Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

George Coșbuc

Fata craiului din cetini

Un colț întreg de lume s-a fost înspăimântat
De spada și curajul lui Tabără-mpărat,
Domn mare și puternic din țara cu nenorii.
El trece-n șir de taberi cum trec secerătorii
Prin holdele răscoapte; cu brațul său robust
Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust
Și zboară fortunatec prin rândurile dese
Și-n veci cu biruință din grele taberi iese.
Deci dusu-mi-s-a veste prin lume și prin țări
Și s-a pierdut în umbră de-albastre-ndepărtări
Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul și de-a latul,
Voinic nu poți să afli ca Tabără-mpăratul!
Dar totodată veste și vorbă s-a pornit,
Că Tabără-i om dosnic și-i trist necontenit
Și cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbește,
Cât parcă ceva-l doare și nu știu ce-i lipsește;
Că-i tot mereu pe gânduri și-i vecinic supărat.
Dar pentru ce?... De-aceea, că bietul împărat
Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,
Frumoși în zi de pace și tari în zile grele
Și demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori:
Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,
Braț greu la bătălie și trăsnet la izbândă;
Era mezinul Grangur, om bun, inimă blândă
Milos; și era fiul din urmă Trandafir,
Frumos ca o poveste, isteț ca un Arghir!
Așa erau feciorii: iar Tabără-mpăratul
Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,
Sta-n cumpănă și-n gânduri și mult îmi chibzuia
Și mult își bătea capul, căci dânsul nu știa
La care dintre principi să lase-mpărăția?
Din ei care-i mai vrednic? În care-i vitejia
Mai mult înoțălită? Un suflet creștinesc,
Menit pentru mărirea de tron împărătesc,
Și-o inimă domoală în care fiu trăiește?
O minte mai vicleană pe care-l fericește?
Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei,
El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,
Iar neputând s-aleagă, era tot trist, sărmanul,
Și tot pe gânduri grele cu lunile și anul!
Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat,
Că-n Meștera-Cetate, la Craiu-încetinat,
Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină
Și forul și-l dezmiardă pe-un fir de rocoină
Pe-un snop de vâzdogele, pe-o creangă de bujor:
Căci are craiul fată frumoasă ca un dor
Din zile cu speranță, cu-obraji ca trandafirii
Și-așa de drăgălașă ca patima iubirii!
Ea poartă haină-albastră și poartă păr de aur
Și-i albă ca zăpada din zilele lui faur,
Și-o fată mai plăcută, prin șepte țări crăiești,
Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntâlnești!
Ea șede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,
Purtând pe cap cunună de-albastre viorele
Și-așa mi s-a prins fata, și-așa mi s-a jurat,
Că dintre toți voinicii primi-va de bărbat,
Pe-acel ce va fi-n stare
S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,
Luându-i de pe frunte cununa cea de flori!...
Și-ndarn mi se-ncercară vitejii pețitori,
Căci nici unul nu poate să facă vitejie,
Să capete pe fata crăiască de soție!
Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat
Ajunse pân la curtea lui Tabără-mpărat,
Acesta prinde suflet și iar înveselește,
Și plin de bucurie feciorilor vorbește:
O, dragii tatii! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu
Voi ști din voi pe care să-l las în locul meu!
Grăbiți tustrei la Craiul din Meștera-Cetate
Și-acel ce-aduce fata, acela va domni!...
Așa vorbi-mpăratul și dulce-apoi zâmbi.
Atunci Voinic-Zorilă ieșind merge la staur*;
Alege-un roib sălbatic, cu frânele de aur
Și-ncalecă și pleacă, se duce fulgerat
Cu gândul să-mi alerge la Craiu-Încetinat
Și-acolo să câștige pe fată de soție:
Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!
S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări,
Lăsând în urmă-i dungă de-albastre-ndepărtări
Și nori de praf; și mers-a trei luni și jumătate
Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate,
Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc.
La capătul cetății, Zorilă stă pe loc
Și caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăiește
Și-azvâle din copite și-n laturi se izbește,
Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.

