Mereu unul
Cu frică de succes și creierii măcinați de stres,
Te uiți perplex de parcă viața ți-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îți tot scapă, nu poți s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână și începi să desenezi, că doar așa te calmezi,
Și te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?
Prietenii, familia, îți par fețe străine,
Ce știu ei despre ce înseamnă să-ți fie mai bine?
Ce știu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ți-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate ești doar tu, vorbind cu tine însuți.
Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ți-ai înecat amarul, în vin,
Și-ți promiți că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.
Te ridici și îți privești chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îți aduci aminte de când viața nu obișnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocență?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadență?
Și-atunci o vezi, e chiar acolo, așa cum a fost mereu,
Acea parte din tine ce ți-a fost aproape la bine și la greu.
Acea prezență, nu știi cum s-o numești, ți-e și frică să-ncerci,
Te bufnește râsul și îți arunci un scurt și sincer: "Ce prost ești!"
Te simți rușinat, ca un bufon în fața unui împărat,
Știi că te-ai făcut de rahat, însă acum ceva e diferit,
În loc de judecată, găsești puterea să accepți, și râzi în continuare,
Fără un răspuns, plutești ca o bucată de lemn pe mare.
Te lași în brațele acelei neștiințe, renunțând la păreri, renunțând la dorințe.
Simți că a te salva nu-ți mai stă în putință, așa că te întorci spre umilință,
Și plângi, și râzi, și plângi din nou, cu lacrimi reci, fără ecou.
Simți cum vântul te jupoaie, cum oasele apa ți le îndoaie,
Până nu mai rămâne nimic, ca atunci când se evaporă tot ceaiul dintr-un ibric.
Te vezi mic, și totuși atât de mare, te vezi slab și totuși atât de tare,
Fără de judecată, cu mintea epuizată, identitatea creponată și mândria uzată,
Te simți mai liber și mai pur ca niciodată, de parcă toate piesele din puzzle-ul tău s-au strâns laolaltă.
Cine ar fi crezut, că mântuirea poate să fie, atât de dureroasă, atât de vie?
Te privești din nou, în aceeași oglindă murdară, fără a mai vedea însă vreo pată.
Vezi totul ca fiind complet, un armonios și frumos duet,
Între om și divinitate, între întreg și parte.
Acea sclipire, acoperă totul acum, ca o perdea de fum,
Inocența îți curge din privire, transformându-ți corpul într-o masă de bijuterii fine.
Te simți bine, iar o realizare iți vine în minte,
Cum că lumea e tot la fel, indiferent ce crezi tu despre ea sau despre tine.
Fie că te consideri demn sau nu, inteligent sau nu, frumos sau nu,
Omul, timpul, spațiul și mișcarea, vor fi mereu unul.
poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre râs
- poezii despre inocență
- poezii despre vânt
- poezii despre voce
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre succes
- poezii despre strigoi
- poezii despre stres
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.