Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Scrisoarea XXL (parodie după "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu)

Un osman dintre aceia fără neam și fără limbă,
Ce mânat de vreri meschine patria ades și-o schimbă,
Se plimba matol, sărmanul, neținând cărarea dreaptă,
Scărpinându-și cu ardoare scăfârlia cea deșteaptă.
Dintr-un bloc fără ferestre o gagică se coboară,
După mutra rutinată nu părea deloc fecioară,
Mirosea a vișinată de-acum două primăveri
Iar surâsu-i (cu proteză) provoca la ochi dureri.
Osmanlâul, tip sensibil la atâta frumusețe,
A-nceput să facă zâmbre și pe-alocuri fețe-fețe
Și chiar dacă peste case, nesimțită, cădea bură
Pofticios privea la tipă, fermecat de-a ei natură.
Pipăindu-și marafeții, vru să-ngaime tandre șoapte
Cam ceva de genul: "Fato, unde vrei să dormi la noapte?"
Ea, văzându-i poticneala, gât de struț pe dată-ntinde,
Din cotlonu-i plin de zoaie, ca zvârluga se desprinde:
- Scoate euroii, nene, iar apoi în brațe-mi vino
Eu să îți alin hormonii, iară foamea-mi tu alino!
Hai, acuși se face beznă și apar la streșini stele,
Vin să-ți prezantez tariful plus serviciile mele!

Pân' osmanul să-i dea verde, portofelul îi dispare,
O durere de dinți (lipsă) din neanturi, brusc, răsare,
O durere criminală care crește, crește, crește,
Cu viteză de Ferrari peste fălci i se lățește
Săgetându-l înspre tâmple tenebroasă îl cuprinde
Și din creștet până-n talpă ca o plagă se întinde,
Iar subit din tărtăcuța-i se ițesc cucuie mari
Depășind ca înălțime baobabii seculari.
La doi pași de-osmanul nostru, o țigancă mai bătrână,
Peste-o pungă cu semințe tronând veșnică stăpână,
Observându-l că-și blesteamă soarta crudă în pustiuri
Și că lacrimi mari, tardive, curg pe barba-i, râuri, râuri,
Râde: "Spune bogdaproste că nu te-a târât prin lanuri,
Sau în vreo fântână seacă, prea departe de limanuri.
Mie mi-a ciordit din casă frigideru' și-un covor,
E piranda lu' Șmenaru, nu e fată din popor!
(Dă și mie, coane,-o sută, să mor io de mă prefac,
Merg ca martor și la Circă, nu mă dau după copac)"

E snopit de tot osmanul, iar biștarii nu-i ajung
Nici de-o chiflă expirată și oftează îndelung,
I-au șparlit din buzunare tot ce-avea, ultimii chiori,
Astfel o pățești când seara umbli beat cu capu-n nori.
Prins cu dreapta de o bârnă apărută-n drum, înaltă,
Își adună pălăria și fularul laolaltă,
Ochii-i vineți lăcrimează de durere (sau de vânt?)
Și c-un icnet animalic se urni de la pământ...

În sfârșit ajunge-acasă, vila kitsch cu turle-n cer
Strălucește de departe pe al urbei eșichier,
Alta nu găsești de cauți din Strehaia în Bali,
Străjuind intrarea, sumbru, bodyguardu' își zări,
Bâta lui de baseball, groasă, cu esențe de alun
Te ferește de belele chiar și-n ultimul cătun.
- Bine mi-am găsit bârlogul, thanks, măritule profet,
Căci Allah e unul singur și doar unul Mahomet!
Așa murmurând osmanul, bucuria i se naște
Când o haită de rotweilleri dă semnal că l-ar cunoaște...

Timpul a trecut, osmanul a-nfipt ghiara, vulturește,
Ilicit în zestrea țării iar averea îi sporește,
Are-acum un supermarket, un hotel și an de an
Dă petreceri grandioase cu bugete de sultan,
Nu îi stă nimic în cale, orice porți i se deschid,
Știe cui să-mpingă șpagă, demn vlăstar de Baiazid.

N-a uitat seara de care sumbre amintiri îl leagă,
Pe piranda lu' Șmenaru o visează noaptea-ntreagă,
Scos din minți de dor, osmanul a tocmit pe-ai lui spahii
S-o găsească, vie, moartă, ori în munți ori în câmpii,
S-a sfădit și pe la șatre doar cu bulibașe mari
Ca să scotocească bine până-n codrii de stejari.

Într-o zi, la poarta vilei, bate-un tuciuriu c-un băț,
Culturistul de la pază îl descoase cu dispreț:
- What's up, doc?
- Nimic mâncați-aș! Sunt venit hăt din Banat
De piranda lu' Șmenaru să îi zic la împărat!

