Scrisoarea XXL (parodie după "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu)

Un osman dintre aceia fără neam şi fără limbă,
Ce mânat de vreri meschine patria ades şi-o schimbă,
Se plimba matol, sărmanul, neţinând cărarea dreaptă,
Scărpinându-şi cu ardoare scăfârlia cea deşteaptă.
Dintr-un bloc fără ferestre o gagică se coboară,
După mutra rutinată nu părea deloc fecioară,
Mirosea a vişinată de-acum două primăveri
Iar surâsu-i (cu proteză) provoca la ochi dureri.
Osmanlâul, tip sensibil la atâta frumuseţe,
A-nceput să facă zâmbre şi pe-alocuri feţe-feţe
Şi chiar dacă peste case, nesimţită, cădea bură
Pofticios privea la tipă, fermecat de-a ei natură.
Pipăindu-şi marafeţii, vru să-ngaime tandre şoapte
Cam ceva de genul: "Fato, unde vrei să dormi la noapte?"
Ea, văzându-i poticneala, gât de struţ pe dată-ntinde,
Din cotlonu-i plin de zoaie, ca zvârluga se desprinde:
- Scoate euroii, nene, iar apoi în braţe-mi vino
Eu să îţi alin hormonii, iară foamea-mi tu alino!
Hai, acuşi se face beznă şi apar la streşini stele,
Vin să-ţi prezantez tariful plus serviciile mele!

Pân' osmanul să-i dea verde, portofelul îi dispare,
O durere de dinţi (lipsă) din neanturi, brusc, răsare,
O durere criminală care creşte, creşte, creşte,
Cu viteză de Ferrari peste fălci i se lăţeşte
Săgetându-l înspre tâmple tenebroasă îl cuprinde
Şi din creştet până-n talpă ca o plagă se întinde,
Iar subit din tărtăcuţa-i se iţesc cucuie mari
Depăşind ca înălţime baobabii seculari.
La doi paşi de-osmanul nostru, o ţigancă mai bătrână,
Peste-o pungă cu seminţe tronând veşnică stăpână,
Observându-l că-şi blesteamă soarta crudă în pustiuri
Şi că lacrimi mari, tardive, curg pe barba-i, râuri, râuri,
Râde: "Spune bogdaproste că nu te-a târât prin lanuri,
Sau în vreo fântână seacă, prea departe de limanuri.
Mie mi-a ciordit din casă frigideru' şi-un covor,
E piranda lu' Şmenaru, nu e fată din popor!
(Dă şi mie, coane,-o sută, să mor io de mă prefac,
Merg ca martor şi la Circă, nu mă dau după copac)"

E snopit de tot osmanul, iar biştarii nu-i ajung
Nici de-o chiflă expirată şi oftează îndelung,
I-au şparlit din buzunare tot ce-avea, ultimii chiori,
Astfel o păţeşti când seara umbli beat cu capu-n nori.
Prins cu dreapta de o bârnă apărută-n drum, înaltă,
Îşi adună pălăria şi fularul laolaltă,
Ochii-i vineţi lăcrimează de durere (sau de vânt?)
Şi c-un icnet animalic se urni de la pământ...

În sfârşit ajunge-acasă, vila kitsch cu turle-n cer
Străluceşte de departe pe al urbei eşichier,
Alta nu găseşti de cauţi din Strehaia în Bali,
Străjuind intrarea, sumbru, bodyguardu' îşi zări,
Bâta lui de baseball, groasă, cu esenţe de alun
Te fereşte de belele chiar şi-n ultimul cătun.
- Bine mi-am găsit bârlogul, thanks, măritule profet,
Căci Allah e unul singur şi doar unul Mahomet!
Aşa murmurând osmanul, bucuria i se naşte
Când o haită de rotweilleri dă semnal că l-ar cunoaşte...

Timpul a trecut, osmanul a-nfipt ghiara, vultureşte,
Ilicit în zestrea ţării iar averea îi sporeşte,
Are-acum un supermarket, un hotel şi an de an
Dă petreceri grandioase cu bugete de sultan,
Nu îi stă nimic în cale, orice porţi i se deschid,
Ştie cui să-mpingă şpagă, demn vlăstar de Baiazid.

N-a uitat seara de care sumbre amintiri îl leagă,
Pe piranda lu' Şmenaru o visează noaptea-ntreagă,
Scos din minţi de dor, osmanul a tocmit pe-ai lui spahii
S-o găsească, vie, moartă, ori în munţi ori în câmpii,
S-a sfădit şi pe la şatre doar cu bulibaşe mari
Ca să scotocească bine până-n codrii de stejari.

Într-o zi, la poarta vilei, bate-un tuciuriu c-un băţ,
Culturistul de la pază îl descoase cu dispreţ:
- What's up, doc?
- Nimic mâncaţi-aş! Sunt venit hăt din Banat
De piranda lu' Şmenaru să îi zic la împărat!

