți arăt a pierzărilor tale,
Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit
De-un înger c-ochi verzi, cu trăsurile pale,
Ce lumii aduce durere și jale,
De moarte, de care adânc ești iubit.

El zice ș-alene coboară la vale,
La porți uriașe ce duc în spelunci.
De stânci prăbușite gigantici portale
Descuie și intră în mândrele hale
De marmură neagră, întinse și lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare țesute-n flori vii
Și stele în candeli dulci raze presară
Și aeru-i dulce ca-n noaptea de vară
Și razele-s calde și trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line
Ei trec și prin bolite săpate-n granit
Ei [intră] -ntr-o sală cu miroase plină;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuci lustruit.

Bătrânul în urmă-i el poarta o-nchide.
Adânc întuneric i-nconjur-atunci ­
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blânde,
Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi.

Pe-un tron; împăratul, de roșă mătasă
S-asază, se uită-n marmoreii muri,
Bătrânul alături pe-un scaun se lasă
Și flori răspândesec adormite miroase
Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.

Și razele-albastre prin sală aleargă,
Fantastic bătrânul s-ardică și blând
În aer înalță puternica-i vargă.
Pe-oglinda cea neagră, profundă și largă
Încet-încet pare o umbră de-argint.

E vânăt la față ca mărgăritarul,
Pe albii lui umeri aripi se desfac
Și luciu c-argintul îi este talarul;
În mâna lui mică el ține păharul
Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.

Cad pletele, blonde și lungi spice de-aur,
Închisă-n lungi gene privirea lui stă;
O cupă cu versuri, cu cifre de maur
Ia-n mână bătrânul - ca sânge de taur,
Un vin roșu toarnă și regelui dă.

Văzând umbra albă pe negrul părete,
Din tron împăratul genunchie uimit,
În vis umbra râde -- și lungile-i plete
Ca aurul blonde se las răschiete
Pe netezii umeri, pe albul ei gât.

-- E somnul -- bătrânu-n ureche îi spune
­O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci,
Ca visul el piere - cu greu se supune
La magica-mi vorbă - las stele să sune;
Ca-n tabla cea neagră să-1 prind. -- Tu să faci

Ce-oi spune. O cupă pe margini cu aur
El ia și-n ea varsă cristalicul vin.
Stau în jurul cupei cu cifre de maur
Obscunse vrăji scrise... Ca sânge de taur
E vinul și totuși a clar ca rubin.

-- Bea -- zice -- atunci somnul din muri se coboară
Și ochii-ți sărută cu dulce sarâs;
Atunci tu grumazu-i cu brațu-nconjoară,
El aripa lui și-o ridică și zboară,
Te duce cu dânsul în lumea de vis.

Și junele bea și adoarme. Deodată,
Pe ochi buze calde și moi a simțit.
El brațul și-ntinde și-nlănțuie-ndată
A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată
El simte aripa că-n sus a pornit.

Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă
Și-aude suflarea-i cea caldă bătând
Și dus el se simte în lumi luminoase,
În corure sfinte, prin stele-auroase
Aude cum sună aripa de-argint.

El ochii-și deschide, deasupra lui vede
Doi ochi mari albaștri, adânci visători.
A lui fericire el mai că n-o crede,
El gura și-apasă pe blondele-i plete
Și fața cea pală i-o mângâie-n dor.

E beat de a visului lungă magie,
În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins
Și umbra surâde, cu-aripa-l mângâie
Și gura-și apleacă în dulce beție,
I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.

-- Vezi to -- zice umbra -- pe-a haului vale:
Pământul cu munții-i ce fumegă stins,
Cu mări adormite ce murmură-n jale;
Dorm populii, țări și cetățile sale.
Deasupră-ți, oceanul de stele întins.­

Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage,
Căci lumi de departe în puncte se schimb,
Dispar a pământului viziune vage,
A stelelor țară curată se trage,
Aleargă, trăiește a aștrilor timp.

O stea, un imperiu întins e și mare,
Cu sute de țări și cu mii de ființi.
Cetățile mari răspândite-s în soare,
Palate de-argint se ridic gânditoare
Și regii sunt îngeri cu aripi de-arginți.

Și sufletul liber privirea-i sânțită
O nalță pe stelnicul, marele plai:
O patrie nouă sublimă, iubită,
De cântece plină din veacuri fugite
­Aici lumea-antică urmează-a ei trai.

Vezi steaua că munții și-ntoarce și marea
Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.
A anilor spațiu-l destină un soare:
La unu-i mai mic și la altu-i mai mare
Căci sorii scriu timpu-n acest univers.

Curând vom ajunge pe steaua senină,
Pe care în ceriuri numesc-o a mea.
De visuri, de umbre, de cântec e plină.
Curând vom intra în câmpia ei lină
Și-n urmă-ți pământul rămâne - o stea.

III

Magul rămas în munte, din el ieși afară,
Pe-o piatră detunată el șede peste văi,
Privește. - Codrii mângâi cu vânt de primăvară
A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi.

Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară
­O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,
Pe ea șezând călare, în infinit el zboară,
Stelele sclipeau sfinte și-n tale-i făceau loc.

Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale
A lumilor adânce și blânde rugăciuni
Si întinzând în vânturi aripele regale
L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun.

Pe magul cel putemic ei îl salută-n cale,
El trece dus de steaua ce zboară ca un gând
Și când veni sânt, mare, pe-a caosului vale
Dă drum stelei, s-aruncă în hăul fără fund.

Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele,
El zboară fără preget ca tunetul rănit:
În sus, în dreapta,-n stânga lanurile de stele
Dispar. - El cade,-un astru în caos azvârlit.

Căci la un punct albastru privirea-i ațintită
L-a caosului margini un astru blând ușor;
Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,
Zboară ca gândul care l-aruncă-în viitor.

Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată,
O zi mai are încă ș-ajunge-n luna lui.
Acolo el răsuflă de calea-i depărtată ­
De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui.

Cu ochii plini de lacrimi la acea stea privește,
Ce luminâ albastră mergându-și drumul său:
- Ce liniștită-i dânsa, în pace ea pășește,
O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu.

Mai e-n tot universul o stea plină de pace,
Neturburată vecinic de ură, de război;
În toate Creațiunea gura ei vecinic tace,
N-o bântuie griji rele, n-o bântuie nevoi.

E-un om, care pe dânsa nefericit se ține,
Dar nu-i nefericirea în stea, ci a în el,
Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine
­Cobor acum în astru-mi să-1 mângâi și pe el.

Din vârf de munte-n lună în spațiu iar s-aruncă,
În clipă-ajunge-n norii ai astrului natal,
Cu-amor el îl privește, cu o privire lungă,
În funii lungi el rupe al nourilor voal.

L-întinde, 1-împletește, din el își face scară,
O-aruncă-în zarea lungă de flutură în vânt,
Apoi pe ea cu-ncetul bătrânul se coboară
Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurând.

Din norii cei mai deși el luase o bucată,
Își face din ea luntre, ce lunecă pe val,
A mărei unde-albastre alunecă-nspumate
Și-l duc în leagăn dulce, pin cânturi de pe mal.

Din insule bogate cu mari grădini de laur,
Lebede argintoase aripele-ntinzând
Veneau sfâșiind apa la luntrea lui de aur
Și se-nhămau la dânsa și o trăgeau cântând.

Bătrânu-n manta-i albă înfășurat visează
Iar lebede-argintoase luntrea bogată trag,
A1 valurilor cântec pe el îl salutează ­
Pe fruntea-i ămpletită e-o ramură de fag.

Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,
Cântat de înmiirea valurilor senină
Și îngânat de lebezi în dulce visul său.

Luntrea, un vis de aur, pânza-albastră-a mării
O sfâșie - și-aproape ea vine-acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,
Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.

Acolo pintre stânce bătrâne și schelete,
Un templu în ruină, de apă înecat,
Pe jumătate murii și stâlpii și-i înclină
Și stă-n curând să cadă de vreme sfărâmat.

În scorburi de părete trăiește-un biet călugăr
Tânăr, frumos - dar însă ca umbra el e slab:
Din stânce năruite, din pietre și din bulgări
Făcu cărări spre fundul al templului arab.

Acolo prigonit stă de visuri și de gânduri.
Ce vrea nici el nu știe, se chinuie-n zădar,
Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scânduri
Nu bea apă d-izvoare, ci valul mărei-amar.

Astfel el vrea viața s-o sfarme, s-o scurteze.
De ce? și pentru cine, el singur n-a știut.
Astfel se chinuiește în rugăciuni asceze
În câte-o [biată] arfă din arcul sfărâmat,

O arfă de aramă cu coarde ruginite,
El zbârnâie pe dânsa un cântec dezolat.
Strune-amorțite tremur de mâna lui trezite...
El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat.

Ș-acum el sta în lună pe-o piatră risipită
Și cântecu-i în noapte zbura mult dureros.
Părea c-așteaptă-n aer pe umbra lui iubită
S-o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.

Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară.
Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă ­
Pe-o stâncă-apoi se suie - pe-ascetul îl măsoară
Cu ochiul. Ca geniul văzduhului el stă.

Călugărul îl vede, arfa scapă din mână,
Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar.
El stînca lui o lasă, la mag încet el vine
Și mîna lui o prinde și-ntreabă cu glas rar:

Ce-ai mai făcut, părinte... iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o să mă mîngâi pe mine? nu, în veci
Surd este al meu suflet 1-a tale vorbe line
Cum stîncele la glasu-mi surde rămân și reci,

O, vino colo-n scorburi ca să-ți arăt fereasta
Pe care umbra blândă ieri noaptea a venit
Pin stâlpii-n prăbușeală... pin arcuri sparte... Asta...
Pe-aici pe-o scară de-aur ea blândă a intrat.

De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,
Să trăiești în asceze gândind la Dumnezeu,
Bând apa mării-amară în negrele spelunce ­
Ca să domini în tine ispita, geniul rău!

Ispită neagră dânsa' un geniu rău, o, nu e!
Răspunse trist și dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spuie,
De-ar spune-o dânsa însăși - eu totuși nu o cred.

Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele.
Că vrea să-mi cerce-amorul adânc însă fatal,
De-aș spune numai chipul cum privirilor mele
S-arată - n-ai mai crede că-i geniu infernal.

Când ca un vis argenteu plutește blonda lună
Prin marea-albastră-n ceruri, pin somnoroșii nori,
Când noaptea-i o regină lunatecă și brună,
Când valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,

Eu de pe stâpul negru iau arfa de aramă,
Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le cheamă,
Din stîncile stârpite, din valu-nfuriat...

Și cânt... Din valuri iese câte o rază frântă
Și pietrele din țărmuri ]mi par a suspina.
Din nori străbate-o rază molatecă și blândă,
O rază diamantă cu-albeața ei de nea.

Și raza mă iubește, mângâie a mea frunte
Cu-a ei lumină blândă - o muzică de vis
Din aer și din mare cântului meu răspunde,
Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis.

La mijlocul de aer, în sfera de lumină,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip și formă, o formă diafan[in]ă,
Îngeri cu aripi albe, ca marmura de pal.

Și se coboară palid pe drumul razei sale
Și se coboară-alene, cu cântecu-mi 1-invoc
Și haine argintie coprind membrele sale,
Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

Eu stau uimit și palid... mâna-mi involuntară
Se mișcă tremurândă pe coardele de fier,
Ce caută-al meu suflet în acea sfântă oară
De la turburii creieri în van eu samă cer.

Cine-ar fi pare umbra aceea argintie
Ce vine la cântarea-mi când cu o rugă-o-nvoc,
Când provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,
În nopți cînd pricep scrisul al stelelor de foc?

Cântînd pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă
Ce într-o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, zburând la Dumnezeu.

Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu
Și ea venind pin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare,
Pin' se preface-n chipul ce l-am visat mereu.

Nu a vre o fantasmă nebună și deșartă,
E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu,
Dintr-un nour de raze am întrupat-o eu
Si inima-mi o cheamă, [gândirea-mi] o desmiardă
Și sufletul din mine e și sufletul său.

Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat. mai dulce,
Tot ce a fost în cântu-mi mai pur și mai copil
S-a-mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce
Și a format un înger frumos și juvenil.

Nebun ori ești lunatec - bătrânul murmurează...
E visul tinereții, e sete de amor.
Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor...
La cântecul tău eco răspunde plângător
Și tu-mpopulezi marea cu suflete de raze
Și stelele de cântec le împli visător.

Ia una câte una icoanele pălite,
Ia una câte una o und-, o stea de foc
Și toate sunt nimica... când toate la un loc
Pot în tine visarea și cântul să-1 escite,
Mintea să-ți strice poate al razelor blând joc,
Ce se-mpreună-n aer, cari se sparg în nori,
Cari răsfrâng în valuri spumânzi și gemători.

Și dac-ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie
Se poate că trezită a-nfipt ochii cumpliți
În fruntea-mi veștezită, în creieri rătăciți
Și-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie,
Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb ­
Fie așa - eu nu zic... Și totuși, nebunia
Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins
Îmi place - cum îmi place visul de raze nins,
Îmi place cum îmi place o umbră argintie.
Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,
Lovește chipul dulce creat de fantazie.
Și acest chip devine palid ca o stafie
Și-ndată ce-l privești tu, el stă să se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.
Dar eu... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
Înger c-ochi mari albaștri, cu chipul luminos...
Și-i iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.
Căci n-o aprind... din contră... Ca cel ce-i place-un vis
Și chiar trezit de friguri el ține ochiu-nchis,
Ca mai departe visul frumos să îl viseze,
Asemenea uit lumea și eu... sunt bucuros
De pot prelungi încă visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul... O, de ar sta mereu
Să oglindez într-însul adânc sufletul meu,
Cu cântecu-mi ferice simțirea să-i desmierd
Și-n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd...
De n-ar fugi!... dar fuge... Fuge cum luna plină
Încearcă după codri greu capul de-1 inclină
Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,
Se pierde în ruina castelului zdrobit...?
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce părăsește lumea de cer ademenit.

................................................................

O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumb
Să simt cum morții aspre molatec eu sucumb,
Iar sufletul... o parte ce-n mine-a mai rămas
Să zboare-unde-1 așteaptă amorul în estas,
Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală
Plutește printre stele... iar stelele-i ezală
Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună.
Și ne-am dori cum raza dorește-o altă rază,
Una în brațul altei lumină fac frumoasă.
Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut
Un sclav greoi și rece - e sclav - dar a astut.
Mă ține-n pieptul bolnav... și-n brațul încă tare,
Cînd sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare
Să scape d-el odată...
În astfel de momente mă speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,
Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strânge-o cu dor.
Magul adânc gândește și-n minte-și desfășoară
Soartea omului care 1-avea-naintea sa.
Sărac, uimit fusese în lume-odinioară,
Dar gândul lui putemic viața-i apăsa.

Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte
Și azi pe el se vede un negru comanac.
Acești umeri voit-au să duc-a lumei soarte
Și azi acopăr trențe și rasa de șiac
Și capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trențe, drept perină un sac,
Picioarelor rănite-n sandale li-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină
Și-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa că-ntreaga lume la dânsul o să vină,
Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat.
Coroane el împarte la regi. - Și la regine,
Iubindu-le, -ngenunche. Palate-a ridicat
Femeilor ce viața și-o-nchină la plăceri,
Ce trupul de zăpadă și-l scaldă-n negru păr.