Descalecă Voinicul și vede lângă drum
Pe-o babă răzimată de cârja-i noduroasă,
Cu ochi intrați sub frunte, cu trup p-a cărui oasă
Topitu-s-a fost carnea de ani și de necaz.
Zorilă, cât ce-o vede, întoarce-al său obraz
Și scuipă-n sân cu scârbă, iar baba zice: Bine,
Dar pentru ce te tulburi și te ferești de mine?...
Căci măcar eu-s bătrână, dar sfatu mi-e frumos;
Pe mulți viteji cu sfatul din pacoste i-am scos
Și poate-acum și ție vrun sfat să-ți dau! Răspunde,
Din care parte-a lumii grăbești și până unde?
Voinic-Zorilă însă n-ascultă-al ei cuvânt,
Ci-ncalecă și-aleargă precum aleargă-n vânt
O frunză; roibul tânăr de spaimă beat aleargă,
Lăsând un nor de aburi pe narea sa cea largă
Și nu s-oprește până la poartă, la palat.
Pe loc înalții sfetnici și domni s-au adunat
Să vadă pe voinicul venit din depărtare,
De cumva-i dânsul vrednic de fapte mari și-n stare
Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.
A doua zi voinicul norocul și-a-ncercat:
Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,
Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa
De flori; fălos Zorilă împintenă-al său cal
Și-aleargă, dar deodată grăbitul animal
Se-mpiedică și cade și trei picioare-și frânge,
Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat
Și dusu-l-a-n palută; Zorilă rușinat
N-așteaptă zorii zilei; în miez de noapte lasă
Ăst loc fără norocuri și trist întoarnă-acasă.
Și Tabără-i vorbește: Ispravă nu-i nimic?
Degeaba tu, Zorilă, porți nume de voinic!...
Acuma Grangur iese, la staule grăbește
Și-alege-un șoim, a cărui copită strălucește
De-argintul din potcoavă; apoi blândul fecior
Încalecă și pleacă cu gânduri și cu dor
Să capete pe fata crăiască de soție:
Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!
Trecut-a munți și dealuri și culmi a străbătut,
Prin șepte țări de-a rândul, ca vântul a trecut
Și-a mers și zi și noapte prin țări nenumărate
Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate
Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc
La capătul Cetății fugarul stă pe loc
Și sforăie și bate în țărnă cu piciorul
Și nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul
Și-n jur privește: vede o babă, care sta
De cârje răzimată și care-apoi era
Mai slabă decât moartea cu fața schimosâtă,
Cu mâini ca reschitoarea și-așa de mult urâtă,
Încât de groază Grangur privirea și-a-nturnat;
Iar baba-nhoalbă ochii și-i zice așezat:
De ce te tulburi oare și te ferești de mine,
Căci eu din moarte scos-am pe mulți viteji ca tine
Și-am fost sfătuitoare la multe vitejii...
Dar unde mergi, copile? din care țară vii?
Ci Grangur nu răspunde. Încalecă și pleacă
Și-aleargă-ncât în fugă nici vânt să nu-l întreacă;
Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat
Și nu s-oprește până la poartă, la palat.
Îndată prin Cetate cuvântul se lățește
Că alt voinic venit-a din lume și voiește
Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat.
A doua zi toți domnii din curți s-au adunat;
Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna
Purtând surâs pe buze, pe cap purtând cununa
De flori; voinicul Grangur e-n șea, și plin de foc
Aleargă roibul tânăr săltând, dar la un loc
Se-mpiedică fugarul grăbit și gâtu-și frânge
Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat
Și dusu-l-a-n palută, dar Grangur rușinat
N-așteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă:
În cap de noapte pleacă pe neștiute-acasă.
Și Tabără-i vorbește: Nimic? știut-am eu,
Că nici tu nu ești vrednic să fii copilul meu!
Atunci Trandafir plânge și din palută iese,
La staule grăbit-a și dintre cai alese
Pe cel cu șea de-aramă; încalecă pe el
Și pleacă și se duce și zboară rândunel
Și lasă-n urmă codrii și munți în urmă lasă
Și-aleargă, cum aleargă dorința ce-l apasă,
S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat
S-arăte că la-nvingeri de mult el s-a dedat,
Să capete pe fata crăiască de soție:
Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!
Și mers-a crăișorul cu gândul ce și-a pus
Țări multe și străine; o lună s-a tot dus
Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate
Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate,
Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc.
La capătul Cetății fugarul stă pe loc
Și sforăie cu spaimă și coama și-o zbârlește.
Descalecă voinicul și lângă drum zărește
Pe baba cea urâtă, pe care mi-o-ntâlnir
Și frații săi. O vede voinicul Trandafir,
Ci nu-și întoarce fața, nu face semn cu mâna
Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrâna:
O, scumpe Trandafire! de vrei să biruiești,
Întoarnă-acasă iară la curți împărătești
Și-ți ia un cal mai harnic, ia-ți cal mai în putere!
Întoarnă-acas, întoarnă la tatăl tău și cere
Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,
Căci e năzdrăvan calul și-i roib nedumerit.
El singurul pe lume e calul care-aleargă
Prin nori și prin văzduhuri și bate lumea largă
De-a lungul și de-a latul pe țară și pe mări;
El zvârle foc pe gură și flacără pe nări
Și poate să vorbească cu stele și fortune!
Încalecă pe dânsul, căci dânsul îți va spune
Prin vorbe tot aceea ce nu-ți pot spune eu!...
Atunci încet se lasă prin aer un nor greu
Și-acopere pe babă; iar Trandafir s-aruncă
Pe calul său și trece un deal, un șes, o luncă
Și tot mereu se duce pe drum îndelungat
Și-ajunge iar în țara lui Tabără-mpărat.
A râs Voinic-Zorilă și Grangur încă râs-a
Când l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a:
și tu te-ntorci acasă cu brațul gol? Mă mir!...
Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir:
Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimică,
Decât să-nving, părinte, pe dalba Viorică,
Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei;
S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca frații mei!
Dar n-am un cal de seamă, precum aș vre să fie;
Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,
Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit!
Atunci Tabără plânse din greu și i-a vorbit,
Cu inima sfărmată de dor și de durere:
ți-aș da, ți-aș da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,
Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,
Căci nu știu unde-i calul, nu știu nici singur eu!
Eu nu-ți pot da de seamă și nu-ți pot da de știre
În ce loc mai trăiește! Ci caută-l, Trandafire,
Prin staule, căci poate să dai de urma lui;
Și dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i!
Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec
Și-apoi pe rând el scoate câte-un fugar sălbatec
Din staul și-l îndeamnă mereu să mânce foc:
Dar care cum atinge jăratecul, pe loc
Nechează și se-ntoarce la staule. Degeaba
Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba,
Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit.
Era-ntr-un fund de staul un cal îmbatrânit,
Rău, care n-avea prețul nici măcar de-un iernatec*;
Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,
Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzând
Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil însă, râzând
Și vrând el joc să-și bată de frate-său, grăbește
Și scoate-afară calul și-apoi în râs vorbește:

Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat!
Încalecă-l și-aleargă la Craiu-încetinat
C-acesta-i Cal-din-Spumă!
Așa mi-a zis voinicul și-a pus apoi în glumă
Jăratecul sub barba fugarului... Minuni!
Căci iată calu-ncepe să mânce din cărbuni
Cu poftă fără margini, cât nesăturat pare;
Și-n vreme ce mănâncă, se-ngrașă tot mai tare
Și tot mai mult, și-n urmă, când el și-a isprăvit
Ciudatul prânz, nechează, și-n jur mi s-a rotit
De zece ori și-atuncea se-nschimbă-n roib, a cărui
Frumseță n-avea seamăn pe-acest pământ, căci păru-i
Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,
Și Grangur, și Mezilă și Tabără se mir,
Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbește cu glas tare:
Atât-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare
Că-s veacuri! Dar acuma stăpân mi-am căpătat!
Încalecă, stăpâne, că-i vremea de plecat!
Dar bagă numai seamă, stăpâne mult iubite,
Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite
Decât după Viteazul Ostrovului cu flori,
Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori!
Ea numai de râs poartă pe toți cari vreau să-i placă,
Căci dânsa știe bine că ei nu pot să facă
Atâta vitejie, încât pe cal în zbor
S-ajungă la cunună; îndarn e truda lor!
Dar ține minte, doamne, aceste vorbe-a mele:
Când noi vom sta în fața ziditelor zăbrele,
Și când din mână craiul un semn încet va da
Aproape de fereastra copilei voi zbura
Și-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,
Privind la tine galeș cu ochi plini de uimire,
Tu-i ia cununa, însă te poartă totodat
Și fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat...
Așa vorbește calul și veselos nechează;
Iar Trandafir pe tată, pe frați îmbrățișează
Și-n vreme ce aceștia poftitu-i-au noroc,
El spada și-o încinge și-ncalecă pe loc
Și zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul;
Străbate-n o clipită crăimile de-a rândul
Și-ndată se trezește la Craiu-Încetinat.
Și vestea despre dânsul pe loc s-a străcurat
Prin oamenii cetății, și sfetnici s-adunară
Și domni și lume multă: cu drag ei așteptară
Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,
Să vadă dacă dânsul va fi mai fericit
Ori nu, cum au fost alții. Frumoasă ca și luna,
Stă fata-ntr-o fereastră, purtând pe cap cununa
Și râsuri pe guriță; și craiul semn a dat:
Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat
Și fuge nebunatec și zboară porumbește
Și trece ca săgeata cât aerul plesnește
Și vâjâie sălbatic. Un semn de nou se dă.
Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră:
Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră;
Strângând la piept, sărută pe fata din fereastră,
Apoi se pierde-n aer cât nu s-a mai zărit!
Un țipăt lung atuncea din turn a răsărit;
Era țipătul fetei învinse; era graiul
Copilei înecate de dragoste. Iar craiul
Se miră, se crucește și-ntreabă-nmărmurit,
Că cine-a fost voinicul, din ce țări a venit
Și unde-a mers? Raspuns-au acei ce-au prins de veste
Că Trandafir se cheamă și-un Făt-Frumos el este
Și-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat!

Atunci craiul se-ntoarce și mari porunci a dat
Și-n clipă toți curtenii de nuntă se gătară,
Pe cai fără de splină cu toți încălecară,
Și-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau
Și-apoi cu veselie plecând ei se duceau
Trecând prin tot orașul din țară, prin tot satul
Și-ajuns-au toți în pace la Tabără-mpăratul!


*

Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a-n cântări
Și dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de țări,
Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună
Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună
Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese
Ședeau în zi de praznic vestite-mpăratese
Și crai cu stele-n frunte și harnici împărați
Și sfetnici luminați.
Iar când era serbarea mai dulce și mai lină,
Mireasa ia paharul și mirelui închină
Și-i zice: Trandafire, în veci să fii al meu
Și-n veci cu veselie a ta să rămân eu!
Și ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire
Și râde și iar zice: Viteze Trandafire,
Primește-ți iar sărutul, pe care mi l-ai dat,
Pre când eram eu fată: ci dă-mi un sărutat,
Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă!
Și-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,
Stă Tabără-mparatul râzând și-nveselit,
Apoi el ia paharul să-nchine și-a vorbit:
Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume
Să-ți faci un vestit nume, s-adaugi la renume
O mare-mpărăție!... Mulți ani tu să trăiești
Și-n pace-mpărăția cu har s-o stăpânești!...
De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-încetinatul
Strângându-mi-se-n brațe cu Tabără-mparatul!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 25 decembrie 2017.
Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Citate similare

Ion Creangă

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dumnezeu, apoi așa să rămâie". Și s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc și rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum așa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-și mai vadă părinții; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, și, întrebând-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa.

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.
George Coșbuc

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare
Și galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea țesut în floare
Și-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Și-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Și verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândește brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nțeleagă,
Și el acum și-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori și doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viață vis îi pare
Și joc își bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Și-n drumul lui umblând de-atunci
Simțea de-ajuns frumoasa fată
viața noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaștri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nțelegi
Visarea ta la ce ți-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind și geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
vor afla dușmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-așa, zică iară,
Să-i facă gândul ei ușor,
Iar gându-i se topea de pară
Și-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată și fecior.

Au fost ascunși încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu și l-a răpit.

Atunci Ileana și simțește
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur privește
Ș-aprinsa-i față-ngălbenește
Că nu e brâul nicăiri.