Namila îşi dă acceptul iar ţiganul de la cort
Intră ţanţoş drept în vilă, etalând slinosu-i port.
- Ce-i ţigane? întreabă-osmanul, ai vreo veste să-mi închini?
Spune repede, nepoate, nu mă ţine ca pe spini!
- Ia-mă-ncet, pupaţi-aş ciocu', nu vezi că-s abia sosit?
Dă un vischi mic la mandea, ca un semn de bun venit!
De-mi serveşti nişte friptane nu zic nu, ba să mă ierţi,
Oi fuma şi o mahoarcă chiar cu riscul să mă cerţi.
Am venit la tine, şefu', cu un plan ce-am pus la cale
Ca s-o prindem pe piranda, sclava visurilor tale,
Am nişte idei deştepte, dar rămâne între noi,
Nu vreau să se işte, coane, peste noapte vreun război!
- Tu eşti prea naiv, ţigane, la atâtea câte pot
Crezi c-o să mă-ncurc aiurea cu un găinar, c-un ciot?
Bă, tu n-ai habar în viaţă pe câţi zmei şaua am pus
Ocupându-mă de biznis de cu zori până-n apus,
Banul lângă ban, fârtate, se-nmulţeşte, se adună
Căci mă trag din seminţia ce-are-n steag o semilună,
Iarna mi-o petrec în Fidji, iară vara plec în Malta,
Top modele în jacuţi înşir una lângă alta,
Ieri am cumpărat în lizing câteva autocare,
Să le plimb, de-mi vine cheful, ba la munte ba la mare,
Banii de la proşti curg gârlă înspre mine, râuri-râuri,
Pot să fac din lapte ţuică, să scot apă din pustiuri!
Deşi fost-am o amibă pricăjită la-nceputuri
Astăzi euroii, falnici, îmi sunt paloşe şi scuturi,
Am colecţie completă de nunceakuri şi de săbii,
Chiar aseară, lu' bunicu, i-am donat vreo trei corăbii
Şi pe bune, bă ţigane, la câţi avocaţi am strâns,
În procesele penale sunt mereu de neînvins.
Dintr-un prăpădit sinistru ce tundea prin parcuri iarbă
Azi sunt rege-n astă urbe şi îmi râd, pe-ascuns, în barbă.
Zi-mi pe sleau care e şmenu', ciripeşte de-ai vreun păs,
Ori vrei să te-ntreb de-a dreptul: "Mănânci, calule, ovăs?"
Nu mă face, că-mi pun zbirii să te-alinte c-un nunceak,
Orice-ai fi tu, mare mahăr, un ţigan sau un moşneag.
- Un ţigan? Da, barosane, dar ţiganul ce-l jigneşti
E mai şmecher decât alţii, nu-i uşor să-l mătrăşeşti!
Lasă ţâfna, fii cuminte, fi'ncă nici nu mă cunoşti,
Hai, adună-ţi toţi gealaţii, mercenari ce-i ţii ca oşti,
Omeneşte-mă, baştane, cu potol, ca pe-un oaspe,
Că sunt văr primar cu Ţeapă, care-şi zice şi Istaspe,
Ăla care vinde ciungă mai încolo, lângă pod,
Profitând şiret de granguri ca de ultimul nărod.
Deci, s-o prindem pe pirandă, astăzi, zău, nu ne mai scapă,
Şade-ntr-un bordel, la şatră, fără bec şi fără apă.
Însă treaba e cam naşpa, nu că vreau să te-nspăimânt:
Cinşpe cuţitari stau strajă la chilia-i de pământ!
Tu gorilele adună-ţi, hai s-o ştergem, val-vârtej
Ia şi-o trupă antitero (cică ăştia-s mai viteji)
O vrei grabnic pe pirandă fi'ncă pata ţi s-a pus,
Dacă-ţi etalezi şi muşchii poţi s-o legi pân' la apus.
În schimb, vreau să-mi dai de-a moaca, ce-ai p'aci, cupru şi fier
Ca să-l vânz la "Colectare", să ajung şi io boier.
Jur! Să-mi moară puradeii şi borţoasa şi tot neamu'
Dacă ea până diseară n-o să-ţi spele, tandră, geamu'!
Însă, ca să nu te facă vreun guşter de poveste,
Nu uita să iei cu tine antiglonţuri d-alea, veste,
Ia-ţi şi-un tanc, că nu se ştie, de-or să-ţi stea în faţă zid
Să-i dobori ca pe popice, doar eşti neam de Baiazid!

În sfârşit osmanu-şi strânge mecenarii cu mult zbucium,
Fin'c-avea numai un fluier, n-apucase să-şi ia bucium,
Bine echipaţi cu bâte, lanţuri, săbii (chiar şi-o coasă),
După ce-au urcat în Jeepuri, pleacă-n noaptea-ntunecoasă...
Au ajuns curând la şatră. Osmanlâul face-un semn,
Toţi coboară din gipane, doar ţiganul, om nedemn,
Stă pitit după tufişuri, cu burtoiul la pământ,
Aşteptând deznodământul, ocrotit de ploi şi vânt.
Mercenarii, duri, atacă, vin ca boabele de grindeni,
Vin din faţă, vin din spate, vin en-gros de pretutindeni,
Cerul plin de nori mulatri se întunecă a ploaie,
Parcă ştie că la şatră se încinge o bătaie...
Osmanlâul fără scrupul e cuprins tot de turbare
Şi ordonă genocidul de la mic până la mare,
Mercenari din Legiune ce-au făcut prin Franţa oaste
Bat, metodic, tot ce mişcă, dau la cap şi sfarmă coaste,
Cuţitarii se-nfierbântă, se porneşte-o bătălie
Ca în "Cei şapte magnifici" când pe deal, când pe câmpie,
Ei căruţele cu corturi fără veste le răstoarnă,
Peste fân şi peste zdrenţe nişte motorină toarnă,
Totul arde, zici că-i torţă ce preschimbă-n lavă gerul,
Iară fumul asimptotic prinde-n funii roşii cerul,
Osmanlâul e în frunte, c-o mânie-ngrozitoare,
Ca Van Damme în plină formă dă din mâini şi din picioare,
Pârnăiaşii nu se lasă, ei din mături îşi fac suliţi,
Câte-un porc jegos guiţă, e răzmeriţă pe uliţi!
Mercenarii-şi umflă muşchii. Ordonaţi, vin în şiraguri,
Cad în roiuri nesfârşite, ca albinele în faguri...
În ăst timp, într-o chilie şade calm, netulburată,
Chiar piranda lu' Şmenaru. Încropeşte o salată,
Cu o coajă de banană şi un ou stricat în mână,
Pentr-o ciorbă ar traduce şi din greacă în română,
Iar pe masă, plin de larve, un borcan cu gem de prune
Vrea să-l dea cadou lu' sor-sa, când o fi să se cunune.
Osmanlâul observând-o a rămas încremenit
Parcă însuşi "Terminator" peste nas l-ar fi pocnit.
El rememorează iute amintiri una şi una
Până când, peste coclauri, adormită, iese luna,
Dar piranda, hoţomană, ca trezită brusc din somn
Face pe mironosiţa, descântându-l, blând, pe domn:
De ofelie privirea pironită-i pe o carte
Ce-a găsit-o-n tomberoane, aruncată, nu departe.

"Şed amu' chircit pe vine
(Aş hali nişte măsline)
Da'... îţi scriu, cu pix, o carte
Că-mi eşti, iubi, prea departe,
Să-mi trimiţi, pliz, o nuga,
Dacă eşti un cineva
Cel mai cel din branşa ta!
Cutreier poienele,
Îmi boiesc sprâncenele,
Doar m-o prinde-un cintezoi
Să m-arate şi-n Plaiboi,
Să-mi pozeze flamurile,
Io să-mi scutur ramurile,
Să-mi boţească penele,
Io să-i spăl izmenele,
Şi-ntr-un fel simandicos
Să-ntorc dosu' la Cristos
Că-i prea surd şi ofticos"

Când osmanul a văzut-o declamând precum rapsozii,
S-a-nvârtit de unul singur ca un câine-n jurul cozii:
- De ce oare sunt aicea? Ce voiam? Pe cine caut?
(Şi-n timpanele-nfundate-i răsunau muzici de flaut)
- N-o să-i zic lu' mândra asta nici un "du-te mai încolo!"
Azi empatizez cu Rocky, mă împac şi cu Apollo,
Plec mai bine la Safari, poate-mi pică un mistreţ,
Poate scriu, dacă-s beat mangă, chiar şi un letopiseţ,
Suferinţele lui Werther le trăiesc mai toţi nerozii,
Să mă deghizez în Goethe, să m-afund în mâlul prozii?
Să-mi dezvolt musculatura la tăiat de brazi şi paltini
Ori făcând pe Moş Crăciunu' să-mpart daruri, după datini?
Ştiu, am folosit bazooka, terci e toată şatra voastră,
Văd că am produs ravagii, situaţia-i albastră,
Însă vreau să-ndrept greşeala. Mâna zânei o s-o cer,
O să-i dăruiesc pirandei cel mai trendy giuvaer!
Nu contest c-au tăvălit-o prin tufişuri toţi tembelii,
Poa' să facă şi trotuarul drept în faţa cafenelii!

Se retrag toţi mercenarii. Cuţitarii cu-a lor suliţi
Pleacă la ciordit poşete. E iar linişte pe uliţi...
Ca pe o marionetă dirijată ferm de funii,
Pe osman piranda-l ţine prins în plasele minciunii,
Ea l-a luat de soţ pe fraier. Naş Patriciu, liberalul
Cel curat ca o fecioară şi mai pur decât cristalul,
Cel ce bea doar apă plată şi nu intră-n cafenele
Le-a făcut cadou un Maibach plus o geantă cu lovele.

Stând la masă în bodegă beau un Heineken şi cuget,
Care dintre personaje e mai ticălos, mai buget:
Matracuca lui Şmenaru cea expertă-n şiretlicuri
Ori osmanul ce avere a făcut vânzând nimicuri?
Cel care văzând în stradă o monedă veche, calpă,
O ridică brusc de parcă n-ar avea pingele-n talpă?
N-ai să vezi un ins ca ăsta, cu fairplay să recunoască:
"Eu sunt doar un neica nimeni, un râios cu ochi de broască"
Cămătarii plini de-osânză îşi trimit cu ranga solii
Să recupereze grabnic de la vreun naiv, toţi polii
Şi ascund, pe la chindie, părăluţele-n scufie,
Căci aşa le este datul, singura filozofie,
Banu-l fac lovind cu pumnul, însă n-au prea multă minte,
În vocabularul zilnic zac timide cinci cuvinte,
Prin senate, parlamente îşi găsesc prea lesne locul,
Când politica e curvă ei sunt peştii ce-i fac jocul,
Iar apoi stau la oglindă, îngâmfaţi, să se admire,
Bat obrazul ca tovalul pretinzând că e subţire,
Ciorditorii, pârnăiaşii, toţi au sânge de roman,
Fi'ndcă au cerşit pe vremuri chiar în hală, la "Traian",
Au uitat că ani de-a rândul scotoceau doar prin gunoi,
Astăzi ei sunt stâlpii ţării, iar gunoiu-l ducem noi!
Bani întoarce cu lopata orice fel de stârpitură,
Dacă ai tupeu cu carul te agiţi şi dai din gură,
La alegeri toţi ca unul te votează, idioţii,
De ciolan când vine vorba din neant sar patrioţii,
Toate feţele de pernă, papagalii şi guşaţii
Au ajuns să-şi facă zestre pe cocoaşa bietei naţii...

Suntem noi fanii lui Guţă? Manelişti inculţi şi fameni
Au inoculat prostia în dovleacul multor oameni,
Indivizi cu stil de grotă, nesimţite creaturi,
Scot doar kitsch-uri maneliste din mirositoare guri,
Prăvălesc pe capul nostru doar ruşine şi ocară,
De-aia tineri de valoare fug cu traista-n băţ din ţară.
Ne-a ajuns câţi inşi bezmetici injectaţi cu drog în vene
Din merţane opulente fac la stop semne obscene,
Dacă ştii să pupi temeinic şi cu râvnă drept în dos,
O s-ajungi, fără tăgadă, dintr-un cerşetor un boss!
Dive strâmbe şi grăsane se dau bine cu pomadă
Şi călcând ca raţa-n străchini ies în Jeep la promenadă,
Le-nsoţeşte vreun ministru cu figură de copil
Care etalează ţanţoş cât chibritul, un mobil,
Au uitat aceste fee cu mişcări de curtezană
Că dormeau iarna trecută în metrou pe la "Romană"...

Iarăşi deşteptat din gânduri sorb nervos din berea rece
Şi mă-ntreb când nebunia ce ne mistuie va trece,
Când parlamentarii noştri cu promisiuni aruncă
Urmăresc binele ţării ori o halcă roz de şuncă?
Românaşul e un haplea, lesne e a-l înşela,
Un cioban fugit din stână greu se poate cizela,
De-aia stăpânesc acuma cioflingarii peste ţară
Şi o jecmănesc cu sete, fie iarnă fie vară,
La alegeri, asta-i soarta, ne-am făcut un obicei
Să instaurăm la cârmă numai loaze şi mişei,
Care zâmbitori, dar sadici, au o singură pornire:
Să ne lase-n aia goală pân' să prindem noi de ştire!
N-au de gând eroi să fie, să rămână-n veci prin cronici,
De cei mulţi îi doare-n spate, îi sfidează cruzi, ironici,
Chiar de vine don Becali şi-o să dea cu barda-n ei,
Tot or să rămână-n urmă alte turme de mişei...
Dacă-ţi faci o socoteală şi stai bine să aduni
Tot mai bine-i în Canada că e joi sau că e luni!

parodie de Rudy Valentino, după Mihai Eminescu
Adăugat de Rudy Valentino
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

NIHIL SINE DEO ?

Sunt doar unTaur, dar n-am fost viţel
şi nu m-a născut Vaca, nici Madona.
Madona nu-i o Oaie, nici eu Miel,
ba, chiar mi-aduc cu oamenii niţel
pe soră-mea o cheamă Anemona,
să fie oare de-a lui Luchian?!
Nu cred, că nu suntem din Botoşani,
aşa cum Sfântul nostru, cel mai cel,
nu este chiar de loc din Timişoara,
e din Dobreşti, ce Bara-Bara-Bara,
că doar n-om fi cu toţi din Bucureşti,
să prindem funcţii cu venituri grase,
sunt ca un melc, nu-mi treb'e şapte case
şi nici terenuri, nici ferme de pui,
eu sunt modest, ce ferma calului!
De Valul lui Traian, am cam scăpat,
vin alte catastrofe la palat,
să măture ciclonic ce-a rămas...
Tu ce faci, iar bagi degetul în nas?
Te uiţi cu-n ochi şi eşti într-o ureche,
ai ochelari de cal, căluş în gură,
de ce nu ieşi s-aştepţi la cotitură?
Întreb retoric, nu vreau un răspuns,
că cei de sus, se-nchină şi mai sus,
şi ne-aşezăm supus peste supus,
sperând s-ajungem până la Iisus...
Şi sigur vom ajunge, da-n sicriu,
şi ştiu prea bine, că degeaba scriu,
mai ştiu că dacă n-ai încă doi ani,
nu trebuie să-ţi dea guvernul bani,
eşti un mucos, care te pişi pe tine,
peste doi ani, o să trăieşti mai bine,
bine'nţeles, de n-ajungi la spital,
acolo e cel mai sordid local,
ţi-e frică să te mai îmbolnăveşti,
vitezele salvării-s ca de dric,
şi-i o minune dacă mai trăieşti,
când dă cafeaua-n foc, peste ibric,
şi fac friptură din copilul mic,
când acul de seringă-i singular,
când stetoscopul este secular,
când medicii învaţă la fe-fe,
şi fac sterilizarea-n nes-cafe,
când omul este animal de turmă,
când viaţa lui, cu zile i se curmă...
Cu-n secol cred că am rămas în urmă!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt şi eu ca voi...

sunt şi eu ca voi, un om cu noapte şi de toate,
nu sunt poet şi nici n-am fost, înşir doar gânduri aranjate,
prea cult nu sunt, dar nici incult, am mai citit, chiar şi sonete,
le am pe-aici, pe foi de gând, sub ochii mei revin în trepte

când scriu în versuri, doar ce văd, ce gândul nopţii îmi dictează,
nu fac decât, ceva în plus, un strop de lacrimă cedează,
atunci din amintiri, de vânt, vă suflu vouă cu neştiinţă,
cuvintele, pe-un rând şi-un rând, poate vă e de trebuinţă

nu sunt mai breaz, sunt doar un om cu veselia îndurată,
ascunsă sub atâtea dăţi, de clpe, ce-am trecut prin viaţă
şi vreau să râd, şi vreau să plâng, aşa trăiesc şi eu mai bine,
urcând în cer, din alb pământ, pătat cu iernile din mine

de m-aţi vedea, o clipă doar, aţi înţelege de îndată,
că sunt normal, că n-am habar, de clipele ce mă aşteaptă
şi râd de voi şi râd cu voi, apoi iar râd, chiar şi de mine
şi fug în ploi, alerg în ploi, mă spăl încet de-a mea ruşine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Politică de trei parale

Ne dăm pe mâna orişicui, că iată, nu avem ce-alege,
Toţi sunt o apă şi-un pământ, ei n-au credinţă şi nici lege.
Ne tot lăsăm îmbrobodiţi, când vin din patru-n patru ani,
Cu vorbe mari, sforăitoare şi cu discursuri de doi bani.
Promisiuni de viaţă bună şi miere multă peste tot,
Nu au măsură la minciună să prindă cât mai mulţi la vot.
Iar după-aceea... noroc bun! De noi, în cot pe toţi îi doare,
Prioritatea-i pentru ei s-apuce osul cel mai mare.
Se sfâşie ca nişte fiare, pe viaţă şi pe moarte-i lupta
Se folosesc de orice arme şi crâncen îşi păzesc reduta.
Ca nişte stoluri de lăcuste rod tot ce întâlnesc în cale,
În urma lor, pe trupul ţării rămâne doar potop şi jale,
Un biet popor încovoiat de-atâtea biruri şi ponoase,
Abia mai poate respire în case mici şi friguroase.
E sărăcie peste tot şi deznădejdea-i tot mai mare;
La ştiri auzi că un biet om s-a sinucis din disperare.
Nici Dumnezeu nu te mai scapă, nici toată inchiziţia
De-o să ajungi prin tribunale afla-vei ce-i justiţia.
Pe-un amărât de cum l-au prins, c-un sac de boabe c-a furat -
Adio, sfânta libertate! La puşcărie l-au băgat...
Cam vreo cinci ani, ba chiar mai mult, justiţia e foarte dură,
Doar legea este pentru proşti, nu pentru grangurii ce fură
Şi-atâtea au devalizat: uzine-ntregi, maşini, vapoare,
Pământul ţării l-au furat şi din păduri mii de hectare.
Ei nu acceptă că sunt hoţi, voi, însă, ştiţi cum se numesc,
Ei spun că fac " privatizare " când faptic fură cât poftesc.
Şi dacă-aşa,... dintr-o "eroare", un avocat "nepriceput",
Mai bagă vreunul la-nchisoare... se ştie ce e de văzut:
Cum se găseşte câte-un doctor, ce foarte prompt ne dovedeşte-
Că are-o mare suferinţă şi închisoarea nu-i prieşte.
Pe loc, e pus în libertate şi ne sfidează clar, pe toţi.
Se-aplică legea la cei mici, ea nu e pentru marii hoţi.

poezie de Mariana Dobrin din Ţara lui Papură-Vodă (2000)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, cea a nimănui...

Îmi aparţin doar mie, nu sunt a nimănui
Puterea mea e-n mine şi nu în altă parte
Degeaba strig spre cerul care-i al nu ştiu cui
Degeaba vreau răspunsuri din pagină de carte

Nu vreau să-mi plâng de milă deşi o fac mereu
Căci viaţa asta-i scurtă şi sigur n-am să pot
S-o cumpăr azi cu banii murdari din jurul meu
Şi nici cu diamante sau chiar aurul tot

Nu ştiu de unde vin şi nu voi şti vreodată
Căci sunt a nimănui, nici chiar a mea nu sunt
De mâna ieri ţi-am strâns-o credeam că niciodată
Nu vei avea puterea să mă răneşti prea crunt

Tot răscolind prin gânduri găsesc o groapă-n care
M-ai aruncat zâmbindu-mi de parc-am fost gunoi
Uitat-ai tu deodată c-ai stat la masa-mi mare,
De ce acum mă târâi prin lacrimi şi noroi?

Iertat să fii de mine, eu, cea a nimănui
Şi-n clipa cea din urmă, să uiţi c-am existat,
Aşa cum ştii că totul are un loc al lui
În viaţa asta care pe toţi ne-a acceptat...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă şi tristeţe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece şi-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă aşa curat şi drept
Şi bun, cinstit şi sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiţă de foc,
Tot ce avem în viaţă nu ţine de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine şi de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar şi-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Aşa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părţi
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărţi

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeş, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greşit şi ştiu că la mine m-am uitat
Aşa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toţi prieteneşte dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morţi aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus şi până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv şi că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aş fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol şi murdar şi vânăt dar totuşi fericit,
Aşa eram şi tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbeşte mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am preţuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viaţă
Şi m-am trezit deodată ieşit la suprafaţă

Şi n-am ştiut, chiar astăzi, să reacţionez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur şi unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Şi lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de uşor
Poate să fiu legendă şi pildă tuturor

Să ştie să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viaţa pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină şi Cerul luminos!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te peţesc femeie

Să nu pleci aşa departe,
Nu ştiu cum să fac, să-ţi spun?
Îţi pot dărui o carte,
Dar nu pot acelaşi drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puţine,
Dar, te rog, tu, ţine minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îţi promit,
Luna, stele de pe cer,
Aş minţi, nu vreau să mint
Şi apoi iertări să-mi cer.

Aş putea să spun nevrute
Şi apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Şi tu ştii c-aşa-i mai bine.

Pot să îţi dau mii de flori
Să-ţi pun lumea la picioare
Şi să te ridic la nori,
Dar să nu-ţi iau ce te doare.

Nici măcar o veşnicie
N-am să pot să îţi ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ţi dau, dar să îţi cer.

Îţi pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Şi să te dezmierd în şoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aş fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite aşa, o să vrei oare?

Vreau să te peţesc femeie
Cu ce am şi ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Şi mă simt aşa de bine,
Port o zi în buzunar,
Şi-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu ştiu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de ştire,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă laşi să dorm afară,
Nu ştii cine poate trece,
Şi mă fura, a câta oară?

Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ţi dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replica soţiei

Bărbate, iar m-ai supărat,
ce, te prefaci nevinovat?
Când vezi că-n ochi îmi sar scântei
tu mai pretinzi că n-ai idei?
Nu vezi că eşti un tăntălău
şi este vai de capul tău?
Te-ar rupe "câinii" de n-aş fi
să te păzesc în orice zi
că te zgâieşti după femei,
dispari acum din ochii mei!
La "câini" te dau să te sfâşie
dacă mai scrii vreo poezie!
Deşi-ţi dau zilnic peste bot,
te tot holbezi ca un netot,
priveşti cu ochii-ţi imbecili
şi ceri clemenţă prin vecini,
îţi dau "clemenţă" cătinel,
dar pe cocoaşă că eşti chel.
Nici milă, cred, n-o să-mi mai fie
când intri în bucătărie,
îţi pun tigaia să mănânci,
dar treci sub masa, stai pe brânci,
nu clămpăni c-aud vecinii
şi cred că le hrănesc eu câinii,
închide gura când vorbeşti
şi vezi că iară mă stropeşti,
urechile să ţi le-ntorc,
au crescut mari, parcă-s de porc,
iar fălcile s-au îngroşat,
parcă eşti focă, nu bărbat,
mustăţile să ţi le razi,
m-ai enervat destul şi azi,
iar în dizgraţie îmi cazi.
Când am în faţă un malac,
ce, când vorbeşte el, să tac?!
În pod te sui, scara ţi-o iau
şi jos te dai doar când eu vreau,
în beci te bag cu melci culeşi,
lacăt îţi pun să nu mai ieşi!
Să iei poziţia de drepţi
când cu salariul mă aştepţi,
să-mi pui în palmă toţi piştarii,
c-altfel îţi cântă lăutarii
un cântecel de dor şi ducă
pe ultimul drum ce-l apucă
unul ca tine "norocos",
bărbat din fire, dar fălos.
Sunt mamă, tată, soră, frate,
iar noi doi le-am făcut pe toate:
o casă, doi copii, livadă
să aibă lumea ce să vadă,
iar cel ce crede tot ce-am spus,
să râdă, l-am binedispus!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necazuri

Tot omul are o problemă,
Mai mică sau mai mare,
La mine-i groasă, e extremă,
Ca la însurătoare.

De-un timp, am gol prin buzunare
Prin carduri bate vântul
Nu vă mai spun că, de la mare,
Mi-a cam pierit avântul.

Ea e frumoasă, e-admirată,
Dar am o mare teamă
Ca, într-o noapte-ntunecată,
Vreun hoţ s-o bage-n seamă

Şi să mi-o fure, s-o răpească,
Să plece cu ea-n lume,
Să-i facă rău, chiar s-o lovească
Şi nervii să-mi consume.

Eu o iubesc, deşi mă seacă
De prea mulţi bani pe lună,
Cu leafa mea nu prea se-împacă,
I-ar trebui mai bună.

Fac tot ce pot să strălucească,
Îmi iau chiar de la gură,
Şi n-aş mai vrea să se oprească
Din fugă, în natură.

Deşi plimbările mă costă,
Că-i scumpă şi benzina,
Mai scap de-o viaţă prea anostă
Şi schimb puţin rutina.

Când merg cu ea, nu-mi fac probleme,
Sunt plin de-adrenalină,
Dar stau şi mă întreb, de-o vreme:
Ce-mi trebuia... maşină?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scăpătat

A băut astăzi, iar, atâta apă... multă,
De la izvor, la Lac şi de la o cişmea
Fără stăpân; "nu se contorizează încă"...
Şi a pregătit răspuns, de întrebă cineva?!...

Că n-ar spune oricum din crudul adevăr,
Ce nimeni nu l-ar crede -el, cu atâta şcoală-
Că nu mănâncă mult; din când în când un măr,
Cu multă apă, multă... I s-a prescris, de boală!?

Îngândurat răspunde la câte-o cunoştinţă,
Cu un salut sfios, melanj cu jovial,
Din ce mai are nerv şi tonus, din putinţă...
Că vrea încă să pară tot bine, cerebral!

Noroc că-i vară acum, ce-l costă mai puţin
Şi seara poate bea un ceai din multe plante;
Tot natural, nu dulce, chiar dacă-i de pelin...
Căci zahăr s-a scumpit şi-i mult ceair pe pante!

Va trece nouă zi, ca şi-altele să-ntrame,
Vreodată, peste ani, când câştig ar avea,
Din ce-a pierdut prin furturi şi va uita de foame,
Doar cu noroc... Că hoţii plătesc; parchet, curtea!

Îşi spune-n sinea lui că-i încă sănătos
Şi-şi ia zilnica doză de doi litri, lichide,
Chiar peste şi se miră că nu-i aşa burtos...
Doar parcă-i mai mult os şi mâinile livide!?

Nedumerit, se întoarce pe strada cu cişmea
Şi apoi şi pe la Lac... şi aici se fac lucrări
Să-nchidă curs de ape, modern acces, cu cheia
Şi numai după plată... Primaru' a vrut schimbări!?!

E-n binele la toţi; nu se mai udă curţi
Şi Europa cere civilizat, bunăstare...
De mâine ce va face? De-ar şti nişte corupţi,
Ca un ban să le dea!?!... Da-i ruşinos!... Şi n-are!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leucemia... în domeniul spiritual

(După ce fetiţa mea a fost vindecată de leucemie în 1989 prin bunătatea lui Dumnezeu, am găsit această adaptare spirituală a încercării.)

Multe trece omu-n viaţă - şi mai rele, şi mai bune,
După cum i-e scris de Domnul când este trimis pe lume.

Se făcu în scursul vremii să îmi poposească-n casă
Musafirul care este peste tot la el acasă,
Şi-mi aduse paşaportul fiicei mele de 3 ani,
Care mi-o dăduse Domnul, după cei trei băietani.
Boala când în om pătrunde, nu vorbeşte un cuvânt,
Ci se luptă să-1 coboare cât mai grabnic în pământ.
Zdruncinat profund de vestea bolii de leucemie,
L-am rugat atunci pe doctor să-mi explice-un pic şi mie.
Când spunea că boala asta nu-i microb neapărat,
Ci-s celule bune care se-nmulţesc necontrolat.
Am strigat cu-o scânteiere de speranţă în privire:
"Dacă sunt celule bune, ce e rău într-o-nmulţire?"
El mi-a spus: "Problema nu e că sunt bune sau sunt rele,
Ci de unde-şi iau comanda: de la trup sau de la ele.
Ele negreşit sunt bune; dar atunci când se-nmulţesc
Fără să mai ţină seama de comanda ce primesc,
Vor împiedica procesul ciclic de oxigenare,
Prin modificarea ratei înmulţirii celulare.
Nu-i nici pe departe vorba de microbi sau c-ar fi rele,
Ci n-ascultă organismul căruia aparţin ele".

Medicul tăcu o clipă. Şi atunci l-am întrebat:
"Spune-mi, doctore, nu este nici o şansă de scăpat?"
"O, ba da - răspunse dânsul - e un procedeu prin care
Omorâm pe răzvrătite, adică pe-acelea care
S-au înstrăinat de sursa de-unde viaţa le parvine,
Şi se înmulţesc de-a valma, fiecare cum le vine."
"Doctore, i-am zis eu iară, cum se poate-aşa ceva,
Să omori celulă vie, fără nici un rău în ea?"
Mă privi atent maestrul, şi-n răspunsul ce mi-a dat
Am găsit o-nvăţătură foarte demnă de-ascultat.
Mi-arăta el că celula care-ascultă de-a ei voie,
Ignorând să se supună la a trupului nevoie,
Nu mai are viaţă-n sine, căci când îşi dispreţuieşte
Voia trupului din care seva vieţii îşi primeşte,
Singură se sinucide, căci când trupu-şi neglijează,
Trupul moare, iar cu el şi celula încetează.
"De aceea - îmi spunea doctoru-n continuare,
Orişicât de plină este o celulă de vigoare,
Dacă nu ascultă trupul ce-i dă viaţă şi putere,
O omor, căci moartă este când trăieşte propria-i vrere."

Medicu-şi luă dosarul ca să meargă mai departe.
Eu-am rămas purtat de gânduri, la Ioan din Sfânta Carte,
Unde zice-Nvăţătorul: "În Mine de nu rodiţi,
Sunteţi scoşi, tăiaţi afară, şi apoi de foc topiţi".

*

Vai, noi cel mai mult în viaţă ne gândim la rău şi bine
Însă-aproape niciodată la sursa din care vine.
Zic că dacă nu fac rele, adică nici un păcat,
Pot să-nu satisfac în voie orice voie, orice plac.
Astăzi aflu cu mirare că-ntrebarea nu se pune
Dacă-n ce fac e vreun bine sau este vreun rău anume;
Nici în slujba pentru Domnul nu se pune întrebare
Dacă este rău sau bine, ci atât: e-n ascultare?
Nu ne spune chiar Scriptura că în vremea cea din urmă
Vor veni unii la Domnul, pretinzând că sunt din turmă
Şi vor zice: "Doamne, Doamne, noi am predicat Cuvântul
Şi-am făcut minuni şi semne, de-am uimit întreg pământul!"
Dar ce le răspunde Domnul? El le spune: "Blestemaţi!
Niciodată-n viaţa voastră nu v-am cunoscut. Plecaţi!"
Vai, dar cum? E rău să predici Cuvântul lui Dumnezeu
Şi să faci minuni şi semne, ba chiar în Numele Său?
Da, chiar cea mai sfântă slujbă, dacă nu-i din ascultare,
Te transformă în celulă de cancer aducătoare.
Doamne, vreau ca de acuma să nu mă mai liniştesc
Sprijinindu-mă pe fapte, ci la Tine să privesc.
Căci şi Tu ca om aicea, când trăiai jos pe pământ,
Nu făceai decât atâta - ce vedeai pe Tatăl Sfânt.
Când Te-ai dezbrăcat de slavă, ca să Te îmbraci cu mine,
N-a fost temerea de rău care Te-a mânat pe Tine,
Ci nesăţioasa foame, ce Te-a stăpânit mereu,
Să-mplineşti voinţa sfântă a Tatălui Dumnezeu.
Doamne, viaţa ce-mi rămâne nu mai vreau să o trăiesc
Doar punându-mi întrebarea cum să nu păcătuiesc.
Ci vreau fiecare clipă s-o trăiesc direct din Tine,
Şi atunci cu siguranţă că tot ce-am să fac e bine.
Nu vreau să-mi mai cheltui banii nici pe rău, dar nici pe bine,
Ci doar în ce-Ţi place Ţie. Nu-i am oare de la Tine?
Şi de-acuma înainte vreau ca-n tot ce cheltuiesc
Să nu mă intereseze doar să nu păcătuiesc.
Căci şi Tu, din ceruri încă, pe când Tatăl Te-a rugat
Să vii jos să mă răscumperi din pierzare şi păcat,
Nu Ţi-ai făcut socoteala dacă este rău sau bine,
Ci-ai zis: "Tată, Mă voi duce, căci Eu te iubesc pe Tine".
De aceea, sănătate, timp, avere, tot ce sunt
Vreau să fie cheltuite numai după-al Tău Cuvânt.
Nu vreau să mai fac de-acuma nici un lucrul mic, nici mare,
Decât ce-i venit din Tine şi de Tine-n ascultare.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Din cauza lui Sid ai întârziat azi, nu-i aşa?
Lia: Poftim?!
Lucian: Ai fost cu el în dimineaţa asta, de aceea ai sosit mai târziu decât toţi.
Lia: Ştii, nu sunt obligată să-ţi răspund! Sunt în vacanţă, deci, fac ce vreau! Nu mă provoca!
Lucian: Ca de obicei, adopţi această strategie pentru a scăpa de explicaţii nedorite! Însă să ştii că te-am văzut cu el, miercuri seara, după ce aţi plecat toţi din navă. Vă plimbaţi împreună prin oraş; îl ţineai de mână, ba chiar l-ai şi sărutat pe obraz!
Lia: Ah, deci, mă spionai, Don Juan?! Încercai să intri în pielea lui James Bond sau ce?!
Lucian: Nu-i adevărat! Nu te spionam deloc! Nu încerca să inversezi rolurile! Sau ai uitat deja cine a jucat prima oară rolul spionului, domnişoară Mata Hari?!
Lia: Off, încetează! Ce-i cu tine? Nu mă face să regret că am venit totuşi. Vrei cumva să plec?
Lucian: Bine, fii calmă! Dar repet, nu te spionam; pur şi simplu s-a nimerit să fiu acolo. Mă plictisisem singur în navă, era a doua zi de Crăciun, iar eu stăteam ca prostul singur, aici, pe puntea principală, doar cu brăduţul nostru, aşa că plecasem să te caut, însă când am ajuns eu, Sid era deja acolo, la uşa camerei tale.
Lia: Aşa; şi?! Ce dacă?! Ce-i cu asta?! Uneori nu te înţeleg deloc! Eşti tare ciudat! Dacă nu te-aş cunoaşte, aş fi înclinată să cred că ai fi gelos. Însă te cunosc prea bine, aşa că îmi dau seama că asta-i imposibil. Ar fi ridicol! Doar nu suntem nici măcar prieteni, decât colegi de echipaj şi parteneri la cercetări, atâta tot. Aşa că vezi-ţi liniştit de treaba ta şi nu te amesteca în viaţa mea! Sunt liberă să fac ce vreau, nu ţi-e încă clar acest lucru?
Lucian: Ai dreptate, am înţeles asta!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânzător de neam şi rit

Vânzătorul de cuvinte
Chiar şi când respiră minte,
N-are carte, are bani
Şi o şleahtă de tâlhari.

Nu e singur, e votat
Să fie-n primii din stat.
Oare cine, oare cine
Încă îi mai face bine?

Gaşca lui care ucide
Pe oricine din cuvinte
Şi din fapte deşănţate
Îşi face pe loc dreptate.

De îl doare-n coastă-un cui
Pleacă repede hai-hui
Să se-ndrepte-n altă ţară
Că sunt doctori foc şi pară.

Se întinde, se preface
Că-i din neam plin de conace,
Însă doctorul român
Îi deschide-o rană-n sân...

"Eu de-acasă am fugit
Pe unde am nimerit
Să-mi trăiesc puţin mai bine
Viaţa asta fără tine.

Dar şi-aicea m-ai găsit
Vânzător de neam şi rit.
Eu îţi scot cuiul, e bine
Să îmi amintesc de tine?

Nu e bine, nu e bine,
Ţara o faci de ruşine,
Nu respecţi pe cei cu carte,
Nu fi prost, îţi dau dreptate!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

În căutare de popor

... Oare de unde mi se trage neamul prost,
fără mândrie, nici morală, toate-n post,
ţinute exces, nu-n folosinţă în orice zi;
eveniment doar, să se ştie că ar fi...
cum şi proverbul vechi, cu capra, se explică;
de n-o ai tu, e-a altuia, râioasă-i cică,
să o otrăvim, aşa să moară şi stăpân,
că Dumnezeu nu s-a uitat la cine-i bun
şi, chiar de eşti umflat de toate, nu se cade
să te arăţi, cu mâini întinse... rău ţi-ar şade,
nu mai poţi cere vreo pomană să înfuleci,
nici de obraz, cu mort, ce n-ai, nu poţi să-ntuneci,
iară să vrei să ai mai mulţi nu-i o ruşine,
chiar de-ai palat, eşti plin de aur... ia ce-ţi ţine,
lasă-i pe proşti, ce au muncit, să-ţi dea mâncare,
doar tu "stăteai", 'n a lui cuptor, să-i ţii pe-ogoare,
tu, plin de grade şi ei arşi şi-acum, la bani,
ce-i meriţi tu, cu haine gratis, ei ciobani...
e plină ţara de valori, zise elite,
ce şi-azi din vorbe în lozinci sunt poleite,
nu cei cu carte... cei ce-aveau odat' carnete
cu roş' ciocan şi secera de epitete...
ce-ţi ţineau urma, să se ştie tu ce faci,
ei doar contabili la ce zici, să ştii să taci...
tot paraziţi, cum tenia ce-n lung se-ntinde,
să-ţi lase şansa să poţi lua "ceva" merinde...
da-s mulţi prostimea, ce-i hidoasa moştenită
şi-i iar o Mare Adunare, Stat numită;
că-s parlament, guvern, de tineri tot din lepre,
născuţi din ăi ce-au reînnoit moarte carnete!?!...
doar că furat e-acum virtute; ce pârnaie?...
şcoala-i, de azi, să te afirmi cum se jupoaie
şi chiar de tot, se ştie bine, nu e bai,
că neamu' dracu' nu va piere, mai rău, vai,
de încerci să spui că sunt o masă din prostie...
Dar nu mă doare, de vor proşti, aşa să fie!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox

Când eşti tăcut şi trist şi nu mai crezi în lume,
Când vrei să fugi de toate şi să te-ntorci la tine,
Când nu-ţi mai creşte-n suflet nici rău şi nici vreun bine
Şi crezi că-n toate astea mai ai sau nu ce-ţi spune,

Când habar n-ai ce-nseamnă astăzi mântuirea
Şi-n loc de-altar cu sfinţi, preferi un lac cu broaşte,
Când crezi că-n orice rău doar răul se cunoaşte
Şi doar în moarte-ţi afli, astfel, nemurirea,

Când te cuprinde timpul şi nu mai ai ce-ţi face,
Când vrei să ieşi din lume şi să devii sihastru,
Când a rămas din tine doar teamă şi dezastru,
Şi, poate, nici la tine nu te mai poţi întoarce,

Când ce iubeşti te vede cu ochi frumoşi de gheaţă
Şi caută în tine doar adăpost vremelnic,
Când ce-i frumos la altul la tine-i doar temeinic
Şi nu ştii dacă Eul mai are drept la viaţă,

Când timpul cu oceane din ruguri se nutreşte,
Iar margini ţes, prin margini, adânc, nemărginirea,
Când nu mai ştii ce este sau ce n-a fost iubirea,
Când altul doar de tine, prin ea, se foloseşte

Când vezi ce se întâmplă în ultimă instanţă
Cu lumea-n care crezi, cu dorul care doare,
Când eşti pierdut, când nu mai poţi să ai scăpare,
Şi nu mai crezi că vei spera la vreo speranţă,

Când se adună-n gânduri doar dezamăgire,
Şi-n fiecare vrajă descoperi o minciună,
Sau răul cel mai pur în haina cea mai bună,
Când înţelegi că-un zâmbet nu-nseamnă preţuire,

Când vezi că ziua-i ziuă şi noaptea-i numai noapte,
Când te trezeşti din vise şi intri la-ndoială,
Când treci spăşit din planuri în lumea cea reală
Şi nu mai iei drept bune sclipirile din şoapte,

Când uşa ţi se-nchide cu vorba, nu cu cheia,
Şi nu desprinzi din asta nici sensul, nici non-sensul,
Nici dacă ai vreo şansă, nici dacă-ţi stâmperi mersul,
Nici de-nţelegi vreodată sau nu-nţelegi ideea,

Renunţă să mai cauţi, prin cenuşar, scânteia,
Acceptă numai focul şi lasă-n pace viaţa,
În fiecare noapte, contează dimineaţa
Şi-n fiecare viaţă, un paradox: femeia...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adorabilei mele soţii

Nevastă, iar te-am supărat,
năpastă de nevinovat!
Când văd că-n ochi îţi sar scântei
rămân în pană de idei,
eşti rea şi aprigă mereu,
iar vinovat rămân doar eu.
Din teama de a nu greşi
năzbâtii fac în orice zi,
nici să mă controlez nu pot,
deşi-mi dai zilnic peste bot.
Nici foame, cred, n-o să-mi mai fie,
mi-e teamă de bucătărie
şi iau poziţia de drepţi
când după uşă tu m-aştepţi,
profiţi că am un handicap
şi îmi "trosneşti" tigaia-n cap,
să dai, te rog, mai uşurel,
dar pe cocoaşă, că sunt chel!
De frică şi de spaimă zac,
mă tot întreb ce pot să fac,
în voie nu-ţi mai pot intra,
zadarnic, orice-aş încerca.
N-accepţi nimic, nu vrei să ştii,
prin cap îţi zboară ghiduşii,
Cu vorbe tandre mă aleg:
sunt prost, cam tăntălău şi bleg!
Dar dacă Viaţa mi te-a dat
mă-mpac c-un gând nevinovat:
mi-eşti mamă, tată, soră, frate,
iar noi doi le-am făcut pe toate:
o casă, doi copii, livadă
să aibă lumea ce să vadă,
iar cine-o crede tot ce spun
ori este prost, ori e nebun!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maricica...

Mama lui de Photoshop,
Sunt toate frumoase foc,
Însă numai pe ecrane,
Când le vezi... sunt mai "sărmane"

M-a oprit una pe stradă,
M-am trezit că mă întreabă:
Mă mai ştii? Sunt Maricica!
Dintr-o dată mă luă frica!

Maricica ce-o ştiu eu
N-are frate chipul tău!
E mai altfel, mai stilată,
Mai finuţă... nemachiată

Pe când tu? Îmi fac şi cruce
Cât fard faţa ta mai duce...
Aveai ochi frumoşi, căprui,
Ai tăi... unul e mai şui!

Ce să spun... hai sărut mâna!
Dau să fug... însă nebuna
Se ţinea scai după mine
Să îi scriu o poezie

Şi i-am scris una pe loc:
Maricica, zic, stop joc!
Scoate poza din profil
Că-n real... eşti cam trotil

Plus că ai rămas c-un dinte,
Nu mai spun că n-ai nici minte,
Iar în rest?... eşti o frumoasă!
Dar mai bine stai în casă

Că dacă mai ieşi pe stradă,
Creezi vreo degringoladă,
Te-am pupat! Mă rog... bezea,
Mai mult chiar nu îţi pot da...

Şi-am luat-o uşor la trap,
Doar cu gândul c-am să scap...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!