Dar foaia se întoarse... Cu greață și scârbire
Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărți.
Atunci el se retrage în muri de mănăstire
Și capul și-1 cufundă-ntr-a lumei sfinte cărți.
Pe murii în risipă o candelă subțire
Chilia înnegrită lumină. Și pin părți
Necunoscute-a lumii gândirea lui pribeagă
Străbate cu-aripi mândre nemărginirea-ntreagă.

În van pune pe suflet greoile cătușe
De gânduri uriașe, de-nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a-nchis a lumei ușă
La visele ei turburi, cu mari deșertăciuni;
Pe focul cugetărei a presurat cenușă,
Ci sub cenuș-and încă consumători cărbuni.
Atunci visul mărirei s-a șterge-n a lui gând.
Când peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul-îl fuge - și-n țărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniștea-i ce s-a dus,
Dar vai! ș-acolo-1 urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.
Aici însă visarea-i e-adânc-omorâtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus.
Lumești gânduri într-alt chip împleau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu - la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,
Căzu ploaie de raze cu cer senin și dalb
Și sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse,
O auroră-1 împle cu aeru-i rozalb.
Din cer cade alene o dulce stea desprinsă
Și se preface-n înger, plâns de iubire, alb,
Și-n inimă-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!
E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-1 reaprind.
Pot s-o topese în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-1 prind,
Dar nu aici. - Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe.

poezie celebră de (1872)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Citate similare

Mihai Eminescu

Mortua est

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot, în orele sfinte,
Un vis ce își moaie aripa-n amar,
Astfeli ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Pin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce,
Cu brațele albe pe piept puse
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trrece
Privese apoi lutul rămas... alb și rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu ­

Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală,
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă; cu flori cari cânt;

treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă: de vise rebele;
O, moartea-i un secul cu sori înflorit,
Când viața-i un basmu pustiu și urât.

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu fortune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne...

Ș-atunci de-a fi astfeli... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Și totuși; țărână frumoasă și moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din caos lumesc.

Ș-apoi... cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar știe oricine
ceea ce nu e; nu simte dureri,
Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea ta minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng
râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta; înger, de ce fu să fie?
Au a scos în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfeli mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

poezie celebră de (1871)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

La moartea lui Neamțu

Lăsați clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el dă acuma samă
Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer.

Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, fără suflet, să-1 depunem în pământ.

Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simțire frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte speranțe, câte visuri a păstrat?

Si-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,
De lemnoasa mân-a morții inima e stoars-acum,
Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă există) pintre nori își face drum.

Ai știut tu, scumpe frate, pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viața? Că-i-martiriu să trăiești:?
Ai știut tu cum că moartea a un caos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești?

De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe când noun-ncă viața e o cifră nențeleasă
Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare
Și gândirile-s fantome, și viața este vis.

poezie celebră de (1870)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Dimitrie Bolintineanu

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
— "Nu vă urez viață, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată cecei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Mama lui Stefan cel Mare" de Dimitrie Bolintineanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.00- 8.99 lei.
Mihai Eminescu

La moartea lui Eliade

Tăceți! Cearta amuțească - E-o oră grea și mare
Aripele ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuțește la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuțește, vulcane când s-aprind,
Când prin a vieții visuri - oștiri de nori - apare
A morții umbră slabă cu coasa de argint.
Tăceti! Cum tace-n spaimă a Nordului popor,
Când evul asfințește și dumnezeii mor.

Aducați-vă aminte de-acele nalte poze
De frunțile-n lumină a vechilor profeți,
Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur și roze
Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreț
Și-n fruntea unui popol pierdut în chin - e Moze,
Și sufletul lui mare, adâne și îndrăzneț,
Prevede că din sânul pierdutului popor
E viitorul lumii și-al ei mântuitor.

El n-a văzut pământul promisiei divine,
Viața lui se stinse în munții slabi și suri,
Corpul i-1 poartă-ntregul pustiu fără de fine,
O ginte-ntreagă poartă a lui învățături,
Ca-nmormântată-n secoli cenușa lui rămâne,
Dar spiritu-i sfăramă înalții, vechii muri
De Iericho -- și-n gânduri și-n biblia lui scrisă
Viața-ntreagă mare-a unui popor e-nchisă.

Astfel în noaptea noastră pierdută și amară,
Un glas de deșteptare adânc a răsunat,
O stea a supt puternic eclipsa cea solară,
Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat,
O arfă de aramă cu coarda temerară
Trezi-n sufletul nostru simțire de bărbat,
Ca gIasul Providenței din stinsele decade,
Astfel s-auzi glasu-ți, bătrâne Eliade!

O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună
În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,
Din ștearsa, nențeleasa a istoriei rună
A descifrat al ginții puternic viitor.
El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,
Valuri care în ceartă se scutură si mor,
Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist
În limba inspirată-a unui evanghelist.