Și cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald șiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Și-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Și prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeți răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Și-apoi plângea, mai mare mila,
Și-n nopți apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăiește-n pomenirea
Poveștilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Își bate și-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 18 septembrie 2016.
Distribuie
George Coșbuc

Nunta Zamfirei

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Și-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Și dac-a fost pețită des,
E lucru tare cu-nțeles,
Dar dintr-al prinților șirag,
Câți au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinț frumos și tinerel,
Și fata s-a-ndrăgit de el.
doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Și s-a pornit apoi cuvânt!
Și patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toți, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toți craii multului rotund
De veste plini.

Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au încins,
Și doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munți și văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntași din nouăzeci de țări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete și feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Și din Zorit, și din Apus,
Din cât loc poți gândind bați
Venit-au roiuri de-mpărați
Cu stemă-n frunte și-mbrăcați
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda și Rusanda lui,
Și Ținteș, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Și Bardeș cel cu adăpost
Prin munți sâlhui.

Și alții, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi țesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Și-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinț mai tânăr când trecea
C-un braț în șold și pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănași,
Cu socri mari și cu nuntași,
Și nouăzeci de feciorași
Veneau călări.

Și ca la mândre nunți de crai
Ieșit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulți și mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Și drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Și Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc și trâmbiți și de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum scriu
E nemplinit!

Și-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n mers isteț,
Frumoasă ca un gând răzleț,
Cu trupul nalt, cu părul creț,
Cu pas ușor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Și ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Și atunci porniră toți șireag
Încetinel.

Și-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei pași la stânga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor;
Se prind de mâini și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pământul tropotind
În tact ușor.

Iar la ospăț! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, și tot oaspeți rari,
Tot crai și tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu și cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Și soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns și-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate și întrulpi,
Cu ochi șireți ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Și principi falnici și-ndrăzneți,
De-al căror buzdugan isteț
Perit-au zmei din iaduri scoși!
De-ai fi văzut jucând voioși
Și feți-voinici, și feți-frumoși,
Și logofeți.

Ba Peneș-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Și-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-și da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit!
Și s-au pornit bărboșii regi
Cu sfetnicii-nvechiți în legi
Și patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Și vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Și, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Și-a zis: - "Cât mac e prin livezi,
Atâția ani la miri urez!
Și-un prinț la anul! blând și mic,
crească mare și voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez!

poezie clasică de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Și timpul în neștire trece
Însă numai un singur dor
Cu viața timpul și-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
vrea să știe o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viața merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Și de ți-ai pierdut dragul părinte
Inima-ți plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O ființă a cărei vieți s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Și a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viața dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toți ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viața pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Și m-ai lăsat c-un singur dor.
Și acuma orice veselie
E ca și cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu ești tot vie
Și vei trăi o veșnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet șters să mai schițez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înțeleasă,
Poate le par prea voioasă;
Ei nu știu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Și-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Și nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieții a-l seca.
Mai sunt mulți care-mi sunt aproape
Și unii chiar mă înțeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înțelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu ești mereu doar lângă mine...

poezie de din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Om și deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
și de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul și-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul și de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult și nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva și-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros și negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
și caută voința să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viață,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeață.

Era o curte-a lui, era și raiul
în care se născuse. Îl știa.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-și ducă traiul.

Iar peștele... Era atâta pește
încât își alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbătește.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un pește-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia vedem!". Ridică, scurt, de plasă
și-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu știi soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut și, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, ușor, spre delta cea română.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Angelina

Ca Dumitru-n albanime
Mai viteaz nu era nime,
Nici la braț mai viguros,
Nici la umblet mai frumos:
Era înger la iubire,
Zmeu era la războire;
Între fete curcubeu,
La bătăi trăsnet și leu.
El cu dragii săi tovarăși
La război pornit-a iarăși,
Dar pe drumul lat și-ntins
L-a cuprins un dor pe cale:
Dorul Angelinei sale.
Și el zice către frați:
Dragii mei! Voi m-așteptați,
Până-n seară, până-n noapte,
Până mâine-seară poate,
Pân mă duc la draga mea
Căci nu pot de dor de ea!
Astfel zise lin și blând
Și-apoi pleacă șuierând
Pe poteca mult bătută,
Care duce la palută!

La palat dacă-a sosit
Porțile-nchise-a găsit.
Ce-i aceasta? Niciodată
N-a fost poarta sub lăcată,
Și-acum pentr-ntâia oară
Geme poarta sub zăvoară?!
Greu uimit d-aceste, el
Bate-n poartă-ncetinel.
Vine-o babă și-l privește,
De pe zid apoi vorbește:
Ce tot bați? Mergi înapoi!
N-ai să cați nimic la noi!

Și Dumitru greu mâhnit
De răspunsul ce-a primit,
Bate-n poartă cu piciorul,
Sparge poarta cu toporul:
Intră-n casă și gemea;
Căci în casă ce vedea?
Un fecior oh, bată-l vina
Ținea-n brațe pe-Angelina,
Și glumea, și-o dezmierda
Și cu foc o săruta.

Trist Dumitru geme, zbiară
Și-n mânia lui amară
Prinde lemnul sclipicios:
Angelina cade jos,
Crud bolborosește-n sânge,
Lin oftează și se stânge.
Viperă cu două limbi!
Astăzi juri și mâini te schimbi!
Astăzi juri pentr-a-nșela,
Mâine-nșeli pentru-a jura:
Deci să moară mișelește
Inima care mințește!
Apoi crunt și disperat
Către tânăr s-a-nturnat:
Vezi cadavrul!... Dublă crimă...
Este chiar a ta victimă...
Sân zdrobit de două ori...
Pleacă fruntea... taci și... mori!
Barda fulgera prin aer;
Un suspin înfrânt și-un vaier,
Și-un fecior tânăr frumos,
Mort de bardă cade jos.

Ucigașul lung privește
Sângele cum aburește
Și tăcut ca fierul stând
El se pare tremurând:
Simte-ale mustrării icuri
Și din gene-i lunec picuri.
Iar în urmă s-a plecat,
Trupurile-a ridicat
Și-așteptând până deseară,
Cu ele-a grăbit la moară
Și la țărm groapă săpa,
Acolo le-nmormânta.

Și de-atunci Dumitru n-are
Liniște și zi cu soare;
Și d-atunci mereu plângea
Lângă moară și zicea:
Moară! pentru orișicine
Macină fărina bine!
Căci copila ce-am ucis
A fost singurul meu vis,
A fost blândă cum e steaua
Și mai albă decât neaua!
Macină fărina bine,
Moară, pentru orișicine!
Căci voinicul ucis azi
A fost nobil și viteaz!

Și pe locul, unde fu
Tânăru-ngropat, crescu
Un cipres cu frunză lată;
Unde-a fost dânsa-ngropată,
Au crescut vițe de vii.
Și d-atunci prin bătălii
Toți la chiparos s-adun
Și pe rane frunză pun:
Căci e frunza fermecată,
Vindecă ranele-ndată.
Iar la vie rând pe rând
Curg bolnavii, căci gustând
Fructul viței fermecate
Iar le dă lor sănătate.

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 24 aprilie 2017.
Distribuie

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne așezam, tăcuți, la masă...
Era plăcut și cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Și mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coșul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam și eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viață Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam vin din cer, de sus,
spun steaua-n zori răsare,
duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năștea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
minunam la ce-o să fie,
Când vom ieși din pribegie
Și ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, așezată
În case vechi, cu porți de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Și tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-așez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coșul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus și numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... pregătesc plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Și când cocoșul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc și flori de gheață,
Și-am s-o aștept, ca-n dimineață,
-apară iar în viața mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Și-n zori de zi n-o să apară,
ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Blestemul bardului

A fost de mult un mândru castel, cu vâlfă mare,
Strălucitor departe pân' la albastra mare,
Și-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee,
Săltau fântâni vioaie în joc de curcubee.

Domnea un crai acolo, în țări și prăzi avut.
În tron de fier sta palid și de supuși temut;
Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie,
Și bici e tot ce spune, și sânge-i tot ce scrie.

Spre-acest castel veniră doi călăreți de frunte,
Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte.
Bătrânul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit;
Pășea alături sprinten tovarășul iubit.

— Copilul meu, fii gata, grăi bătrânul lin,
Adânc din pieptu-ți smulge și cântă viers deplin.
Revarsă dor și patimi, tot sufletul în el,
-nduioșem pe craiul cu inimă de-oțel.

Sub bolți străvechi, în sala măreață ei intrau;
Și craiul și crăiasa pe tron acolo stau:
El — fioros ca zarea din noduri sângerată.
Ea — gingașă ca luna, la dreapta lui s-arată.

Și unde prinde-a zice din strune bardul falnic,
Adânc vrăjește harfa ce clocote năvalnic;
Dar glasul tânăr urcă divin răsunător,
Bătrânul parcă cheamă al duhurilor cor...

Ei cântă veacul de-aur, mărirea cea străbună
Și dulcea primăvară, și dragostea nebună;
Ei cântă tot ce-ncântă viața pe pământ,
Ei cântă tot ce-i mândru și-nălțător și sfânt.

Curtenii cei mai trufași stau cu plecate frunți,
Înduioșați ascultă oștenii cei mai crunți;
Crăiasa, aiurită de dor și chin nespus,
Aruncă de la sânu-i un trandafir, de sus.

— Mi-ați scos din minți poporul, acum femeia vreți?
Răcnește groaznic craiul țintind pe cântăreți.
De sus azvârle spada-i ce fulgere răsfrânge,
Și-n loc de viers de aur, zbucnește-un val de sânge.

Ca risipiți de vifor, toți se trezesc din vis,
Bătrânu-și ia pe brațe tovarășul ucis,
Îl urcă-n șa, așază mantaua peste el,
Îl leagă drept și iese cu dânsul din castel...

Ci-n fața porții-nalte a stat bătrânul bard:
De-un stâlp de marmur harfa cea fără preț și-a spart,
Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem,
Încât și bolți și parcuri înfiorate gem:

— Vai vouă, ziduri mândre! În veci să nu mai sune
În încăperea voastră nici viers, nici glas de strune!
Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin și plângeri,
Pân' veți cădea trăsnite de-al răzbunării înger!

Vai vouă, mândre parcuri strălucitoare-n rouă!
Cadavru-acestui tânăr vi-l pun în față vouă,
veștejiți ca dânsul, secând orice izvoare:
fiți un loc de spaimă în zile viitoare!

Vai ție, crai sălbatic! A barzilor urgie!
Deșartă lupta-ți cruntă spre glorie să fie!
Și piară negru-ți nume în negura uitării,
Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării!

Strigă bătrânul; cerul îi auzi cuvântul.
Zidirile-s ruină prin săli vuiește vântul.
Din fosta slavă numai un stâlp mai stă dovadă,
Și-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă...

Zac parcurile moarte și-s prăzile pustiei.
Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei!
Nici un hrisov nu-l scrie, și nici în cântec nu-i;
Pierdut, uitat! Acesta-i blestemul bardului.

poezie de , traducere de Șt.O. Iosif
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Pașa Hassan

Pe vodă-l zărește călare trecând
Prin șiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulțimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Și-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oștirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium și saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Și cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oștirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte și fum,-
Dar pașa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zărește și-alege vro doi,
Se-ntoarce și pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Și-o frânge degrabă și-o bate-napoi
Și-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu știe de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Și-n față-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăștie singur pe câți îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre pașă: e groază și vai,
vine furtună.

- "Stai, pașă, o vorbă de-aproape să-ți spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar pașa-și pierduse și capul și firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară și-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier
Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte.

- "Stăi, pașă! Să piară azi unul din noi."
Dar pașa mai tare zorește;
Cu scările-n coapse fugaru-și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară șoimește.

Turbanul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Și lui i se pare că-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Și-i dârdâie dinții și-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Și-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci pașa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Și-n ceasul acela Hassan a jurat
zacă de spaimă o lună,
Văzut-au și beii fuga e bună
Și bietului pașă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toți a băgat
O groază nebună.

poezie celebră de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 12 mai 2016.
Distribuie

Petru și lupoaica – fata de împărat

A fost odată-o-mpărăteasă
Bună și nespus de frumoasă.
Ea cârmuia un regat,
Alături de-al său împărat.

Împărăteasa era supărat㠖
Copii n-a avut niciodată,
Oricât de mult se ruga,
Domnul nu-i îngăduia.

Iată însă, că-ntr-o zi
Regina se-mbolnăvi...
Nimeni leacul nu-i găsea...
Nu se mai putea trata.

După luni de suferință,
Cu a regelui voință,
Au lăsat-o, vai, moară,
Să nu mai sufere-o țară.

După ce-au înmormântat-o
Camera pustie-au lăsat-o,
Dar nimeni nu bănuia
Acolo, ce se petrecea.

Dar iată că într-o zi,
O slujitoare veni
măture camera...
Ce minune se-ntâmpla?!

Ce minune, ce mirare,
Se află-n întreaga zare,
Se-auzea din patul ei,
Glas suav de clopoței.

A dat cearșaful de-o parte,
Căutând izvor de șoapte,
A găsit un copilaș
Mititel și drăgălaș.

S-a dus fuga la-mpărat
Și i-a spus ce a aflat,
Însă el nu s-a mirat
Ci tare mult s-a bucurat.

Atunci a spus la tot poporul
Că el știa viitorul:
Dacă regina se sacrifice
Copilul pe veci trăia.

Cu toții au sărbătorit
Și cu urale l-au primit.
De-atunci pruncul s-a numit
Marele Petru cel Voinic.

El cât zece prunci creștea
Și voinic se înălța,
Era puternic și frumos,
Era deștept și curajos...

Și într-o zi s-a-ncumetat,
La vânătoare a plecat,
Într-o pădure-a poposit,
Umbră de brad l-a odihnit.

Nu știa ce îl pândește,
Cum un lup îl urmărește...
Dar Petru, șiret, l-a ochit
Și în picior l-a lovit.

Lupul însă, iată, a spus:
"Petre, Petre, eu lup nu-s!
Sunt doar o fată blestemată
Să-mi duc blestemul viața toată.

Iar cela ceva-ngriji,
Eu cu credință-i voi sluji
Și soțul meu va deveni"
Îi spuse ea... și adormi.

Atunci Petru-ndurerat,
Lupoaica a ajutat,
Rana pe loc i-a pansat,
Cu ea spre palat a plecat.

A avut grijă de ea,
Căci de soață o voia
Și pentru că o iubea,
Făcea tot ce îi cerea.

Soarta fusese așa...
Dacă-n picior n-o lovea,
N-ar fi putut s-o cunoască
Pe cea care-i va fi mireasă.

Au trecut mulți ani la rând,
Prințul suferea... Plângând,
Prin a sa făgăduință
Se legase de-această ființă.

Lupoaica însă se ruga,
Petru de soață să o ia,
Blestemul să se poată rupe,
Cu doruri cântecul să-i umple.

În altă zi cerul s-a rupt,
Lumea de vrajă s-a umplut,
Și fata de-mpărat – o stea,
În ochii prințului lucea.

O, dragul meu, ți-aș dărui
Palate, spre-a împărăți,
Ți-aș da și soarele și luna,
Căci tu mi-ai pus pe cap cununa.

Ți-aș da palate și averi,
Căci aș fi fost la fel ca ieri,
De nu m-ai fi rănit... De-acum,
Te voi urma pe-al vieții drum!

Și nunta lor, în răsărit,
Trei zile s-a sărbătorit...
Și azi petrec, petrec mereu,
"La nunta lor am fost și eu!"

Iar mama – un copac cu flori,
Își plecă ramurile-n zori!
Iar tatăl, râu, de bucurie,
Mai lasă urme pe hârtie...

Și-a universului cunună,
În timpuri încă se adună...
Povești de dor, povești frumoase!
Plutesc pe-ntinderile-albastre...

poezie pentru copii de din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Trei, Doamne, și toți trei!

Avea și dânsul trei feciori,
Și i-au plecat toți trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simți mori.

Și luni trecut-au după luni -
Și-a fost de veste lumea plină,
steagul turcului se-nchină;
Și mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n țară
Toți cei plecați de astă-vară -
Și rând pe rând veneau în sat
Și ieri și astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Și-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! Și dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creștea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toți d-a rândul,
Dar nimeni știre nu-i știa.
El pleacă-n urmă la cazarmă
afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi șirag!

O, bietul om! De mult simțea
Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când știa anume,
El sta năuc și nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înțelegea.

Blăstem pe tine, braț dușman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, și sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort și Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ținea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morți într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beți
El a plecat, gemând p-afară,
Și-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieți,
Și se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreți.

Nu se simțea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simțească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Și-a stat așa, pierdut și dus.
Era-n amiazi și-n miez de vară
Și soarele-a scăzut spre seară,
Și-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbați, treceau femei,
Și uruiau trăsuri pe stradă,
Soldați treceau făcând paradă, -
Și-atunci, deștept, privi la ei
Și-și duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, și toți trei!

poezie celebră de din Balade și idile (1891)
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 13 septembrie 2016.
Distribuie
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Ștefan și Radul

I

Ștefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-și dobândească
Pradă bogată
Și voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moșia,
În deal și-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i și-i mare
Din ei orcare
Și samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniți a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ștefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oștilor,
Pân' ce iată că-ntâlnește
Întâlnește și chitește,
Și chitește vitejește,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Și-l chitește, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră și tună,
Sună greu și greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfășat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Și-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Își aduce mâna jos,
Și când o rădică sus
Cea măciucă s-a și dus,
Despărțindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butucește,
Ci străbate vulturește,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ștefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer și pe pământ!

Ștefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloșul scotea,
Și de feru-i oțelit,
Pe unde-i mai ascuțit,
Măciuca s-a poticnit;
Ș-apoi iată
dodată
Dintr-o singură bucată
Două țăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Și pe locul ce cădea
Toate-n țărnă le trântea
Și-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Și când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un șoim nemuritor,
Care-și aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Și de-atunci
Pe munți și-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în țară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot ședea la noi.

Agerul șoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Și-și grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Și Muntenii,
Ardeleni
Și bănățeni
Încă nu erau pe lume,
Toți purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar așa să-i poci vedea!

Ștefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel șoiman:
Auzea frate pe frate;
Și dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
șoimanii plâng de jale!
Arz-o focul dușmănie,
rămâi tu la domnie
Și-mi dă fiica-ți de soție:
Cu domnia-ți n-am ce face,
Dar domnița mult îmi place!"

— Taci, Ștefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ție!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ți-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ți rămâi:
Decât țară de la tine,
Iau mai bine
Țări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viță:
Porumbel și porumbiță!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar și vai:
Șoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ștefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ție;
Iar de-ți trebui pământeancă,
Ia-ți muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ți eu cuvântul sfânt:
rămâi tu la domnie
Și-mi dă fiica-ți de soție,
Căci simțesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ție.
La doi domni o seminție,
Bun la sfat și bun la mână,
Fire neaoșă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Și de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eujur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Și-i fecior al lui Ștefan!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 2 iulie 2018.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Aghiuta. Foaie umoristica satirica si critica" de Bogdan Petriceicu Hasdeu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la -52.50- 39.99 lei.
George Coșbuc

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfățat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd și râd șirete
Și pe furiș privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Și răsfățat apoi își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de câmp nimic.

Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat!
Și, cum se plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele -mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Și-o strânge către el ușor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguțo, vrei?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip scape
Și-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-așa câte-un cuvânt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Și iacă poți! Dar să te ții!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Și fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am mă plâng
La toți vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-și mai desfac și sânul,
Și-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată și-l sugrum,
prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câți sunteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruți puțin? Da zeu!
Cum aș voi să fiu mereu
Un vânt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Creangă

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus dăduse moșneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos și răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea și care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângă dânșii l-au ținut până la sfârșitul vieții lui. Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit.

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Și-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghițit acu pământul,
Și-atâta om aveam și eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Și-am fost la babe și la vraci
Și-am dat și milă la săraci —
Și mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Și-l dedem gata-n mâna morții!
Era voinic; trăsese sorții,
Și-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazd㠗
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat și el pe brazdă.

Și ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin și chef, precum e data —
Țin minte toate, ca de ieri.
Și câți nuntași! Să-i spuie pragul!
Și-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Și-n mijloc el, mai mare dragul!

Și-așa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost și cald în cas㠗
El a ieșit de după masă
Îmbujorat de vin și-aprins.
Și până să băgăm de seamă,
Vântoasele-și făcură rost—
Și dacă nu știu eu ce-a fost,
Atunci eu nu știu cumcheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Și vezi, deodată.
Așa din vorbă așezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Și-a rupt cămașa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Și undele-nghițind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Și se făcu-n văzduh roșeață
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceață!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul știe;
Dar spui ce-am auzit și eu —
Că l-au văzut fugind orbește
Se jură vameșul, de-i ceri,
Și doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nțeleagă ce vorbește!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Și cu mirare
Eu stam văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculțat în grabă,
Trecând prin râu. L-aș fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Și-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-și tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculț, așa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Și eu l-am tot rugat frumos:
—"-mbraci măcar cevași pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Și-așa-n neștire l-au purtat
Cum nici nu te gândești cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Și-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o cas㠗
Ei, vezi, și să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Și din voinic, neom te lasä.

Ei spun așa ca s-a ținut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Și-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să știu de ea. Și-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Și el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Și-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieții!...
Și-l așteptam la horă, bieții,
Și, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să știu pe care lume sânt,
Așa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Și-ar fi putut din el să taie
Bucăți-bucăți, că nu simțea.
N-avea putere-n el să-și tragă.
Nici sufletul, și-așa răpus
Zăcea pe țol cu fața-n sus
Cu ochii stinși și fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors și sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-și miște, bietul,
Nici ochii-n cap! Și i-au mai supt
Și glasul, ca pe muți lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost și ce-a facut,
Și nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieșea atunci din casä,
Eu n-aș fi de copil rămasă,
Că l-aș avea băiat și-acum!
Așa... mi l-a-nghițit pământul
Și-atâta om aveam și eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Și audă-ne din cer cuvântul!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ioan Slavici

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate și, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăși a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă și cu ea plină de dor neastâmpărat să știe ce și cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, și urâtă, și supărăcioasă, și grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! Adică a fost așa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei pași de la poarta curții, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptița: doi feți-frumoși, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur și cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căței în locul copiilor, feți-frumoși, iar pe copiii cu părul de aur și cu steaua în frunte îi îngropă în colțul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă și cercă s-audă și să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi cățeluși, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiței.

în Doi feți cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Doi feti cu stea in frunte. Lecturi scolare" de Ioan Slavici este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.17- 10.99 lei.

Hanny

În seara când s-au întâlnit,
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuință.

El îi oferă brațul său,
Dar ea-i răspunse: "Domnul meu,
N-am trebuință!

N-ascult de tinerii frumoși,
Bărbații toți sunt mincinoși,
Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm ușor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce..."

El o privește drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
"Mă cheamă Hanny...

Cu dumneata merg n-aș vrea,
Acasă frați și mama mea
M-aștept', sărmanii..."

El o privește amoros,
E luna Mai – și ce frumos
Noaptea pe lună!

Ascunși pe-o bancă, ei și-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.

El este pictor și sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.

Mulți ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi și fără foc
Concubinajul.

Apoi comenzi vin nencetat
Și lauri mulți l-au consacrat,
E-o bogăție!

De-atunci, el se văzu pețit
De mulți bogați, care-i promit
Să-i dea soție

Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, și-a voiajat
Prin lumea largă.

Menajul lor, așa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost meargă.

Atunci îi spuse: "Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câți o să-mi placă,

Dar eu și să mă-nsor aș vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!

Vezi plicul ăsta, poți să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!"...

Ea îl privește supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reține.

Văzând fostul ei amic
O prețuiește la un plic
‘Napoi l-întinde:

"Ia-ți înapoi bancnotele
Sunt o fetiță domnule,
Ce nu se vinde!..."

Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,

La poarta lui el observa
O damă care-l aștepta,
Stând rușinoasă:

"Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
"Scumpa ta" Hanny.

Din ziua când ne-am despărțit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii...

Și dacă ți-am ieșit în drum,
știi că am un rost acum,
Nu ca golanii

Ce numai zestre știu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Și-atâta doară.

Eu am venit ca să ți-o spui
Și-acuma pune-ți pofta-n cui
A doua oara!"

Privind spre dânsa rușinat
El vina lui și-a constatat
Și-și dete seamă,

Că nu-i nici dânsul mulțumit,
Și de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,

Îi spuse: "Draga mea, nici eu
O știe bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.

E drept, am fost și decorat,
Am luat chiar și Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!

Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!..."

Deși era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
" iartă, Hanny!"

Înduioșată, ea i-a pus
Pe creștet, mâna ei, de sus,
Zicând: "În fine,

Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând și fără foc,
Și-așa e bine!..."

Morala

Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr' să se știe

Unde anume, când și cum,
Sculptorul și-a pierdut pe drum
A lui soție.

poezie celebră de din Cântice țigănești (1941)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Cantece tiganesti si alte poeme" de Miron Radu Paraschivescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.39- 7.99 lei.
Petre Ispirescu

Voinicul din când în când mergea la vânătoare, și da și câte o raită pe la zâna. Nu trecu mult și băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci găinează și se topește de pe picioare. Se întrista în inima lui când vedea că nu-i dă înde bine și că nu-i poate da nici un ajutor. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frământă cu firea pentru sănătatea mă-sii, se apropie de dânsul într-o zi și-i mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era să nu se deștepte voinicul și să-i ghicească cugetele lui cele viclene.

în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Greuceanu" de Petre Ispirescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.44- 28.99 lei.
detalii despre carteHans Christian Andersen

Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Așa a trecut multă vreme. Gretchen cunoștea acuma fiecare floare, dar, deși era o mulțime, ei i se părea că lipsește una. Care anume nu știa. Iată însă că într-o bună zi sa uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba și care era zugrăvită cu flori, și a văzut printre florile zugrăvite și un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase șteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, așa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba daneză.
cumpărăturiCartea "Crăiasa Zăpezii" de Hans Christian Andersen este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -16.00- 12.80 lei.
detalii despre carteIon Creangă

Și mergând ea tot înainte, a ajuns apoi și ea la Sfânta Duminică; dar și aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie și prostește. În loc să facă bucatele bune și potrivite și să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moșneagului de bine, ea i-a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip le poată lua cineva în gură... și când a venit Sfânta Duminică de la biserică, și-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatică și c-o leneșă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, și să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit și și-a ales lada cea mai nouă și mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult și ce-i mai bun și mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-și ia ziua bună și binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci pornește ca de la o casă pustie și se tot duce înainte; și mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică pornească după dânsa, s-o ajungă și să-i ieie lada.

în Fata babei și fata moșneagului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Fata babei și fata moșneagului" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.44- 28.99 lei.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!