fernando

Păstorul

Eu sunt păstorul turmei.
Oile sunt gândurile mele,
Iar toate gândurile mele sunt senzaţii.
Gândesc cu ochii şi cu urechile mele,
Cu mâinile şi cu picioarele mele,
Cu nările şi cu gura.

Să te gândeşti la o floare înseamnă să o vezi şi să o miroşi.
Să mănânci un fruct înseamnă să-i simţi savoarea.

De aceea, în arşiţa zilei,
Când de prea multă bucurie mă cuprinde tristeţea
Şi mă întind pe iarbă pentru a mă odihni,
Şi-mi închid ochii încălziţi de soare,
Îmi simt întregul trup relaxat în realitate
Şi ştiu tot adevărul, şi sunt fericit.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vreme ce ea trece

Când stau la fereastră,
Prin geamul înălbit de ninsoare,
Văd imaginile ei drăguţe în vreme
Ce trece... trece... trece pe-aproape...

Întristarea şi-a aruncat vălul peste mine:
Mai puţin o creatură în acestă lume
Şi un înger mai mult în ceruri.

Când stau la fereastră,
Prin geamul înălbit de ninsoare,
Cred că-i văd imaginea,
Care acum nu mai trece... nu mai trece pe-aproape...

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare portugheză

O, mare salină, apele tale-s sărate
Şi de lacrimile Portugaliei! Atâtea mame-îndurerate
Au plâns, iar mareea ispitea pe fiecare marinar!
Câţi feciori ţi-au cerut clemenţă, dar în zadar!?
Câte fete-au murit fecioare, scrutând zarea-albastră,
Pentru ca tu să fii, o, mare, marea noastră!

A meritat? A meritat, cum merită orice-încercare
Atâta timp cât sufletul e îndrăzneţ şi mare.
Oricine trece dincolo de Capul Bojador
Trebuie s-accepte durerile nepăsător.
Domnul a-împânzit cu primejdii şi-abisuri marea
Dar a făcut-o oglinda cerului, i-a-împrumutat culoarea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă-într-o zi cineva

Dacă-într-o zi cineva bate la uşa ta
Şi spune că este emisarul meu,
Nu-l crede, şi nici nu crede că-aş fi eu acela;
Bătutul la uşi nu se potriveşte vanităţii mele,
Nici chiar la ireala uşă-a împărăţiei cereşti.

Dar dacă, firesc şi fără vreun avertisment,
Sosind tu la uşa ta şi descuind-o
Afli pe cineva aşteptând acolo ( e foarte posibil ),
Încurajându-se parcă să sune, gândeşte-te un pic.
El este emisarul meu şi eu şi escorta glorificând
Tot ce duce la disperare şi, totodată, disperarea însăşi.
Deschide celui care nu bate la uşa ta!

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ode

1

Din grădinile lui Adonis, Lydia, iubesc
Cel mai mult trandafirii efemeri,
Cei care-s sortiţi să moară
În ziua-n care s-au născut:
Înfloresc când soarele e sus pe cer
Şi mor înainte ca Apollo, către seară,

Să coboare pe boltă dincolo de orizont.
Să facem din vieţile noastre-o lungă zi:
Nu contează, Lydia, nopţile trecute
Şi nu trebuie să ne gândim la cele care vor veni,
Nici cât de puţină vreme să trăim ni-i dat.

2

Să fii măreţ, să fii întreg: nimic din ceea ce eşti
Să nu exagerezi, nici să excluzi.
În fiecare lucruşor, fii totul. Dă tot ce ai

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am o răceală teribilă

Am o răceală teribilă,
Acum, toată lumea ştie că răcelile teribile
Modifică întregul sistem al universului,
Ne transformă-n duşmani ai vieţii
Şi produc strănuturi metafizice.
Mi-am pierdut o întreagă zi suflându-mi nasul.
Mă doare vag şi intermitent capul.
Tristă condiţie pentru un poet minor!
Astăzi sunt cu adevărat un poet minor.
Ceea ce-am fost mai odinioară era un vis; s-a dus.

La revedere pentru totdeauna, regină a zânelor!
Aripile tale erau făcute din razele soarelui,
Iar eu umblu pe aici.
Nu mă voi face bine dacă nu zac pe patul meu.
Niciodată nu m-am simţit bine,
Exceptând zilele când am zăcut culcat pe Univers.