Inima lui cea mare menită fu de soartă
nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat,
Alstfel în fundul negru, adânc din marea moartă,
Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat,
Vulcan puternic, care cutremur în el poarta,
Cu razele-i de flacări ar fi acufundat,
Pân' ce deodată mândre, gândirile-i irump
Pin undele greoaie, pin apele de plumb.

poezie celebră de
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Făt-Frumos din tei

— "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută ești, copilă,
Din nevrednică iubire,

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieții tale,
Mântuirea feței mele."

— "Nu voi, tată, usuce
Al meu suflet tânăr, vesel:
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii alții lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie,
orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."

— "Știu mai bine ce-ți priește,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi și sfânt."

Ea aude — plânge. Parcă
Îi venea plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Și de-un dor fără de nume.

Și plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Și plângând îi pune șeaua.

S-avântă pe el și pleacă,
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i
Nu privește îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze roșii
Asfințind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici și colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Și prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt și vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,
Plini de vis, duioși plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Și la șold un corn de-argint.

Și-ncepu încet să sune,
Fermecat și dureros —
Inima-i creștea de dorul
Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul,
Și atunci c-obrazul roș
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioși.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide,
Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din șele,
El înceată din cântare
Și-i grăi cu grai de jele,

Ș-o cuprinde de călare —
Ea se apără c-o mână,
Însă totuși lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

Și pe umărul lui cade
Al ei cap cu fața-n sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzește melancolic
A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăvește umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.

Și mereu ea le lungește,
Și urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viața lor pierdută.

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.

poezie celebră de (1 februarie 1875)
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai așa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, așa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere și-o liniște deplină
Doar cerul înstelat, el știe să-ți vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară și cuvintele sunt șoapte
Și din noapte poți ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate și nimic nu te mai doare!

poezie de
Adăugat de Ilie DragomirSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Când crivățul cu iarna...

Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri scheaună și latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,
cuget basme mândre, poetice povești.

Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,
scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.

Orlogiul să sune ­ un greier amorțit ­
Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
văd roze de aur și sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele ­
Un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;
Somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele
Și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;
În urmă tace chiar și a mamei rugăciune ­
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin își moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări ­
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Și glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează ­
Adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.

II

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag ­
În visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,
Fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.

Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
În mine se-ndrăgește și-ușoară-aeriană
S-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său ­
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
lanuri undoiază, apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură și ning ­
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,
Iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.

Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunțile de stânci,
Lumina se-mprăștie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci ­
Și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.

Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasă
În pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,
Și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,
Apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin ­
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezește
Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.

În vis mă arde soare și cerul e văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde și bălaie
Reflectă-n ele țărmii ­ se-ntunecă, se șterg...
În barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie
Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg ­
Pe-a malurilor arbori și frunza este mută ­
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

poezie celebră de
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Înger și demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind
Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază,
Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită.

Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă față și cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; - clară
E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ți lipsește fii înger - aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.
Peste viața-i inocentă, viața lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane și de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie
Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.

.......................................................................

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deși arare - se-ntâlnesc, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș -
Se iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, și coroana sa antică,
Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet
Se ivea fața de demon fecioreștile ei vise.

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară
În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.

.........................................................

Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i știe de știre,
Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simți neliber, mic,
vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,
domnesc în lume rele căror nu te poți opune,

C-opunându-te la ele, tu viața-ți risipești -
Și când mori vezi că-n lume viețuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viață! Cât amor de drept și bine,
Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!
Și răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri
Ea-i sărută. - De pe dânșii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulțămire adâncă, nemaisimțită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioșere;
Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;
Ah! șoptește el pe moarte - cine ești ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e amorul.

poezie celebră de (1884)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Înger și demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare. ­
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă; mare;
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură:
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind
Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El vegheazâ,
Coatele pe brațul crucii le distinde și le-așază,
Ochii cufundați în cape-i, fruntea tristă și-ncrețită.

Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei brad alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - EI un suflet apostat;
El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat ­
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină
­Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ți lipsește oare ție blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă față și cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele - clară
E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire ­

Ce-ți lipsește fii înger - aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea.- este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.
Peste viața-i inocentă, viața lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei accea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vede nu poate;
Muri sfințiți, de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane și de dânsele dau veste.
Te iubese! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie
Și ascultă, dus din lume, a ei dulci și timizi șoapte.

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deși arare - se-ntâlnese, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș ­
Se iubesc. - Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, și coroana sa antică,
Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorud de-ar fi pus
Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt:
În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet
Se ivea fața de demon fecioreștilor ei vise.

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;
Ce puternic e - gândi ea; cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară
În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,
Părea ca o noapte neagră de- fortune-acoperită,
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i știe de știre.
Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aspre vorbe? - Să te simți neliber, mic,
vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,
domnesc în lume rele căror nu te poți, opune,

C-opunându-to la ele, to viața-ți risipești ­
Și când mori vezi că-n lume viețuit-ai în zadar!
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești.

