+scapa +cine +poate

Scrisoarea XXL (parodie după "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu)

Un osman dintre aceia fără neam şi fără limbă,
Ce mânat de vreri meschine patria ades şi-o schimbă,
Se plimba matol, sărmanul, neţinând cărarea dreaptă,
Scărpinându-şi cu ardoare scăfârlia cea deşteaptă.
Dintr-un bloc fără ferestre o gagică se coboară,
După mutra rutinată nu părea deloc fecioară,
Mirosea a vişinată de-acum două primăveri
Iar surâsu-i (cu proteză) provoca la ochi dureri.
Osmanlâul, tip sensibil la atâta frumuseţe,
A-nceput să facă zâmbre şi pe-alocuri feţe-feţe
Şi chiar dacă peste case, nesimţită, cădea bură
Pofticios privea la tipă, fermecat de-a ei natură.
Pipăindu-şi marafeţii, vru să-ngaime tandre şoapte
Cam ceva de genul: "Fato, unde vrei să dormi la noapte?"
Ea, văzându-i poticneala, gât de struţ pe dată-ntinde,
Din cotlonu-i plin de zoaie, ca zvârluga se desprinde:
- Scoate euroii, nene, iar apoi în braţe-mi vino
Eu să îţi alin hormonii, iară foamea-mi tu alino!
Hai, acuşi se face beznă şi apar la streşini stele,
Vin să-ţi prezantez tariful plus serviciile mele!

[...] Citeşte tot

parodie de Rudy Valentino, după Mihai Eminescu
Adăugat de Rudy Valentino
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat fără stea

În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri
Erau copile albe cu părul blond şi des
Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades;
Când basmele iubite erau înc-adevăruri,
Când gândul era pază de vis şi de eres,
Era pe lumea asta o mândră-mpărăţie
Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,
Şi mâna lui zbârcită, uscată însă tare,
A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.
Şi tările-nflorite şi-ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mişca.
Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune.
În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celălalt război

Celălalt război
De cuvinte
nici un dom de fier
nu te poate apăra
din străfunduri
de vulcani noroioşi erup
lovind tot ce creşte
nimeni nu scapă
mai ales copiii
ajunse la ţintă
cuvintele sapă
tunele de ură şi frică
ramificate ca vasele de sânge
cine se ascunde acolo?
cine o să iasă data viitoare?
ce o să ajungem?

poezie de Dan Iris
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înapoi spre Apus

Nu e nimic de mirare, nu este nici-o surpriză
Ca-n orice mare dispută începe altă repriză.
Prima ne-a aparţinut, a doua, rezultat confuz
A treia, chiar de la-nceput lăsă pe nea Ion mofluz,
Ori poate în apatie, dacă nu chiar în neştire,
Pentru că în cruciadă rămase fără oştire.
De mirare ar fi fost mai degrabă rezistenţa
Cu echipamentul nostru, muniţia, subzistenţa,
Efectivele reduse, spaţiul vast de acţiune,
Măsurile militare lipsite de raţiune,
În timp de vânt nefavorabil şi iarna în perspectivă
Când încă nu se cunoaşte singura alternativă.
Cam atâtea elemente ne sunt egal împotrivă
Nu ne rămânea decât să navigăm în derivă,
Uşurel sau în viteză, după cum va fi furtuna,
Făcând ce vrem noi, amicii, inamicul sau Fortuna.
Deci, fără exagerare, erau multe componente
Care produceau confuzii, în rezolvări de momente.
Care generau impresii, sentimente neplăcute,
Premize viu discutate şi reacţii pe tăcute.

[...] Citeşte tot

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocalipsă

siguranţa scârţie din toate balamalele
e totul o întâmplare nedorită
capete ilustre,
ambiţioase
şi neliniştite
îşi arată demenţa...
se cutremură din temelii pământul
e înroşit de sângele fraţilor
întru limbă şi neam

trec zi şi noapte blindate
scurtând drumul spre moarte
tânărului căruia abia îi mijesc tiuleile
i se pune o armă în mână
e speriat dar
îşi ia inima în dinţi
şi rămas bun de la părinţi
plâng laolaltă şi
nu ştiu unde să apuce.
o mamă ia fetiţa în braţe,

[...] Citeşte tot

poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, fiinţă inocentă

Te-aştept prin întuneric şi prin ceaţă

să vii cu farmecele tale.

Aştept de parcă a trecut o viaţă,

cu sufletul pătat de dor şi jale.

Mi-e dor de-un zâmbet călduros

ce risipeşte orice necaz

şi de un suflet călduros

care te scapă de macaz.

Tu fiinţă inocentă care îmi aparţii,

[...] Citeşte tot

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

În stare critică...

Ah, cât bun simţ şi umilinţă e-n plâns de-atâtea, atâtea mame
Şi câte lacrimi seci au taţii, parc-ar fi surzi şi muţi deodată,
Cum şi iubiţi, iubite odată, sunt sfâşieri de poze în rame
Ce-au îngheţat, ca în icoane... doar cu privirea, devastată.

Şi cât de crud e că nu sunt în stare critică făptaşii,
Cei vinovaţi, călăi ascunşi sub masca vorbelor deşarte
Că nu sunt ei puşi să vegheze!?... Preoţii, îşi ştiu enoriaşii,
Căci viaţa îşi scapă cine poate?... Toţi, sunt birouri cu pancarte!?...

... N-au nicio sarcină de viaţă, pentru că nu e-un material,
Nu este ban pentru făcut, oricum deja s-a luat, degeaba,
Iar moartea, viaţa de mai este, sunt parte dintr-un spiritual,
Ce lor nu le e obiect... Subiect ei sunt, nu noi, pleava!

Ei, stau cu arătător întins mereu spre altul, un neant,
Oricum nicicum nu-s dintre ei -ce nu produc nimic la ţară-
Doar cei ce-n muncă sfârşesc zile, cei cum şi apa de-un hidrant
De adăpat de bun trai... Ei, ce şi iarnă şi-o fac vară.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu unul

Cu frică de succes şi creierii măcinaţi de stres,
Te uiţi perplex de parcă viaţa ţi-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îţi tot scapă, nu poţi s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână şi începi să desenezi, că doar aşa te calmezi,
Şi te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?

Prietenii, familia, îţi par feţe străine,
Ce ştiu ei despre ce înseamnă să-ţi fie mai bine?
Ce ştiu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ţi-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate eşti doar tu, vorbind cu tine însuţi.

Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ţi-ai înecat amarul, în vin,
Şi-ţi promiţi că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.

Te ridici şi îţi priveşti chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îţi aduci aminte de când viaţa nu obişnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocenţă?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadenţă?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl şi Isus

Singura nădejde vie
Numai Tu Isus ne eşti
Să intrăm în veşnicie
Sus în slăvile cereşti

Singura cărare sfântă
Numai Tu ne-ai arătat
Să ajungem sus la nuntă
Cu un suflet nou—curat

Nimeni Doamne n-a-ndrăznit
Să susţină ca şi Tine
Că eşti viaţa-n Infinit
Şi-o poţi da la orişicine

Cine ascultă şi primeşte
Sfânta Ta învăţătură
Şi mereu îşi curăţeşte
Viaţa lui şi-a lui făptură

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Daniel Bălan (11 mai 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea

Te trezeşti în fiecare dimineaţă, şi chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii şi a ţi se porni mintea, este pace şi linişte. E acea moţăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis şi realitate.

Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potenţă incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greşelile sunt doar reuşite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald şi bine, ca în braţele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate şi vulnerabilitate deopotrivă.

Cum ar fi oare ca totul să ia naştere din acea stare? Să luăm decizii şi să creăm din acea stare. Cum ar fi?

Ştim amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, şi căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.

Pe măsură ce mintea se trezeşte la viaţă, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorinţă. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulţumire, o încordare ce ne menţine într-un antrenament continuu, dar care în loc de muşchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniştea şi neîncrederea în propriile forţe.

Ne ridicăm din pat, şi înainte de a ne aşeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulţime de obiective, principale şi secundare, oameni de întâlnit şi lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezeşte la viaţă. Din acel punct, deşi fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obişnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică şi dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e aşa uşoară, ne uităm în jur şi aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărţi întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucţiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.

Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?

Nu înţelegi nimic din toate astea şi sincer, nu te pot învinovăţi. Ce te-nfioară însă şi mai tare, este că îţi dai seama că poţi trăi aşa o viaţă-ntreagă - mulţi din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toţi sunt prea ocupaţi să îşi rezolve propria dilemă. Aceeaşi dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.

Unde este simţul acela al siguranţei dincolo de siguranţă, al zborului neîntrerupt, al dansului în care ştii deja muzica şi paşii? De ce nu este aici?

Ce rost mai are viaţa, dacă nu poţi cânta chiar dacă nu ai voce?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!