Excusez un peu... Ce răceală teribilă!...
E ceva fizic!

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt obosit

Sunt obosit, asta-i clar,
Într-o zi, fiecare om ajunge să fie obosit.
De ce-s obosit, habar n-am:
Oricum, dac-aş şti, asta nu m-ar ajuta cu nimic
De vreme ce oboseala e mereu, mereu aceeaşi.
Rana doare cum doare,
Fără nicio legătură cu cauza care a produs-o.
Da, sunt obosit,
Şi-întotdeauna surâzând abia perceptibil
Acestei oboselii care nu e decât:

În trup – o nevoie de-a dormi,
În suflet – o dorinţă de-a nu gândi
Şi, ca o încununare, luxul de-a nu avea speranţe.
Sunt inteligent, iar asta-i totul.
Am văzut multe şi-am înţeles multe
Din cele ce-am văzut.
Şi mai există-o anumită plăcere pe care oboseala
ne-o oferă,
Cum şi sentimentul că, la urma urmei, capul foloseşte la

[...] Citeşte tot

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-s împotriva ta, Isuse

Nu-s împotriva ta, Isuse, nici nu te caut. Cred
În tine cum cred şi-n ceilalţi zei, mai bătrâni ca tine.
Nu te consider nici mai presus, nici mai prejos
Decât ei, doar că mai nou venit.

Sunt împotriva, da, şi paşnic îi detest, celor care
Te ridică deasupra altor zei, egalii tăi.
Te caut acolo unde te afli, nu mai presus
De ei, nici mai prejos, aşa cum eşti.

Un zeu de care era nevoie, pentru că n-a mai fost
Niciunul asemeni ţie: încă unul în Panteon, atât,
Nu mai pur: asta pentru că întregul
Nu era complet, mai lipseai tu.

Luaţi aminte, voi cei care-l veneraţi exclusiv pe Isus:
Viaţa este diversă, zilele sunt diferite unele de altele
Şi noi numai în diversitate vom putea trăi
Cu adevărat împreună şi singuri.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu câte suflete am

Nu ştiu câte suflete am.
Le-am schimbat în fiecare moment.
Mă simt întotdeauna un străin.
Niciodată nu m-am văzut şi nici întâlnit.
Fiindcă am fost atât de mult, sunt numai suflet.
Un om care are suflet nu are linişte.
Un om care vede e doar ceea ce vede.
Un om care simte nu este el cel care este.

Atent la ceea ce sunt şi văd,
Am devenit ei şi-am încetat să fiu eu.
Fiecare din visele sau dorinţele mele
Apaţin celui care le-a avut, nu mie.
Eu sunt propriul meu peisaj,
Îmi supraveghez călătoria –
Diferit, mobil şi singur.
Aici unde sunt nu mă pot simţi pe mine însumi.

De aceea îmi citesc, ca un străin,
Fiinţa, de parcă-ar fi o o carte.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cădere

Smulge-un fir de iarbă, mestecă-l în dinţi şi vei înţelege,
Vei înţelege complet ceea ce exprim eu acum incomplet.
Tânjesc să fiu o rădăcină,
Urmând, ca o sevă, doar propriile mele senzaţii....
Mi-ar plăcea să am toate simţurile – inclusiv
Intelectul, imaginaţia şi inhibiţia –
Pe pielea mea, astfel încât să mă pot rostogoli pe solul zgrunţuros
Şi să-i simt mai acut asprimea şi denivelările.

Aş fi nespus de mulţumit dacă trupul ar fi sufletul meu,
Pentru că numai atunci aş simţi cu adevărat
Toate adierele de vânt, toţi sorii şi toate ploile.
Aşa ceva este însă imposibil, iar eu sunt disperat, furios,
Îmi vine să-mi rup hainele cu dinţii
Şi cu gheare-ascuţite de leu să-mi sfâşii carnea
Până când va curge sânge, curge, curge...

Sufăr pentru că toate acestea sunt absurde,
Ca şi cum eu aş putea speria pe cineva
Cu sentimentele mele de ostilitate către destin, către Dumnezeu,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!