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viață! Cât amor de drept li bine,
Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!
Și răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânșii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulțămire adâncă, nemaisimțită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioșere;
Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;
Ah! șopteșste el pe moarte - cine ești gâcesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporu
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e amorul.

poezie celebră de (1873)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Când crivățul cu iarna...

Când crivățul cu iarna din nord vine în spate
Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri scheaună și latră,
Jăraticul să-1 potol, să-l sfarm cu lunge clești,
cuget basme mândre, poetice povești.

Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,
scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,
Ca mintea s-umble drumul poveștilor ce-aud.
Orlogiul să sune - un greier amorțit
Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
văd roze de aur și sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trosnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele -
Un șir întins și luciu dar fără de sfirșit;
Somnul m-apucă-n brațe prin gândurile mele
Și-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

Prin șirul lor ce suna, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;
În urmă face chiar și a mamei rugăciune,
La gînduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse.
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin âși moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări.
Ea-nchide surâzândă; lungi genele ei plânse
Și glasul ei a cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează,
Adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag,
În visele din somnu-mi s-adun să se îmbine,
Fac nunți de patru zile și [de patru nopți pline].

Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi - albastre stele, blondă - un spic de grâu,
În mine se-ndrăgește și-ușoară-[aeriană]
S-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezese cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său,
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
lanuri undoiază, apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură și ning.
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng,
Și ea la îngrijirea-mi cu dulce îmi zâmbește,
Iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.

Luna prin nouri negri pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunțile de stânci,
Lumina se-mprăștie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci,
Și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.

Ea vine și pe sânu-mi cu dulce ce se lasă!
În pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,
Și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,
Apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Și lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât,
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Și sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Și fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin.
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezește
Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.

În vis mă arde soare și cerul a văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde și bălaie
Reflectă-n ele țărmii - se-ntunecă, se șterg...
În barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaie
Caci eu ca rândunica la dânsa iar alerg,
Pe-a malurilor arbori și frunza este mută,
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

poezie celebră de (1872)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

De ce să mori tu?

Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină,
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc.

Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cât te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi ș-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.
Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel.
Pe când tu... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.

Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele
Mari profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin,
Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! ești frumoasă... înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

poezie celebră de (1869)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Egipetul

Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur,
Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc și aur,
Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc;
Flori giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roșii ca jaratec, alte-albastri, ochi ce plin;.

Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, giugiulindu-se cu-amor;
Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvonre,
Nilul mușc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară
Cătră marea liniștită, ce îneacă a lui dor

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice;
Memphis, colo,-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stâncă pe stâncă - o cetate de giganți ­
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție,
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț

Și să pară răsărită din visările pustiei,
Din năsipuri argintoase în mișcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
­Ș-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufașe
Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,
Racle ce încap în ele fantazia unui scald.

S-înserează. Nilul doarme și ies stelele din strungă,
Luna-n mare își ăruncă chipul și prin nori le-alungă
­Cine-a deschis piramida și înuntru a intrat?.
Este regele. În haină de-aur roș și pietre scumpe;
El intră să văd-acolo tot trecutul. - I se rumpe.
A lui suflet când privește peste-a vremurilor vad.

În zădar guvernă regii lumea cu înțelepciune;
Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune;
În zădar caut-al vieței înțeles nedezlegat.
Iese-n noapte... Ș-a lui umbră lung-întins se desfășoară...
Pe-ale Nilului mari valuri. - Astfel pe-unde de popoare
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat...

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiitor sunet, ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,
Toat-a apei, a, pustiei și a nopții măreție.
Se unesc -mbrace mândru vechea-acea împărăție,
învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ni povestește cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor,
Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei. rază,
Naltă zveltele lor trunchiuri. - Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, ceriurile-nșiră nori.

Și în templele mărețe - colonade-n marmunri albe,
Noaptea zeii se preumblă în veșmintele lor dalbe
Ș-ale preoților cânteci sună-n arfe de argint;
Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună,
Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic, sună;
Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică sus în frunte-i turnul, maur.
Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur.
Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic privește-acolo căile lor tăinuite
Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite ­
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun.

Și se poate că spre răul unei ginți efeminate,
Regilor pătați de crime, preoțimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors
Ș-atunci vântul ridicat-a tot năsipul din pustiuri,
Astupând cu el orașe, ca gigantice secriuri
Unei ginți, ce fără viață-ngreuia pământul stors.

Uraganu-acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă;
Și in Nil numai deșertul năsipișul și-l adapă,
Așternându-l peste câmpii cei odată înfloriți;
Memphis, Theba, țara-ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viața lor de basme prin câmpie răsipiți.

Dar ș-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea, flamingo cel roșu, apa-ncet-încet pătrunde
Și-acum luna argintește tot Egipetul antic:
Ș-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Ș-atunci Memphis se înalță argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei...
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-și basme mândre îmbrăcate-n flori și stele
De orașul care iese din pustiile de jele.
Din pământ și de sub mare, s-and sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte,
Sub năsipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce
Sus, în curțile din Memphis, unde-n săli lumină luce;
Ei petrec în vin și-n chiot orice noapte pân-în zori.

poezie celebră de
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

La o artistă

I

Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri,
Credeam că ești chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,
Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,
Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ș-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria
­Și-n tine revede sublimul său vis.

