+luna +lui +mai

Prieteni mincinoşi

Pe capul meu ei mâinile şi-au pus,
M-au mângâiat, au îngânat şi un descânt;
Timpul vindecă-orice rană,-au spus,
Şi timpul poate şterge orice jurământ.

Erau blânzi, compătimitori, cei care subtil
Mi-au şoptit atunci pentru-a potoli furtuna,
"Inima care se frânge în april
Se vindecă în luna mai întotdeauna."

O, pe mulţi cu inima cârpită au cunoscut...
Erau nişte bătrâni trăgând din înţelepciune un folos.
Şi le era aşa uşor să facă ce-au făcut,
Să vină şi să mă mintă-atâta de frumos!

Cine mai vrea despre luna mai să spună prostioare
Ar trebui să-întâlnească un suflet mai amar,
Pentru c-abia pe la jumătatea lui iunie, mi se pare,
Inima mea a fost intactă iar.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a spus că în opera lui Eminescu nu e aproape nimic ocazional şi special. Totul are o semnificaţie eternă.
El n-ar fi început niciodată cu: "Te-am văzut plângând aseară", ca să ne cânte un episod mărunt din epopeea lui sentimentală.
Chiar când pleacă de la motive speciale, poezia lui se înalţă până la etern şi general. "Pe lângă plopii fără soţ" nu e numai un oarecare amor stins al poetului, ci e însuşi Amorul: e aproape tot ce cuprinde mai semnificativ pentru noi acest cuvânt scris cu literă mare.
Şi această tendinţă de a se desmărgini face ca, în poeziile lui Eminescu, să întâlnim de atâtea ori şi în atâtea forme splendide ideea de infinit ("sure văi de haos"; luna "vis al negurii eterne"; "vremea cearcă în zadar din goluri a se naşte"; "din ce noian îndepărtat au răsărit în mine" etc.).

George Topîrceanu în Pe un volum de Eminescu, Proză
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia fericirii

Ploaia fericirii îmi fulgeră în suflet
Întrări de curcubeie cu chipul tău de dor,
Ropote de fluturi zboară în stomacu-mi
Tăinuind plăcere, desăvârşind fior.

Visele profunde ne cuprind pe rând,
Din coasta lui Adam ies orişicând femei
Cu fructiere pline cu mere şi venin
Dar cu iubiri aprinse în sabie de zmei.

În startul clipei care iar ne înconjoară
Tu-mi aduci izvoare cu roua cea mai pură,
Porţi soarele-ntre plete şi porţi luna
Dosită-n mierea dulce-a cuvintelor din gură.

Mă poartă aripi lungi spre o iubire nouă,
Cerul cerne fluturi în taină peste zare
Tu-i culegi belşugul plăcerii dăruite
Cu duioşie-n suflet dar şi cu nepăsare!

[...] Citeşte tot

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos porni şi el tot pe oţopina lui. Iar după ce trecu toată oastea făcând haz de dânsul cum se muncea ca să-şi scoaţă iapa din noroi, se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi într-un minut fu iarăşi pe munte, unde aştepta să vază ce s-o întâmpla. Se întâlniră oştile, se loviră din mai multe părţi şi se tăiau unii pre alţii fără de cruţare, atâta erau de înverşunaţi ostaşii. Iar când fu către seară, când văzu că oştirea vrăjmaşe era să ia în goană pre a împăratului, unde se repezi odată Făt-Frumos din munte ca un fulger; şi unde trăsni în mijlocul lor, încât se îngroziră de nu mai ştiau ce fac. Strălucirea hainelor lui Făt-Frumos până într-atâta orbise şi zăpăcise pe vrăjmaş de nu mai ştiau oştile unde se află.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie în luna lui Marte

Plouă infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest ultim trandafir înflorit

Acest ultim trandafir înflorit al verii
E-o candelă-n amurg lângă icoană,
Toţi foştii lui companioni
Zac seceraţi deja de toamnă;

El n-are rude prin apropiere
Cărora-n aerul sticlos şi-nfrigurat
Să le-arate pojarul petalelor de foc
Sau să schimbe-un oftat c-un alt oftat!

O, nu, nu te voi părăsi singurel aici,
Atârnat de-un lujer şi uitat de fluturi –
De vreme ce toţi cei frumoşi au aţipit,
Mergi şi dormi şi tu cu ei alături.

De-aceea-ţi scutur încetişor corola
Pe lutul în care zac morţi acum
Bunii tăi prieteni de-astă vară,
Văduviţi de culoare şi parfum.

[...] Citeşte tot

poezie de Thomas Moore, 1779- 1852, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme. Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse până ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul. Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu şi începu s-o mângâie...

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cu Jiul mă aseamăn

E Jiul frate cu Oltul şi e geamăn
Cu care m-am legat de multă vreme,
Altfel de chip am eu, dar mă aseamăn
Şi ca şi el şi eu mai scriu poeme.

Privim aceleaşi locuri din bătrâni
Şi-n timpul scurs noi strângem amintiri,
Suntem şi-om fi de-a pururea români
Şi-avem în viaţă rosturi şi împliniri.

Ne bucurăm nespus când ne-ntâlnim,
Firească e a noastră îmbrăţişare,
Ne spunem câte toate din ce ştim,
De la început, de când am fost izvoare.

Ne încântăm de doine ciobăneşti,
De şoaptele ascunse-n fapt de seară,
De doruri ştim şi patimi omeneşti
Şi când tristeţea e şi ne înconjoară.

[...] Citeşte tot

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte neagra

Cu norii ce afar' s-adună
Acoperind şi cer şi lună,
De la fereastra mea, sub coaste,
Călări pe beznă, ca prin basme,
Zăresc un şir grozav de iasme
Ce sunt a iadurilor oaste.
Hop! Hop! Se duc mereu la vale,
Şi parcă m-ar privi cu jale,
Şi parc-ar râde câteodată...
Căci spăimântoasele lor rânduri
Sunt ghiana ce o port în gânduri,
Sunt mintea mea întunecată.
Cocoşul ce-nspre ziuă cântă
Cu glasul lui nu le spăimântă...
Hip! Hip! — curg iezmele întruna,
Şi dacă las perdeaua iute,
Atunci, odaia, pe-ntrecute,
Mi-o umplu, una câte una.
Ha! Ha! — Şi grabnic mă-nconjoară
Râzând de-un râs ce mă doboară,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

După câteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fântâni şi tot striga că moare de sete. Îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămând. Şi dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămândului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe. Se duse, se duse şi iară se mai duse. Iară când fu să treacă nişte munţi, întâlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte şi când fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă. Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu. În calea lor mai întâlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor. După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dânsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita. Merse ce mai merse şi, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!