Acest ultim trandafir înflorit

Acest ultim trandafir înflorit al verii
E-o candelă-n amurg lângă icoană,
Toţi foştii lui companioni
Zac seceraţi deja de toamnă;

El n-are rude prin apropiere
Cărora-n aerul sticlos şi-nfrigurat
Să le-arate pojarul petalelor de foc
Sau să schimbe-un oftat c-un alt oftat!

O, nu, nu te voi părăsi singurel aici,
Atârnat de-un lujer şi uitat de fluturi –
De vreme ce toţi cei frumoşi au aţipit,
Mergi şi dormi şi tu cu ei alături.

De-aceea-ţi scutur încetişor corola
Pe lutul în care zac morţi acum
Bunii tăi prieteni de-astă vară,
Văduviţi de culoare şi parfum.

Curând îmi voi urma şi eu amicii
În noaptea-n care e absentă luna,
Căci, iată, din coroanele Iubirii
Mărgăritarele cad una câte una!

Când inimile loiale zac uscate
Şi cele dragi de mult nu mai există,
Oh! Cine-ar mai vrea să locuiască
De unul singur în această lume tristă?!

poezie de Thomas Moore, 1779- 1852, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umpleţi paharele

Hai, umpleţi paharele şi uitaţi de ideologii şi de trecut
Sau lăsaţi-le-înţelepţilor, supuşilor raţiunii – mai mereu ridicoli;
Acest moment al vieţii noastre-i mult prea scurt
Pentru-a fi îmbâcsit de colbul galben ridicat de şcoli.

Paharul tău poate fi mov, iar al meu albăstrui-cicoare,
Dar de vreme ce-ambele-s umplute cu acelaşi vin,
Prostul care-argumentează-n vreun fel diferenţa de culoare,
Nu merită confortul adus în suflete de-acest dar divin.

Cum aş putea-întreba bravul ostaş, care luptă lângă mine
Pentru umanitate, dacă-i este crezul luminat de-acelaşi felinar?
Ar trebui să renunţ la un prieten onest, cu care mă-înţeleg bine,
Fiindcă el nu-îngenunchează-n faţa aceluiaşi altar?

Ar trebui să-mi azvârl iubita eretică din a sufletului arcă?
Să caut în altă parte un sărut cu o mai ortodoxă-învelitoare?
Nu, mai degrabă piară inimile şi legile care-încearcă
Să-înghesuie-adevărul sau iubirea în astfel de tipare!

poezie de Thomas Moore, 1779- 1852, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regrete

Când voi păşi
în lumea cealaltă
voi fi încărcat
de foştii prieteni,
părinţi, rude,
cunoscuţi, morţi,
pe care
nu i-am uitat.
Doamne,
câţi morti
care trăiau
prin mine
vor muri
odată cu mine.

poezie de Vintilă Nicu (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

aripi de fluturi -
căderea petalelor
un singur oftat

haiku de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul

Ai spus: "Mă voi duce în altă ţară, voi căuta alt ţărm,
voi găsi un oraş mai bun decât acesta.
Orice încerc să fac se dovedeşte-a fi un eşec,
iar inima mea zace-ngropată-asemeni unui lucru mort.
Cât îmi mai pot lăsa mintea să se descompună aici?
Oriunde mă-ntorc, oriunde privesc,
văd doar ruinele-înnegrite ale vieţii mele, în acest loc,
am petrecut atâţia ani, irosindu-i unul câte unul."

Nu vei găsi o altă ţară, nu vei vei găsi alt ţărm.
Acest oraş te va urmări întotdeauna.
Vei păşi pe-aceleaşi străzi, vei îmbătrâni-n acelaşi cartier,
Vei albi-n aceleaşi case.
Nu vei părăsi niciodată acest oraş.
Nu spera că vei găsi lucruri diferite-altundeva:
Nu există nici o navă pentru tine – şi nici alt drum.
Acum, fiindcă ţi-ai cheltuit viaţa aici, în acest mic ungher,
ea este deja absentă oriunde-n lume.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al verii ultim trandafir

Al verii ultim trandafir
Ce-aduce cu un fin potir,
Sfios, mi l-ai întins la geam,
Când nici în vise nu speram.

Ştiind că-ntre petale-ai pus
Şi gândul inimii nespus,
Zăresc pe gingaşe stamine,
Doi ochi îndrăgostiţi de mine.

Şi gura-ţi văd, ce-un sfert de veac,
Visând la şoapte dulci de leac,
Cuprinsă pare de-un delir,
Gustând din roşul elixir...

Cu gura mea pe buza ta,
Săruturi ne-om împrumuta.
Cât mai iubit acum o ştiu;
Să fie oare prea târziu?!

Corola, ramă de tablou,
Închide-n ea nestins ecou
Al unui strigăt încă viu
Ce-a rătăcit în plin pustiu.

În glastră, roza ce-ai adus,
Mai are-un ultim dor nespus:
Să nu se vestejească-n van,
An după an, an după an...

poezie de Mihaela Banu din Te rătăcesc în gânduri, ca să te regăsesc (2020)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culorile dragostei

Cu paşi domoli, pe calea iubirii aţi păşit...
În faţa tronului divin, dragostea degrabă v-a chemat...
Parfum de sărbătoare,
Armonie de cânt,
Miresme adunate
Şi torent de vers
V-au inundat inimile în mii de culori,
Reuşind, zâmbetele să vi le cucerească,
Toate înfăţişând, în faţa noastră, un ameţitor tablou retrospectiv:
IERI,
Privirile voastre nu se întâlniseră,
Iubirea, inimile voastre încă nu o primise....
Tu, trandafir albastru
Căutai ca, în grădina inimii,
Un roşu trandafir să îţi răsară
Căldură, pace, bucurie
Şi un izvor de dragoste să îţi dăruiască!
Iar tu, trandafir veşnic roşu,
Doreai ca acel trandafir albastru
Să te urce pe culmile iubirii
Şi să te conducă pe porţile Ierusalimului, la nunta Mirelui...
ASTĂZI,
Ca-ntr-un vis,
Privirile voastre s-au unit într-o feerică sclipire,
Inimile voastre, într-un solemn legământ, s-au unit,
Iar zâmbetele voastre emană tot mai multă fericire, împlinire şi încântare!
Trandafir roşu şi trandafir albastru,
Violetul dragostei v-a adus azi aici pentru ca
În splendoarea parfumului magic al iubirii,
Inimile voastre să bată mai tare,
Un mult aşteptat şi dorit "DA" să răsune în toată sala,
Iar Dumnezeu... binecuvântarea să-Şi reverse peste voi
Şi Martor să vă fie la acest început de cale...
Fie ca dragostea să vă păstreze mereu aşa:
frumoşi, încântători, uniţi şi consacraţi unul celuilalt pentru ca
MÂINE
să fiţi cuplul pregătit pentru nunta Mirelui!

poezie de Flaviana Ciupercă (25 mai 2013)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea

Inima mea e un castel
Şi te rog acum ceva:
Să nu pleci din el,
În lume, pe undeva...

Prin tine, inima mea
Respiră zi şi noapte
N-o părăsi pe ea,
Nu te duce departe!

Inima mea e fericită
Când eşti în preajma ei.
Se simte împlinită,
Iubirea să n-o iei.

Inima mea trăieşte
Pentru-a ta, mereu bate
Şi nimic nu îi lipseşte
Când aude dulci şoapte.

Inima mea a prins culoare
Nu-ţi găseşte un defect,
A uitat de suparare
Eşti mai mult ca perfect.