II

Cum lebăda viața ei toată visează un cântec divin,
Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,
Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

Ci lebăda cântecul morții, al morții cu chipul ei drag,
Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag
Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân,
Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin.

Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adânc
Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divin
Italia, sora ei, numai putut-a să-1 aibe în sân.

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus ­
Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.

poezie celebră de (1869)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Eminescu

Sus în curtea cea domnească

Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Șade tânăr domnul Vlad ­
Sub căciula-i țurcănească
Pe-a lui umeri plete cad.

Astfel șade trist și rece
La ospățul luminat
Din domnescul lui palat,
Cu priviri crunte și rece,
Cu-ochiul negru înfundat.

Fața palidă și tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Fața spână, ochii mari
­Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.

Ici bătrâni ca iarna albă,
Munți cu fruntea de arginți,
Șoptesc dulce și cuminți
­Colo tineretea dalbă
Cu râs mult și fără minți.

Femei palide, frumoase,
Fețe blânde, ochi de foc,
Ce în gene li se joc
Și-a lor raze luminoase
Printre ele-și cată loc.

Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți.

poezie celebră de (1870)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Vasile Alecsandri

O noapte la țară

Am o inimă în lume
Care știu că mă iubește...
(Conachi)

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniștire
Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Și dulce este viața ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deșarte!

Când inima hrănește o tainică dorință,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferință,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Și mintea-i se deșteaptă din vis de fericire,
Pierzând orice credință, oricare strălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce și prin văzduh -noate,
Pășind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
uite-a sa ființă, peardă-orice simțire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!

*

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce revărsa în lume armonioase șoapte
Și multe glasuri blânde în inimi deștepta;
O noapte de acele ce nu le poți uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Și pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăcește primbându-se prin stele,
Și-n toată steaua vede un chip gingaș, slăvit.
Atunci când visul zboară pe țărm nemărginit,
Când dorul trist unește a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! În ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorințile-omenirei în lung deșert perdute!

*

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,
Plutind ușor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era și gingaș acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simțire vie
Slăvește armonia și-nalta poezie,
Cu dismierdări plăcute de glas prietenesc
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Și geniul său gustă plăceri încântătoare
Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă ființa de iubire
Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire
Și nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentru altul și-n altul a trăi,
Și dulce-i de a zice, când inima jălește,
Am o ființă-n lume ce știu că mă iubește

poezie celebră de
Adăugat de Adelina VSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Concert in lunca. Pasteluri" de Vasile Alecsandri este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.
Mihai Eminescu

Luceafărul

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui și inima
Și sufletu-i se împle.

Și cât de viu s-aprinde el
În orișicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

*

Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Și când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Și din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– "O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!"

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.

Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Și ține-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

– "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

– "O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață."

*

Trecu o zi, trecură trei
Și iarăși, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă

– "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Și din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășor
Marmoreele brațe,
El vine trist și gânditor
Și palid e la față;

Dar ochii mari și minunați
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saț
Și pline de-ntuneric.

– "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș-acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele."

– "O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

– "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?"

– "Nu caut vorbe pe ales,
Nici știu cum aș începe -
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine."

– "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Și se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.

Și-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– "Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ți vezi de treabă."

– "Ce voi? Aș vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
râzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una."

– "Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."

– "Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binișorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;

Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalț de subțiori
Te-nalță din călcâie;

Când fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată viața;

Și ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăși mă sărută."

Ea-l asculta pe copilaș
Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Mai nu vrea, mai se lasă.

Și-i zise-ncet: - "Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
orizon nemărginit
Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."

– "Tu ești copilă, asta e...
Hai ș-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume,

Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi."

*

Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– "De greul negrei vecinicii,
Părinte, dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos...
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

– "Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ți dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă arăți
Dreptate și tărie?
Ți- da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă."

*

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.

Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri

– "O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brațe...

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede

– "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!"

El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– "Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece."

poezie celebră de din Poesii (aprilie 1833)
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 16 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Ioan Cojocariu

Celula-i rece și pustie

De-o noapte-ntreagă plâng într-una,
Din nou sunt iarăși osândit.
Privesc prin gratii pe cer luna
Ce după un nor iar sa pitit.

Degeaba-i cerul plin de stele,
Degeaba -ncerc să le vorbesc,
Aș vrea să stau mereu cu ele,
Dar... dimineața se topesc.

Un soare cald din nou s- arată
Și... iată vine o nouă zi.
Dar ce folos... e-nourată
Și raze... nu pătrund aci!

CELULA-i rece și pustie,
Betonul... ud mucegăit,
Iar pixul meu... abia mai scrie,
Că trupul mi s-a-mbolnăvit.

Un înger însă mă păzește,
E îngerul meu păzitor.
El zi și noapte mă însuflețește
Și-mi dă putere să nu mor.

Mi-arată calea spre credință,
Îmi spune... că am câștigat.
diavolul fuge de mine
Și nu mai pot fi atacat.

Parcă... prind din nou putere,
Isus... din cer mi s-a... arătat.
El a venit prin a lui vrere,
Să mă ferească de păcat.