Namila își dă acceptul iar țiganul de la cort
Intră țanțoș drept în vilă, etalând slinosu-i port.
- Ce-i țigane? întreabă-osmanul, ai vreo veste să-mi închini?
Spune repede, nepoate, nu mă ține ca pe spini!
- Ia-mă-ncet, pupați-aș ciocu', nu vezi că-s abia sosit?
Dă un vischi mic la mandea, ca un semn de bun venit!
De-mi servești niște friptane nu zic nu, ba să mă ierți,
Oi fuma și o mahoarcă chiar cu riscul să mă cerți.
Am venit la tine, șefu', cu un plan ce-am pus la cale
Ca s-o prindem pe piranda, sclava visurilor tale,
Am niște idei deștepte, dar rămâne între noi,
Nu vreau să se iște, coane, peste noapte vreun război!
- Tu ești prea naiv, țigane, la atâtea câte pot
Crezi c-o să mă-ncurc aiurea cu un găinar, c-un ciot?
Bă, tu n-ai habar în viață pe câți zmei șaua am pus
Ocupându-mă de biznis de cu zori până-n apus,
Banul lângă ban, fârtate, se-nmulțește, se adună
Căci mă trag din seminția ce-are-n steag o semilună,
Iarna mi-o petrec în Fidji, iară vara plec în Malta,
Top modele în jacuți înșir una lângă alta,
Ieri am cumpărat în lizing câteva autocare,
Să le plimb, de-mi vine cheful, ba la munte ba la mare,
Banii de la proști curg gârlă înspre mine, râuri-râuri,
Pot să fac din lapte țuică, să scot apă din pustiuri!
Deși fost-am o amibă pricăjită la-nceputuri
Astăzi euroii, falnici, îmi sunt paloșe și scuturi,
Am colecție completă de nunceakuri și de săbii,
Chiar aseară, lu' bunicu, i-am donat vreo trei corăbii
Și pe bune, bă țigane, la câți avocați am strâns,
În procesele penale sunt mereu de neînvins.
Dintr-un prăpădit sinistru ce tundea prin parcuri iarbă
Azi sunt rege-n astă urbe și îmi râd, pe-ascuns, în barbă.
Zi-mi pe sleau care e șmenu', ciripește de-ai vreun păs,
Ori vrei să te-ntreb de-a dreptul: "Mănânci, calule, ovăs?"
Nu mă face, că-mi pun zbirii să te-alinte c-un nunceak,
Orice-ai fi tu, mare mahăr, un țigan sau un moșneag.
- Un țigan? Da, barosane, dar țiganul ce-l jignești
E mai șmecher decât alții, nu-i ușor să-l mătrășești!
Lasă țâfna, fii cuminte, fi'ncă nici nu mă cunoști,
Hai, adună-ți toți gealații, mercenari ce-i ții ca oști,
Omenește-mă, baștane, cu potol, ca pe-un oaspe,
Că sunt văr primar cu Țeapă, care-și zice și Istaspe,
Ăla care vinde ciungă mai încolo, lângă pod,
Profitând șiret de granguri ca de ultimul nărod.
Deci, s-o prindem pe pirandă, astăzi, zău, nu ne mai scapă,
Șade-ntr-un bordel, la șatră, fără bec și fără apă.
Însă treaba e cam nașpa, nu că vreau să te-nspăimânt:
Cinșpe cuțitari stau strajă la chilia-i de pământ!
Tu gorilele adună-ți, hai s-o ștergem, val-vârtej
Ia și-o trupă antitero (cică ăștia-s mai viteji)
O vrei grabnic pe pirandă fi'ncă pata ți s-a pus,
Dacă-ți etalezi și mușchii poți s-o legi pân' la apus.
În schimb, vreau să-mi dai de-a moaca, ce-ai p'aci, cupru și fier
Ca să-l vânz la "Colectare", să ajung și io boier.
Jur! Să-mi moară puradeii și borțoasa și tot neamu'
Dacă ea până diseară n-o să-ți spele, tandră, geamu'!
Însă, ca să nu te facă vreun gușter de poveste,
Nu uita să iei cu tine antiglonțuri d-alea, veste,
Ia-ți și-un tanc, că nu se știe, de-or să-ți stea în față zid
Să-i dobori ca pe popice, doar ești neam de Baiazid!

În sfârșit osmanu-și strânge mecenarii cu mult zbucium,
Fin'c-avea numai un fluier, n-apucase să-și ia bucium,
Bine echipați cu bâte, lanțuri, săbii (chiar și-o coasă),
După ce-au urcat în Jeepuri, pleacă-n noaptea-ntunecoasă...
Au ajuns curând la șatră. Osmanlâul face-un semn,
Toți coboară din gipane, doar țiganul, om nedemn,
Stă pitit după tufișuri, cu burtoiul la pământ,
Așteptând deznodământul, ocrotit de ploi și vânt.
Mercenarii, duri, atacă, vin ca boabele de grindeni,
Vin din față, vin din spate, vin en-gros de pretutindeni,
Cerul plin de nori mulatri se întunecă a ploaie,
Parcă știe că la șatră se încinge o bătaie...
Osmanlâul fără scrupul e cuprins tot de turbare
Și ordonă genocidul de la mic până la mare,
Mercenari din Legiune ce-au făcut prin Franța oaste
Bat, metodic, tot ce mișcă, dau la cap și sfarmă coaste,
Cuțitarii se-nfierbântă, se pornește-o bătălie
Ca în "Cei șapte magnifici" când pe deal, când pe câmpie,
Ei căruțele cu corturi fără veste le răstoarnă,
Peste fân și peste zdrențe niște motorină toarnă,
Totul arde, zici că-i torță ce preschimbă-n lavă gerul,
Iară fumul asimptotic prinde-n funii roșii cerul,
Osmanlâul e în frunte, c-o mânie-ngrozitoare,
Ca Van Damme în plină formă dă din mâini și din picioare,
Pârnăiașii nu se lasă, ei din mături își fac suliți,
Câte-un porc jegos guiță, e răzmeriță pe uliți!
Mercenarii-și umflă mușchii. Ordonați, vin în șiraguri,
Cad în roiuri nesfârșite, ca albinele în faguri...
În ăst timp, într-o chilie șade calm, netulburată,
Chiar piranda lu' Șmenaru. Încropește o salată,
Cu o coajă de banană și un ou stricat în mână,
Pentr-o ciorbă ar traduce și din greacă în română,
Iar pe masă, plin de larve, un borcan cu gem de prune
Vrea să-l dea cadou lu' sor-sa, când o fi să se cunune.
Osmanlâul observând-o a rămas încremenit
Parcă însuși "Terminator" peste nas l-ar fi pocnit.
El rememorează iute amintiri una și una
Până când, peste coclauri, adormită, iese luna,
Dar piranda, hoțomană, ca trezită brusc din somn
Face pe mironosița, descântându-l, blând, pe domn:
De ofelie privirea pironită-i pe o carte
Ce-a găsit-o-n tomberoane, aruncată, nu departe.

"Șed amu' chircit pe vine
(Aș hali niște măsline)
Da'... îți scriu, cu pix, o carte
Că-mi ești, iubi, prea departe,
Să-mi trimiți, pliz, o nuga,
Dacă ești un cineva
Cel mai cel din branșa ta!
Cutreier poienele,
Îmi boiesc sprâncenele,
Doar m-o prinde-un cintezoi
Să m-arate și-n Plaiboi,
Să-mi pozeze flamurile,
Io să-mi scutur ramurile,
Să-mi boțească penele,
Io să-i spăl izmenele,
Și-ntr-un fel simandicos
Să-ntorc dosu' la Cristos
Că-i prea surd și ofticos"

Când osmanul a văzut-o declamând precum rapsozii,
S-a-nvârtit de unul singur ca un câine-n jurul cozii:
- De ce oare sunt aicea? Ce voiam? Pe cine caut?
(Și-n timpanele-nfundate-i răsunau muzici de flaut)
- N-o să-i zic lu' mândra asta nici un "du-te mai încolo!"
Azi empatizez cu Rocky, mă împac și cu Apollo,
Plec mai bine la Safari, poate-mi pică un mistreț,
Poate scriu, dacă-s beat mangă, chiar și un letopiseț,
Suferințele lui Werther le trăiesc mai toți nerozii,
Să mă deghizez în Goethe, să m-afund în mâlul prozii?
Să-mi dezvolt musculatura la tăiat de brazi și paltini
Ori făcând pe Moș Crăciunu' să-mpart daruri, după datini?
Știu, am folosit bazooka, terci e toată șatra voastră,
Văd că am produs ravagii, situația-i albastră,
Însă vreau să-ndrept greșeala. Mâna zânei o s-o cer,
O să-i dăruiesc pirandei cel mai trendy giuvaer!
Nu contest c-au tăvălit-o prin tufișuri toți tembelii,
Poa' să facă și trotuarul drept în fața cafenelii!

Se retrag toți mercenarii. Cuțitarii cu-a lor suliți
Pleacă la ciordit poșete. E iar liniște pe uliți...
Ca pe o marionetă dirijată ferm de funii,
Pe osman piranda-l ține prins în plasele minciunii,
Ea l-a luat de soț pe fraier. Naș Patriciu, liberalul
Cel curat ca o fecioară și mai pur decât cristalul,
Cel ce bea doar apă plată și nu intră-n cafenele
Le-a făcut cadou un Maibach plus o geantă cu lovele.

Stând la masă în bodegă beau un Heineken și cuget,
Care dintre personaje e mai ticălos, mai buget:
Matracuca lui Șmenaru cea expertă-n șiretlicuri
Ori osmanul ce avere a făcut vânzând nimicuri?
Cel care văzând în stradă o monedă veche, calpă,
O ridică brusc de parcă n-ar avea pingele-n talpă?
N-ai să vezi un ins ca ăsta, cu fairplay să recunoască:
"Eu sunt doar un neica nimeni, un râios cu ochi de broască"
Cămătarii plini de-osânză își trimit cu ranga solii
Să recupereze grabnic de la vreun naiv, toți polii
Și ascund, pe la chindie, părăluțele-n scufie,
Căci așa le este datul, singura filozofie,
Banu-l fac lovind cu pumnul, însă n-au prea multă minte,
În vocabularul zilnic zac timide cinci cuvinte,
Prin senate, parlamente își găsesc prea lesne locul,
Când politica e curvă ei sunt peștii ce-i fac jocul,
Iar apoi stau la oglindă, îngâmfați, să se admire,
Bat obrazul ca tovalul pretinzând că e subțire,
Ciorditorii, pârnăiașii, toți au sânge de roman,
Fi'ndcă au cerșit pe vremuri chiar în hală, la "Traian",
Au uitat că ani de-a rândul scotoceau doar prin gunoi,
Astăzi ei sunt stâlpii țării, iar gunoiu-l ducem noi!
Bani întoarce cu lopata orice fel de stârpitură,
Dacă ai tupeu cu carul te agiți și dai din gură,
La alegeri toți ca unul te votează, idioții,
De ciolan când vine vorba din neant sar patrioții,
Toate fețele de pernă, papagalii și gușații
Au ajuns să-și facă zestre pe cocoașa bietei nații...

Suntem noi fanii lui Guță? Maneliști inculți și fameni
Au inoculat prostia în dovleacul multor oameni,
Indivizi cu stil de grotă, nesimțite creaturi,
Scot doar kitsch-uri maneliste din mirositoare guri,
Prăvălesc pe capul nostru doar rușine și ocară,
De-aia tineri de valoare fug cu traista-n băț din țară.
Ne-a ajuns câți inși bezmetici injectați cu drog în vene
Din merțane opulente fac la stop semne obscene,
Dacă știi să pupi temeinic și cu râvnă drept în dos,
O s-ajungi, fără tăgadă, dintr-un cerșetor un boss!
Dive strâmbe și grăsane se dau bine cu pomadă
Și călcând ca rața-n străchini ies în Jeep la promenadă,
Le-nsoțește vreun ministru cu figură de copil
Care etalează țanțoș cât chibritul, un mobil,
Au uitat aceste fee cu mișcări de curtezană
Că dormeau iarna trecută în metrou pe la "Romană"...

Iarăși deșteptat din gânduri sorb nervos din berea rece
Și mă-ntreb când nebunia ce ne mistuie va trece,
Când parlamentarii noștri cu promisiuni aruncă
Urmăresc binele țării ori o halcă roz de șuncă?
Românașul e un haplea, lesne e a-l înșela,
Un cioban fugit din stână greu se poate cizela,
De-aia stăpânesc acuma cioflingarii peste țară
Și o jecmănesc cu sete, fie iarnă fie vară,
La alegeri, asta-i soarta, ne-am făcut un obicei
Să instaurăm la cârmă numai loaze și mișei,
Care zâmbitori, dar sadici, au o singură pornire:
Să ne lase-n aia goală pân' să prindem noi de știre!
N-au de gând eroi să fie, să rămână-n veci prin cronici,
De cei mulți îi doare-n spate, îi sfidează cruzi, ironici,
Chiar de vine don Becali și-o să dea cu barda-n ei,
Tot or să rămână-n urmă alte turme de mișei...
Dacă-ți faci o socoteală și stai bine să aduni
Tot mai bine-i în Canada că e joi sau că e luni!

parodie de , după Mihai Eminescu
Adăugat de Rudy ValentinoSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 3 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Citate similare

Mihai Eminescu

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte...
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' leg a mea viață de a ta... În brațu-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.

Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările țărmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac
În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.

Vulturii porniți la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește îndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deșteaptă... și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu ești Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânșii trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?
- De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea -nece spumegând a tale oști.
După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă -
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pământ.
Te fălești înainte-ți răsturnat-ai valvârtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi Apusul înainte ți s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinței biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Și abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă
Și, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
, mulțămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți -ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă descot din letopiseț,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân' la mare și la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi înainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesență de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască...
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri...
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!

Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... țară!

La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept științ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați atătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

poezie celebră de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 5 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

NIHIL SINE DEO ?

Sunt doar unTaur, dar n-am fost vițel
și nu m-a născut Vaca, nici Madona.
Madona nu-i o Oaie, nici eu Miel,
ba, chiar mi-aduc cu oamenii nițel
pe soră-mea o cheamă Anemona,
să fie oare de-a lui Luchian?!
Nu cred, că nu suntem din Botoșani,
așa cum Sfântul nostru, cel mai cel,
nu este chiar de loc din Timișoara,
e din Dobrești, ce Bara-Bara-Bara,
că doar n-om fi cu toți din București,
să prindem funcții cu venituri grase,
sunt ca un melc, nu-mi treb'e șapte case
și nici terenuri, nici ferme de pui,
eu sunt modest, ce ferma calului!
De Valul lui Traian, am cam scăpat,
vin alte catastrofe la palat,
măture ciclonic ce-a rămas...
Tu ce faci, iar bagi degetul în nas?
Te uiți cu-n ochi și ești într-o ureche,
ai ochelari de cal, căluș în gură,
de ce nu ieși s-aștepți la cotitură?
Întreb retoric, nu vreau un răspuns,
că cei de sus, se-nchină și mai sus,
și ne-așezăm supus peste supus,
sperând s-ajungem până la Iisus...
Și sigur vom ajunge, da-n sicriu,
și știu prea bine, degeaba scriu,
mai știu că dacă n-ai încă doi ani,
nu trebuie să-ți dea guvernul bani,
ești un mucos, care te piși pe tine,
peste doi ani, o să trăiești mai bine,
bine'nțeles, de n-ajungi la spital,
acolo e cel mai sordid local,
ți-e frică să te mai îmbolnăvești,
vitezele salvării-s ca de dric,
și-i o minune dacă mai trăiești,
când dă cafeaua-n foc, peste ibric,
și fac friptură din copilul mic,
când acul de seringă-i singular,
când stetoscopul este secular,
când medicii învață la fe-fe,
și fac sterilizarea-n nes-cafe,
când omul este animal de turmă,
când viața lui, cu zile i se curmă...
Cu-n secol cred că am rămas în urmă!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu șorțul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Și când o văd, îngălbenesc;
Și când n-o văd, -mbolnăvesc,
Iar când merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Așa cum e săracă ea,
vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu!
Toți frații vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ține post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Ești un netot! Ți-e capul prost
Și-ți faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Și eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Și fac ce vreau! Și n-am să mor
De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu!
Legat de dânsa, eu știu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Și ce folos de boi și vaci?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Așa om nici vlădica nu-i
Și nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 25 octombrie 2018.
Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Sunt și eu ca voi...

sunt și eu ca voi, un om cu noapte și de toate,
nu sunt poet și nici n-am fost, înșir doar gânduri aranjate,
prea cult nu sunt, dar nici incult, am mai citit, chiar și sonete,
le am pe-aici, pe foi de gând, sub ochii mei revin în trepte

când scriu în versuri, doar ce văd, ce gândul nopții îmi dictează,
nu fac decât, ceva în plus, un strop de lacrimă cedează,
atunci din amintiri, de vânt, vă suflu vouă cu neștiință,
cuvintele, pe-un rând și-un rând, poatee de trebuință

nu sunt mai breaz, sunt doar un om cu veselia îndurată,
ascunsă sub atâtea dăți, de clpe, ce-am trecut prin viață
și vreau să râd, și vreau să plâng, așa trăiesc și eu mai bine,
urcând în cer, din alb pământ, pătat cu iernile din mine

de m-ați vedea, o clipă doar, ați înțelege de îndată,
că sunt normal, că n-am habar, de clipele ce mă așteaptă
și râd de voi și râd cu voi, apoi iar râd, chiar și de mine
și fug în ploi, alerg în ploi, mă spăl încet de-a mea rușine

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Politică de trei parale

Ne dăm pe mâna orișicui, iată, nu avem ce-alege,
Toți sunt o apă și-un pământ, ei n-au credință și nici lege.
Ne tot lăsăm îmbrobodiți, când vin din patru-n patru ani,
Cu vorbe mari, sforăitoare și cu discursuri de doi bani.
Promisiuni de viață bună și miere multă peste tot,
Nu au măsură la minciună prindă cât mai mulți la vot.
Iar după-aceea... noroc bun! De noi, în cot pe toți îi doare,
Prioritatea-i pentru ei s-apuce osul cel mai mare.
Se sfâșie ca niște fiare, pe viață și pe moarte-i lupta
Se folosesc de orice arme și crâncen își păzesc reduta.
Ca niște stoluri de lăcuste rod tot ce întâlnesc în cale,
În urma lor, pe trupul țării rămâne doar potop și jale,
Un biet popor încovoiat de-atâtea biruri și ponoase,
Abia mai poate respire în case mici și friguroase.
E sărăcie peste tot și deznădejdea-i tot mai mare;
La știri auzi că un biet om s-a sinucis din disperare.
Nici Dumnezeu nu te mai scapă, nici toată inchiziția
De-o să ajungi prin tribunale afla-vei ce-i justiția.
Pe-un amărât de cum l-au prins, c-un sac de boabe c-a furat -
Adio, sfânta libertate! La pușcărie l-au băgat...
Cam vreo cinci ani, ba chiar mai mult, justiția e foarte dură,
Doar legea este pentru proști, nu pentru grangurii ce fură
Și-atâtea au devalizat: uzine-ntregi, mașini, vapoare,
Pământul țării l-au furat și din păduri mii de hectare.
Ei nu acceptă că sunt hoți, voi, însă, știți cum se numesc,
Ei spun că fac " privatizare " când faptic fură cât poftesc.
Și dacă-așa,... dintr-o "eroare", un avocat "nepriceput",
Mai bagă vreunul la-nchisoare... se știe ce e de văzut:
Cum se găsește câte-un doctor, ce foarte prompt ne dovedește-
Că are-o mare suferință și închisoarea nu-i priește.
Pe loc, e pus în libertate și ne sfidează clar, pe toți.
Se-aplică legea la cei mici, ea nu e pentru marii hoți.

poezie de din Țara lui Papură-Vodă (2000)
Adăugat de Mariana DobrinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mariana Eftimie Kabbout

Eu, cea a nimănui...

Îmi aparțin doar mie, nu sunt a nimănui
Puterea mea e-n mine și nu în altă parte
Degeaba strig spre cerul care-i al nu știu cui
Degeaba vreau răspunsuri din pagină de carte

Nu vreau să-mi plâng de milă deși o fac mereu
Căci viața asta-i scurtă și sigur n-am să pot
S-o cumpăr azi cu banii murdari din jurul meu
Și nici cu diamante sau chiar aurul tot

Nu știu de unde vin și nu voi ști vreodată
Căci sunt a nimănui, nici chiar a mea nu sunt
De mâna ieri ți-am strâns-o credeam niciodată
Nu vei avea puterea să mă rănești prea crunt

Tot răscolind prin gânduri găsesc o groapă-n care
M-ai aruncat zâmbindu-mi de parc-am fost gunoi
Uitat-ai tu deodată c-ai stat la masa-mi mare,
De ce acum mă târâi prin lacrimi și noroi?

Iertat să fii de mine, eu, cea a nimănui
Și-n clipa cea din urmă, uiți c-am existat,
Așa cum știi că totul are un loc al lui
În viața asta care pe toți ne-a acceptat...

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Cornelia Georgescu

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Și timpul în neștire trece
Însă numai un singur dor
Cu viața timpul și-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
vrea să știe o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viața merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Și de ți-ai pierdut dragul părinte
Inima-ți plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O ființă a cărei vieți s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Și a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viața dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toți ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viața pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Și m-ai lăsat c-un singur dor.
Și acuma orice veselie
E ca și cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu ești tot vie
Și vei trăi o veșnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet șters să mai schițez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înțeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu știu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Și-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Și nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieții a-l seca.
Mai sunt mulți care-mi sunt aproape
Și unii chiar mă înțeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înțelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu ești mereu doar lângă mine...

poezie de din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă și tristețe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece și-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă așa curat și drept
Și bun, cinstit și sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
spun cu strigăt mare, cu trâmbiță de foc,
Tot ce avem în viață nu ține de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine și de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar și-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Așa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părți
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărți

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeș, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greșit și știu că la mine m-am uitat
Așa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toți prietenește dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morți aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus și până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv și că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aș fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol și murdar și vânăt dar totuși fericit,
Așa eram și tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbește mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am prețuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului cadă treptat a mea viață
Și m-am trezit deodată ieșit la suprafață

Și n-am știut, chiar astăzi, reacționez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur și unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Și lăsat din porunca Marelui Împărat
cadă ca în valuri, ca frunza de ușor
Poate să fiu legendă și pildă tuturor

Să știe să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viața pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină și Cerul luminos!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Te pețesc femeie

Să nu pleci așa departe,
Nu știu cum să fac, să-ți spun?
Îți pot dărui o carte,
Dar nu pot același drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puține,
Dar, te rog, tu, ține minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îți promit,
Luna, stele de pe cer,
Aș minți, nu vreau să mint
Și apoi iertări să-mi cer.

putea spun nevrute
Și apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Și tu știi c-așa-i mai bine.

Pot să îți dau mii de flori
Să-ți pun lumea la picioare
Și să te ridic la nori,
Dar să nu-ți iau ce te doare.

Nici măcar o veșnicie
N-am să pot să îți ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ți dau, dar să îți cer.

Îți pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Și să te dezmierd în șoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aș fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite așa, o să vrei oare?

Vreau să te pețesc femeie
Cu ce am și ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Și mă simt așa de bine,
Port o zi în buzunar,
Și-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu știu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de știre,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă lași dorm afară,
Nu știi cine poate trece,
Și mă fura, a câta oară?

Nu te las pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ți dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Prioteasa

Replica soției

Bărbate, iar m-ai supărat,
ce, te prefaci nevinovat?
Când vezi că-n ochi îmi sar scântei
tu mai pretinzi că n-ai idei?
Nu vezi că ești un tăntălău
și este vai de capul tău?
Te-ar rupe "câinii" de n-aș fi
să te păzesc în orice zi
că te zgâiești după femei,
dispari acum din ochii mei!
La "câini" te dau să te sfâșie
dacă mai scrii vreo poezie!
Deși-ți dau zilnic peste bot,
te tot holbezi ca un netot,
privești cu ochii-ți imbecili
și ceri clemență prin vecini,
îți dau "clemență" cătinel,
dar pe cocoașă că ești chel.
Nici milă, cred, n-o să-mi mai fie
când intri în bucătărie,
îți pun tigaia mănânci,
dar treci sub masa, stai pe brânci,
nu clămpăni c-aud vecinii
și cred că le hrănesc eu câinii,
închide gura când vorbești
și vezi că iară mă stropești,
urechile să ți le-ntorc,
au crescut mari, parcă-s de porc,
iar fălcile s-au îngroșat,
parcă ești focă, nu bărbat,
mustățile să ți le razi,
m-ai enervat destul și azi,
iar în dizgrație îmi cazi.
Când am în față un malac,
ce, când vorbește el, tac?!
În pod te sui, scara ți-o iau
și jos te dai doar când eu vreau,
în beci te bag cu melci culeși,
lacăt îți pun să nu mai ieși!
Să iei poziția de drepți
când cu salariul aștepți,
să-mi pui în palmă toți piștarii,
c-altfel îți cântă lăutarii
un cântecel de dor și ducă
pe ultimul drum ce-l apucă
unul ca tine "norocos",
bărbat din fire, dar fălos.
Sunt mamă, tată, soră, frate,
iar noi doi le-am făcut pe toate:
o casă, doi copii, livadă
aibă lumea ce să vadă,
iar cel ce crede tot ce-am spus,
râdă, l-am binedispus!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Scăpătat

A băut astăzi, iar, atâta apă... multă,
De la izvor, la Lac și de la o cișmea
Fără stăpân; "nu se contorizează încă"...
Și a pregătit răspuns, de întrebă cineva?!...

Că n-ar spune oricum din crudul adevăr,
Ce nimeni nu l-ar crede -el, cu atâta școală-
Că nu mănâncă mult; din când în când un măr,
Cu multă apă, multă... I s-a prescris, de boală!?

Îngândurat răspunde la câte-o cunoștință,
Cu un salut sfios, melanj cu jovial,
Din ce mai are nerv și tonus, din putință...
vrea încă pară tot bine, cerebral!

Noroc că-i vară acum, ce-l costă mai puțin
Și seara poate bea un ceai din multe plante;
Tot natural, nu dulce, chiar dacă-i de pelin...
Căci zahăr s-a scumpit și-i mult ceair pe pante!

Va trece nouă zi, ca și-altele -ntrame,
Vreodată, peste ani, când câștig ar avea,
Din ce-a pierdut prin furturi și va uita de foame,
Doar cu noroc... hoții plătesc; parchet, curtea!

Își spune-n sinea lui că-i încă sănătos
Și-și ia zilnica doză de doi litri, lichide,
Chiar peste și se miră că nu-i așa burtos...
Doar parcă-i mai mult os și mâinile livide!?

Nedumerit, se întoarce pe strada cu cișmea
Și apoi și pe la Lac... și aici se fac lucrări
-nchidă curs de ape, modern acces, cu cheia
Și numai după plată... Primaru' a vrut schimbări!?!

E-n binele la toți; nu se mai udă curți
Și Europa cere civilizat, bunăstare...
De mâine ce va face? De-ar ști niște corupți,
Ca un ban să le dea!?!... Da-i rușinos!... Și n-are!!!

poezie de (8 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Necazuri

Tot omul are o problemă,
Mai mică sau mai mare,
La mine-i groasă, e extremă,
Ca la însurătoare.

De-un timp, am gol prin buzunare
Prin carduri bate vântul
Numai spun , de la mare,
Mi-a cam pierit avântul.

Ea e frumoasă, e-admirată,
Dar am o mare teamă
Ca, într-o noapte-ntunecată,
Vreun hoț s-o bage-n seamă

Și să mi-o fure, s-o răpească,
plece cu ea-n lume,
Să-i facă rău, chiar s-o lovească
Și nervii să-mi consume.

Eu o iubesc, deși mă seacă
De prea mulți bani pe lună,
Cu leafa mea nu prea se-împacă,
I-ar trebui mai bună.

Fac tot ce pot să strălucească,
Îmi iau chiar de la gură,
Și n-aș mai vrea să se oprească
Din fugă, în natură.

Deși plimbările costă,
Că-i scumpă și benzina,
Mai scap de-o viață prea anostă
Și schimb puțin rutina.

Când merg cu ea, nu-mi fac probleme,
Sunt plin de-adrenalină,
Dar stau și mă întreb, de-o vreme:
Ce-mi trebuia... mașină?

poezie de din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Leucemia... în domeniul spiritual

(După ce fetița mea a fost vindecată de leucemie în 1989 prin bunătatea lui Dumnezeu, am găsit această adaptare spirituală a încercării.)

Multe trece omu-n viață - și mai rele, și mai bune,
După cum i-e scris de Domnul când este trimis pe lume.

Se făcu în scursul vremii să îmi poposească-n casă
Musafirul care este peste tot la el acasă,
Și-mi aduse pașaportul fiicei mele de 3 ani,
Care mi-o dăduse Domnul, după cei trei băietani.
Boala când în om pătrunde, nu vorbește un cuvânt,
Ci se luptă -1 coboare cât mai grabnic în pământ.
Zdruncinat profund de vestea bolii de leucemie,
L-am rugat atunci pe doctor să-mi explice-un pic și mie.
Când spunea boala asta nu-i microb neapărat,
Ci-s celule bune care se-nmulțesc necontrolat.
Am strigat cu-o scânteiere de speranță în privire:
"Dacă sunt celule bune, ce e rău într-o-nmulțire?"
El mi-a spus: "Problema nu e că sunt bune sau sunt rele,
Ci de unde-și iau comanda: de la trup sau de la ele.
Ele negreșit sunt bune; dar atunci când se-nmulțesc
Fără să mai țină seama de comanda ce primesc,
Vor împiedica procesul ciclic de oxigenare,
Prin modificarea ratei înmulțirii celulare.
Nu-i nici pe departe vorba de microbi sau c-ar fi rele,
Ci n-ascultă organismul căruia aparțin ele".

Medicul tăcu o clipă. Și atunci l-am întrebat:
"Spune-mi, doctore, nu este nici o șansă de scăpat?"
"O, ba da - răspunse dânsul - e un procedeu prin care
Omorâm pe răzvrătite, adică pe-acelea care
S-au înstrăinat de sursa de-unde viața le parvine,
Și se înmulțesc de-a valma, fiecare cum le vine."
"Doctore, i-am zis eu iară, cum se poate-așa ceva,
omori celulă vie, fără nici un rău în ea?"
Mă privi atent maestrul, și-n răspunsul ce mi-a dat
Am găsit o-nvățătură foarte demnă de-ascultat.
Mi-arăta el celula care-ascultă de-a ei voie,
Ignorând să se supună la a trupului nevoie,
Nu mai are viață-n sine, căci când își disprețuiește
Voia trupului din care seva vieții își primește,
Singură se sinucide, căci când trupu-și neglijează,
Trupul moare, iar cu el și celula încetează.
"De aceea - îmi spunea doctoru-n continuare,
Orișicât de plină este o celulă de vigoare,
Dacă nu ascultă trupul ce-i dă viață și putere,
O omor, căci moartă este când trăiește propria-i vrere."

Medicu-și luă dosarul ca să meargă mai departe.
Eu-am rămas purtat de gânduri, la Ioan din Sfânta Carte,
Unde zice-Nvățătorul: "În Mine de nu rodiți,
Sunteți scoși, tăiați afară, și apoi de foc topiți".

*

Vai, noi cel mai mult în viață ne gândim la rău și bine
Însă-aproape niciodată la sursa din care vine.
Zic că dacă nu fac rele, adică nici un păcat,
Pot să-nu satisfac în voie orice voie, orice plac.
Astăzi aflu cu mirare -ntrebarea nu se pune
Dacă-n ce fac e vreun bine sau este vreun rău anume;
Nici în slujba pentru Domnul nu se pune întrebare
Dacă este rău sau bine, ci atât: e-n ascultare?
Nu ne spune chiar Scriptura că în vremea cea din urmă
Vor veni unii la Domnul, pretinzând că sunt din turmă
Și vor zice: "Doamne, Doamne, noi am predicat Cuvântul
Și-am făcut minuni și semne, de-am uimit întreg pământul!"
Dar ce le răspunde Domnul? El le spune: "Blestemați!
Niciodată-n viața voastră nu v-am cunoscut. Plecați!"
Vai, dar cum? E rău predici Cuvântul lui Dumnezeu
Și să faci minuni și semne, ba chiar în Numele Său?
Da, chiar cea mai sfântă slujbă, dacă nu-i din ascultare,
Te transformă în celulă de cancer aducătoare.
Doamne, vreau ca de acuma să nu mă mai liniștesc
Sprijinindu-mă pe fapte, ci la Tine privesc.
Căci și Tu ca om aicea, când trăiai jos pe pământ,
Nu făceai decât atâta - ce vedeai pe Tatăl Sfânt.
Când Te-ai dezbrăcat de slavă, ca să Te îmbraci cu mine,
N-a fost temerea de rău care Te-a mânat pe Tine,
Ci nesățioasa foame, ce Te-a stăpânit mereu,
-mplinești voința sfântă a Tatălui Dumnezeu.
Doamne, viața ce-mi rămâne nu mai vreau să o trăiesc
Doar punându-mi întrebarea cum să nu păcătuiesc.
Ci vreau fiecare clipă s-o trăiesc direct din Tine,
Și atunci cu siguranță că tot ce-am să fac e bine.
Nu vreau să-mi mai cheltui banii nici pe rău, dar nici pe bine,
Ci doar în ce-Ți place Ție. Nu-i am oare de la Tine?
Și de-acuma înainte vreau ca-n tot ce cheltuiesc
Să nu mă intereseze doar să nu păcătuiesc.
Căci și Tu, din ceruri încă, pe când Tatăl Te-a rugat
vii jos să mă răscumperi din pierzare și păcat,
Nu Ți-ai făcut socoteala dacă este rău sau bine,
Ci-ai zis: "Tată, Mă voi duce, căci Eu te iubesc pe Tine".
De aceea, sănătate, timp, avere, tot ce sunt
Vreau să fie cheltuite numai după-al Tău Cuvânt.
Nu vreau să mai fac de-acuma nici un lucrul mic, nici mare,
Decât ce-i venit din Tine și de Tine-n ascultare.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marin Moscu

Vânzător de neam și rit

Vânzătorul de cuvinte
Chiar și când respiră minte,
N-are carte, are bani
Și o șleahtă de tâlhari.

Nu e singur, e votat
Să fie-n primii din stat.
Oare cine, oare cine
Încă îi mai face bine?

Gașca lui care ucide
Pe oricine din cuvinte
Și din fapte deșănțate
Își face pe loc dreptate.

De îl doare-n coastă-un cui
Pleacă repede hai-hui
Să se-ndrepte-n altă țară
Că sunt doctori foc și pară.

Se întinde, se preface
Că-i din neam plin de conace,
Însă doctorul român
Îi deschide-o rană-n sân...

"Eu de-acasă am fugit
Pe unde am nimerit
Să-mi trăiesc puțin mai bine
Viața asta fără tine.

Dar și-aicea m-ai găsit
Vânzător de neam și rit.
Eu îți scot cuiul, e bine
Să îmi amintesc de tine?

Nu e bine, nu e bine,
Țara o faci de rușine,
Nu respecți pe cei cu carte,
Nu fi prost, îți dau dreptate!

poezie de
Adăugat de Marin MoscuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Clepsidra vartejului negru" de Marin Moscu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -26.97- 15.99 lei.
Cornelia Georgescu

Lucian: Din cauza lui Sid ai întârziat azi, nu-i așa?
Lia: Poftim?!
Lucian: Ai fost cu el în dimineața asta, de aceea ai sosit mai târziu decât toți.
Lia: Știi, nu sunt obligată să-ți răspund! Sunt în vacanță, deci, fac ce vreau! Nu mă provoca!
Lucian: Ca de obicei, adopți această strategie pentru a scăpa de explicații nedorite! Însă să știi că te-am văzut cu el, miercuri seara, după ce ați plecat toți din navă. Vă plimbați împreună prin oraș; îl țineai de mână, ba chiar l-ai și sărutat pe obraz!
Lia: Ah, deci, spionai, Don Juan?! Încercai intri în pielea lui James Bond sau ce?!
Lucian: Nu-i adevărat! Nu te spionam deloc! Nu încerca inversezi rolurile! Sau ai uitat deja cine a jucat prima oară rolul spionului, domnișoară Mata Hari?!
Lia: Off, încetează! Ce-i cu tine? Nu mă face să regret că am venit totuși. Vrei cumva să plec?
Lucian: Bine, fii calmă! Dar repet, nu te spionam; pur și simplu s-a nimerit fiu acolo. Mă plictisisem singur în navă, era a doua zi de Crăciun, iar eu stăteam ca prostul singur, aici, pe puntea principală, doar cu brăduțul nostru, așa că plecasem să te caut, însă când am ajuns eu, Sid era deja acolo, la ușa camerei tale.
Lia: Așa; și?! Ce dacă?! Ce-i cu asta?! Uneori nu te înțeleg deloc! Ești tare ciudat! Dacă nu te-aș cunoaște, aș fi înclinată cred că ai fi gelos. Însă te cunosc prea bine, așa că îmi dau seama că asta-i imposibil. Ar fi ridicol! Doar nu suntem nici măcar prieteni, decât colegi de echipaj și parteneri la cercetări, atâta tot. Așa că vezi-ți liniștit de treaba ta și nu te amesteca în viața mea! Sunt liberă să fac ce vreau, nu ți-e încă clar acest lucru?
Lucian: Ai dreptate, am înțeles asta!

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăiește
Știind ce-i greu, știind ce e ușor,
Știind timpul nu îmbătrânește
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Și să-mi asum ce știu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne și puțini vor vrea creadă
Că sunt cel ce a fost și va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine decadă
Ca să nu-și știe viața-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Și tot privesc pe drum, în lung și-n lat,
Un singur drum știu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăiește ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
viața nu își are nici un rost.

Și, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, și omenirea,
Mințind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
trec prin timp, voind ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte știu că mi se poate
fiu tot lup și liber să trăiesc,
știu că-n viață pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăiește,
Așa-s văzut de cei nevăzători,
Și după legea lumii, omenește,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Și știu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Așa cum știu câți pași fac într-o zi,
De-aceea, de-aș putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aș povești.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru DarieSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În căutare de popor

... Oare de unde mi se trage neamul prost,
fără mândrie, nici morală, toate-n post,
ținute exces, nu-n folosință în orice zi;
eveniment doar, să se știe că ar fi...
cum și proverbul vechi, cu capra, se explică;
de n-o ai tu, e-a altuia, râioasă-i cică,
să o otrăvim, așa să moară și stăpân,
Dumnezeu nu s-a uitat la cine-i bun
și, chiar de ești umflat de toate, nu se cade
să te arăți, cu mâini întinse... rău ți-ar șade,
nu mai poți cere vreo pomană înfuleci,
nici de obraz, cu mort, ce n-ai, nu poți să-ntuneci,
iară să vrei să ai mai mulți nu-i o rușine,
chiar de-ai palat, ești plin de aur... ia ce-ți ține,
lasă-i pe proști, ce au muncit, să-ți dea mâncare,
doar tu "stăteai", 'n a lui cuptor, să-i ții pe-ogoare,
tu, plin de grade și ei arși și-acum, la bani,
ce-i meriți tu, cu haine gratis, ei ciobani...
e plină țara de valori, zise elite,
ce și-azi din vorbe în lozinci sunt poleite,
nu cei cu carte... cei ce-aveau odat' carnete
cu roș' ciocan și secera de epitete...
ce-ți țineau urma, să se știe tu ce faci,
ei doar contabili la ce zici, să știi să taci...
tot paraziți, cum tenia ce-n lung se-ntinde,
să-ți lase șansa să poți lua "ceva" merinde...
da-s mulți prostimea, ce-i hidoasa moștenită
și-i iar o Mare Adunare, Stat numită;
că-s parlament, guvern, de tineri tot din lepre,
născuți din ăi ce-au reînnoit moarte carnete!?!...
doar că furat e-acum virtute; ce pârnaie?...
școala-i, de azi, să te afirmi cum se jupoaie
și chiar de tot, se știe bine, nu e bai,
că neamu' dracu' nu va piere, mai rău, vai,
de încerci spui că sunt o masă din prostie...
Dar nu mă doare, de vor proști, așa să fie!!!

poezie de (28 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Paradox

Când ești tăcut și trist și nu mai crezi în lume,
Când vrei să fugi de toate și să te-ntorci la tine,
Când nu-ți mai crește-n suflet nici rău și nici vreun bine
Și crezi că-n toate astea mai ai sau nu ce-ți spune,

Când habar n-ai ce-nseamnă astăzi mântuirea
Și-n loc de-altar cu sfinți, preferi un lac cu broaște,
Când crezi că-n orice rău doar răul se cunoaște
Și doar în moarte-ți afli, astfel, nemurirea,

Când te cuprinde timpul și nu mai ai ce-ți face,
Când vrei să ieși din lume și să devii sihastru,
Când a rămas din tine doar teamă și dezastru,
Și, poate, nici la tine nu te mai poți întoarce,

Când ce iubești te vede cu ochi frumoși de gheață
Și caută în tine doar adăpost vremelnic,
Când ce-i frumos la altul la tine-i doar temeinic
Și nu știi dacă Eul mai are drept la viață,

Când timpul cu oceane din ruguri se nutrește,
Iar margini țes, prin margini, adânc, nemărginirea,
Când nu mai știi ce este sau ce n-a fost iubirea,
Când altul doar de tine, prin ea, se folosește

Când vezi ce se întâmplă în ultimă instanță
Cu lumea-n care crezi, cu dorul care doare,
Când ești pierdut, când nu mai poți să ai scăpare,
Și nu mai crezi vei spera la vreo speranță,

Când se adună-n gânduri doar dezamăgire,
Și-n fiecare vrajă descoperi o minciună,
Sau răul cel mai pur în haina cea mai bună,
Când înțelegi că-un zâmbet nu-nseamnă prețuire,

Când vezi că ziua-i ziuă și noaptea-i numai noapte,
Când te trezești din vise și intri la-ndoială,
Când treci spășit din planuri în lumea cea reală
Și nu mai iei drept bune sclipirile din șoapte,

Când ușa ți se-nchide cu vorba, nu cu cheia,
Și nu desprinzi din asta nici sensul, nici non-sensul,
Nici dacă ai vreo șansă, nici dacă-ți stâmperi mersul,
Nici de-nțelegi vreodată sau nu-nțelegi ideea,

Renunță să mai cauți, prin cenușar, scânteia,
Acceptă numai focul și lasă-n pace viața,
În fiecare noapte, contează dimineața
Și-n fiecare viață, un paradox: femeia...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Prioteasa

Adorabilei mele soții

Nevastă, iar te-am supărat,
năpastă de nevinovat!
Când văd că-n ochi îți sar scântei
rămân în pană de idei,
ești rea și aprigă mereu,
iar vinovat rămân doar eu.
Din teama de a nu greși
năzbâtii fac în orice zi,
nici să mă controlez nu pot,
deși-mi dai zilnic peste bot.
Nici foame, cred, n-o să-mi mai fie,
mi-e teamă de bucătărie
și iau poziția de drepți
când după ușă tu m-aștepți,
profiți că am un handicap
și îmi "trosnești" tigaia-n cap,
să dai, te rog, mai ușurel,
dar pe cocoașă, că sunt chel!
De frică și de spaimă zac,
mă tot întreb ce pot să fac,
în voie nu-ți mai pot intra,
zadarnic, orice-aș încerca.
N-accepți nimic, nu vrei să știi,
prin cap îți zboară ghidușii,
Cu vorbe tandre mă aleg:
sunt prost, cam tăntălău și bleg!
Dar dacă Viața mi te-a dat
-mpac c-un gând nevinovat:
mi-ești mamă, tată, soră, frate,
iar noi doi le-am făcut pe toate:
o casă, doi copii, livadă
aibă lumea ce să vadă,
iar cine-o crede tot ce spun
ori este prost, ori e nebun!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Resemnări

Constat toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Și-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeții își fac veacul fără muze
Și muzele-și iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă și-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocențele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost și ele stele,
Lumini de foc și focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Și din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Își pune foc și arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toți oamenii din noi se trag din stele
Și ard cum arde focul lor din soare
Și nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori și ghilimele.

Dar toate știu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ținea de șase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Și-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!