Inimile noastre, împreună
Pe veci, frumos s-au unit
Şi-n această lume nebună,
Într-o zi... s-au întâlnit.

poezie de Alina-Georgiana Drosu (19 martie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii liberi

e tristă clipa asta
tăcerile se scurg şi mor
pe reci pereţi, ai lumii seci
pe unde treci
timpul rămas e ars acum, e scrum
cuvântul e abis
ce lungă este depărtarea dintre noi
eu, păşesc pe ţărmuri ce dor
tu, în câmpii uscate de cer
mai trece un tren
uitat de toţi, de toate
prin noi, pe lângă noi
azi gara e absentă
doar şina ruptă
mai curge între noi
grei paşi se risipesc aleatoriu
prin anii trecuţi, petrecuţi
aiurea, haihui
tăcere abisală
rămasă într-o gară absentă
doar nişte şine perpendiculare pe nimic
tu mă aşteptai la geam
eu mai ciopleam un ram
să fac, să fac un nai
să cânt la nunta nostră
poveşti despre cai
cai liberi şi puri
aleargă, aleargă în pulberi de stele
să-şi poarte iubita prin ele
aşteaptă-mă femeie în poartă
să-ţi cânt a mea soartă
un cânt în doi, despre noi
noi, cai liberi în lume
purtăm marama durerii pe strune

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navighează, navighează...

Navighează, navighează, velier neînfricat –
Acolo unde-adie întotdeauna vânturile bune,
N-ai cum ajunge-ntr-un loc mai trist şi mai întunecat
Decât locul de unde ai ridicat velele şi-ai plecat în lume.

Fiecare val, în trecere, parc-ar vrea să spună, "Hei,
Deşi poate moartea sub zâmbetele noastre se aţine,
Suntem mai puţin reci, mai puţin ipocrite decât cei
Al căror surâs ucigând speranţa, te-au ucis pe tine."

Navighează, navighează pe mări nemărginite – tenace
Pe vreme bună sau pe vreme rea – navighează neîncetat:
Ce mai furtunoasă mare e un loc de tihnă şi de pace
Pentru cel care lasă-n urmă asemenea inimi pe uscat.

Sau – dacă vei întâlni un ţinut nelocuit, un litoral
Unde, cu inima lui făţarnică, n-a călcat niciodata omul,
Unde niciun sperjur n-a pus piciorul – trage, velier, la mal;
Însă până atunci ţine departe de ancoră nostromul!

poezie de Thomas Moore, 1779 - 1852, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi punem peste măreţia a Ceea Ce Este un construct psihologic despre ceea ce ar putea fi. Când această ultimă întrebare este abandonată, ce rămâne?! Chiar în acest moment, El este Aici! Ce anume nu apare şi nu dispare, dar este din Veşnicie Aici? Nu există doi, nici unul nu există, ce este înainte de Zero? Nu există nicio cale pentru Acum, pentru că noi suntem deja Acum. Nu există nicio cale pentru Aici, pentru că noi suntem deja Aici. Când această ultimă întrebare este abandonată, ce rămâne?!

Atmaji Maharaj în Ce a fost înainte ca forma ta să fie?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul la români

Doamne, câtă fercire simt în suflet de Crăciun
Când, în jurul mesei mele, pe toţi cei dragi îi adun
Când, cu toţii împreună – copii, părinţi şi bunici,
Cu ai noştri dragi prieteni, cu vecini şi cu amici
Colindăm şi pân-la ceruri se-aude al nostru cânt
Şi parcă simt cum coboară Raiul pe acest pământ.

Bradul, cu a lui mireasmă, ne îmbată şi ne-ncântă.
Este seara de Ajun –seară magică si sfântă
Masa e îmbelşugată, sufletul ne e curat,
Parcă tot răul din lume, astăzi, l-am înlăturat.

Să uităm de supărări şi griji, să ne bucurăm
Şi pe cei în suferintă, cu drag, să îi ajutăm
Din puţinul ce-l avem şi lor să le dăruim
Şi, uniţi în fapte bune, acum, de Crăciun, să fim!

Magică e sărbătoarea sfântă a Crăciunului
Şi, Doamne, cum răscoleşte sufletul românului
Ne e dor de cei plecaţi peste mări şi peste ţări
Şi-am vrea să-i avem alături, acasă, de sărbători.
Ne e dor şi de cei dragi ce-au plecat din astă lume
Şi i-am vrea din nou aici şi glasul lor să răsune
Alături de glasul nostru, în seara Crăciunului
Când Domnul cel Sfânt coboară şi-n casa românului.

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oftat cu aminte

Aproape mi te aminteam
când ai apărut tu...
atât de tu
într-o pată de oftat întrupată
ce se scurgea prin spărtura ochiului
şi da şi nu
spre-atât de tu încât
aburise luna
când timpul respiram întruna
şi mă zgâria în gât.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mai bine să fie doi decât unul singur, căci pentru osteneala lor au plată mai bună; şi dacă unul cade, fârtatele său îl ridică; dar vai celui ce este singur când cade, că el nu are pe un altul care să-l ridice. Şi dacă vor dormi doi, le va fi şi cald; dar unul, el singur, cum se va încălzi? Iar de se va ridica unul împotriva lui, cei doi îi vor ţine piept; că funia întreită nu se rupe curând.

Solomon în Ecclesiastul, 4:9-12, traducere de Bartolomeu Anania
Adăugat de TraianD
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt eu, sărutul

Sunt vorbe ce nu vrei să spun,
Cuvinte ce nu vreau s-ascult,
Sunt clipe ce nu vreau s-adun
Şi amintiri ce-au fost demult.

Sunt lacrimi care nu mai curg
Peste obrajii mult prea seci,
Uscaţi de vântul din amurg,
Când tu de lângă mine pleci.

Sunt zâmbet dulce când revii,
Atingeri care le aştept,
Sunt toate câte le mai ştii
Atunci când tu mă strângi la piept.

Sunt sânul meu în palma ta,
Ce te aşteaptă neîncetat,
Sunt eu, sărutul ce te vrea,
Ascuns la mine în oftat.

~Adi Conţu~

poezie de Adi Conţu (11 august 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste câte mii de ani

Peste câte mii de ani natura
Va scoate iarăşi din neant
Alcătuirea de celule
În care sufletu-mi visează
Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc şi nu mă vei cunoaşte.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naşte,
Şi limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci şi doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiţii vremii,
Şi îngropat în el pe veşnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuşi către tine
O neclintită năzuinţă
Şi scriu acest poem zadarnic
Mânat de strania credinţă
Că gândurile noastre înrudite
Se vor pricepe peste vremi şi oameni,
În limba fără ţară a visului rostite.

Să ştiu că-ntr-adevăr vei exista,
O, n-aş mai fi atunci atât de singur
- Singur chiar lângă vechi prieteni,
Singur chiar lângă dragostea mea
- Dragostea mea cu care stau alături
Aşa cum amândoi ne-am reflecta
În aceeaşi oglindă,
Fără să ne privim unul pe altul în ea...
Dar pentru ce să te mai caut oare,
Vis fără chip al învierii mele,
Prin neştiute vremuri viitoare?

Tu poate de pe-acum alergi prin lume,
Duh care n-ai nici patrie, nici nume,
Şi poate nevăzuta ta aripă
Mi-atinge sufletu-n această clipă...

Amăgitoare nălucire
A unui dor amar de nemurire
Ademeneşte biata omenire.

Dorinţa noastră de neîntrupare
Ne chinuieşte în zadar.
Să ne mândrim că fiecare
Din noi e-un unic exemplar,
Fără putinţă de reeditare!

poezie clasică de Alexandru Philippide din Visuri în vuietul vremii (1939)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine dragul meu...

Lângă tine am învăţat ce-nseamnă să iubeşti
Căci tu eşti totul pentru mine şi nimic mai mult
Şi vreau mereu să-ţi spun cât de drag imi eşti
Căci tu eşti unicul meu sprijin pe acest pământ,

Lângă tine am învăţat prin ploaie să alerg
Să fug de tot ce-nseamnă rău în viaţa mea,
Când toţi mă evitau pentru că te iubesc,
Eu am crezut în tine şi în iubirea ta.

Lângă tine am învăţat cu lacrimi reci, să plâng
Să scriu cuvinte pe care mulţi nu le-nţeleg,
Pe tine te-am păstrat mereu în al meu gând,
Căci tu eşti fericirea ce nu vreau s-o pierd.

Lângă tine am renăscut ţinându-ne de mână
Descoperind mereu noi taine ale iubirii,
Cu tine am trecut prin ploi şi prin furtună
Şi nimic nu poate sta, în calea fericirii.

Lângă tine sunt mereu plină de fericire,
Căci tu eşti talisman ce viaţa-mi ocroteşti
Sunt cea mai fericită de pe această lume,
Când văd câtă iubire poţi să-mi dăruieşti.

Lângă tine sunt alt om, mă simt mai specială
Căci tu-mi aduci lumina fericirii în viaţă,
Când necazuri grele apar în calea mea socială
Tu-mi redai mereu visul şi zămbetul pe faţă.

poezie de Eugenia Calancea (12 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poţi să vorbeşti cu orice persoană care se află în această lume a filmului şi care face acest lucru de 40 de ani şi toţi îţi vor spune că este o diferenţă uriaşă între zilele de actor celebru şi cele în care puteai să mergi liniştit într-un bar, să te îmbeţi, chiar să cazi pe jos, să te relaxezi, să faci ce vrei, fără să ştie nimeni de tine. Dar acum, toată lumea are o cameră (de luat vederi).

citat din Daniel Craig
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adierea nucului

Printre frunzele unui falnic nuc
un suav oftat alungă vântul
şi simt mireasma unei melodii
care aşterne peste flori cuvântul.

Ascultăm toaca de vecernie,
curcubeele parcă-s icoane,
iar pe ramurile de liliac
o lumânare pe o floare doarme.

Prin cântecul de frunză trec acum,
pe cărări ce par o sărbătoare
şi nu pot nucul meu să-l schimb
nicicând pe o salcie plângătoare.

Să aşternem adierea ta pe versul
logodit cu lacrima plecată-n lume,
cu o poveste tristă fără ramă
ascunsă într-un castru fără nume.

Când voi pleca în munţii mei sihastru,
vei rămâne în urma mea un împărat,
umbrind toţi norii pe cerul meu albastru
şi drumul lumii mereu îngândurat.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un oftat de libertate

În ploaie regăsesc ceva, un fum ascuns, nedescifrat,
Un alt pământ de undeva şi-un văl de nimeni admirat,
În ploaie, gustul verii rupe ultimul frunzet pătimaş,
Şi bolta pare, că se umple, cu toamna rece din oraş.

Pe străzi, copacii se aprind în mers de horă monotonă,
Stindarde-n frunze brumării au calea lor neuniformă,
Se duc în întuneric jalnic, când în amurg e solul vechi,
De toamnă şi de vorbe calde, venite încă la priveghi.

Priveghiul frunzelor se naşte în Templul toamnei ruginii,
Şi ochii negri, şi albaştri, îşi plâng de dor, de-ai lor copii,
Aceste frunze dezolate, cu soarta lor tremurătoare,
La mijlocul morţii uscate, în verzi lumini roiesc sub soare.

Ca neam din neamul cel ales, frunzele de om se ţin,
Neavând un zbor, de recules, nu plâng, ci tremură puţin,
Ca firele de viaţă scurtă, în lunga lor desfăşurare,
Înmuguresc noua cohortă, luând a pomilor culoare.

În ploaie regăsesc o frunză, căzută e în apa vie,
Învăluindu-mă pe mine, în viaţa ei de sihăstrie,
Rămân în apa curgătoare, în cercul frunzelor mirate
De-atâta cer, ce se prelinge, într-un oftat de libertate.

poezie de Lilia Manole (3 august 2016)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau doi, acum e numai unul

în fiecare dimineaţă, împreună
ca acele ceasului, o pereche râzând atât
de perfect, zâmbind, continuând astfel
în fiecare dimineaţă, ei vin împreună
în fiecare dimineaţă, ei pleacă împreună

în această dimineaţă, el a plecat singur
în această dimineaţă, ea a rămas singură
privind în gol
prin nimicul pe care îl vede în faţa ei,
prin deşertul care traversează masa,

erau doi, acum e numai unul,
acum e prea târziu, prejudiciul a fost făcut.

poezie de Jim Moore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!