Mi-a spus cu glasul lui cel dulce,
O doamne...! ca să te slăvesc.
Când sunt la greu și-s la răscruce
Numele tău să îl rostesc.

tem că nu prea îmi dau seama,
Cum în celulă mi-a intrat?
Și ce putere mi-a dat oare...
Că sufletul meu e Salvat.

Eu... am greșit... și îmi spăl vina,
Oricât de mult m-aș tot ruga.
Nu e îndeajuns doar rugăciunea
spele vina grea a mea.

Dar... deschid ochii, văd o rază,
Ce îmi pătrunde în celulă.
Și-apoi... văd cum întreaga noapte
S-a liniștit de a ei furtună.

Noaptea o închei prin rugăciune,
O doamne...! ție-ți mulțumesc.
Că m-ai ales pe astă lume
Prin scris să pot să te slăvesc.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tinerețe

Tinerețe, leagăn dulce,
care legeni omenirea,
Pîn' la tine nu-mi ajunge
nici condeiul, nici gândirea.
Cine te-a trăit odată,
nimic n-are mai de preț
decât dulcea amintire
a trecutei tale vieți.
Nu e grai să poată spune,
nici condei să poată scrie,
tinerețe, tinerețe,
viața ta de poezie...
Viața ta – grădină sfânt㠖
cu flori mii, în mii de fețe,
e fermecător de dulce,
tinerețe, tinerețe...

Tinerețe! O, ce dulce
e viața ta de vis,
când tu faci întotdeauna
ceea ce Isus a zis...
Când în ritmul cald al slovei
și-n al notei picur dulce
tu slăvești cu heruvimii
Jertfa sfântă de pe cruce,
și mireasma ta din suflet
– zări de sfinte diminețe –
Răspândește lumii pacea,
sfântă ești tu, tinerețe...

Și neprețuit de scumpă
ești atuncea când îți pui
focul dragostei la crucea
lui Isus și-n slujba Lui.
Când Îl cânți în mii de chipuri
și-L slăvești în mii de fețe,
ce-i mai dulce decât tine,
tinerețe, tinerețe?...

Când Îl cânți cu glas de înger
și-L înalți mai sus de soare,
tinerețe, tinerețe,
cine te-ar întrece oare?...
Chip sublim cu raze sfinte,
ce străluce-n mii de fețe,
mult mai mult decât frumoasă...
tinerețe, tinerețe...

Tinerețe, viață sfântă,
zi de vară, cer senin,
când însemn aceste rânduri,
câte-n minte nu-mi mai vin?...
Când cântam cu glas de înger
pe sub bolta de jugaștri,
cu mânuțe-mpreunate
și cu ochii mici, albaștri,
străbăteam frunzișul verde,
floarea albă ca și crinii,
și cântam pe când, din ramuri,
flori ningeau din crengi mălinii,
aninându-se ca roua,
în a mele bucle crețe...
... O! Viața ta cea dulce,
tinerețe, tinerețe...

Tinerețe, floarea vieții,
roi de dulci și mândre clipe,
tu dai visului putere
și dai gândului aripe...
Tu m-ai înălțat încetul, sus,
cu mult mai sus de stele...
... Tinerețe, tinerețe,
cuibul versurilor mele...

O, ce dulce și senină e viața tinereții
Atunci când Stăpân îi este
Domnul morții și al vieții...
Înger sfânt, cu harfă dulce,
care cântă-n mii de fețe,
E viața ta senină,
Tinerețe, tinerețe...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne așezam, tăcuți, la masă...
Era plăcut și cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Și mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coșul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam și eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viață Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năștea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
minunam la ce-o să fie,
Când vom ieși din pribegie
Și ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, așezată
În case vechi, cu porți de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Și tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-așez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coșul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus și numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... pregătesc plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Și când cocoșul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc și flori de gheață,
Și-am s-o aștept, ca-n dimineață,
-apară iar în viața mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Și-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Panait Cerna

Ideal

Luceafărul senin răsare,
Umplînd de vis văzduh și mare…

Pătruns de focul lui cel blînd,
Un strop s-aprinse, tremurînd;
Și stropul, lacrimă-nstelată,
Vorbi spre steaua depărtată:

“Aș vrea să mă înalț la tine,
Dar lumea ta e sus, prea sus,
Și-n noaptea undelor haine
Rămîn cu dorul meu, nespus.

Și totuși, simt cum mă străbate
O rază din puterea-ți lină -
Greu luptă valurile toate
Să-mi stingă visul de lumină,

Dar cad, se farmă, istovite
De furtunatecul lor joc,
Și-n fundul mării liniștite
Eu reapar senin în loc.

Eu sunt un vis, dar teamă nu mi-i
De vînt, de unda răzvrătită,
Cît timp te văd deasupra lumii
Lucind eternă, liniștită…

Dar, cum te pierzi întunecată,
Apune-trist a mea scînteie, -
Cu raza ta mă nasc deodată,
Cu dînsa viața-mi se încheie”.

…O, steaua mea, alungă norii,
Să-ți sorb clipirile senine,
Să trec prin furia vîltorii,
Cu ochii țintă către tine!

poezie clasică de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook