Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Fata craiului din cetini

Un colț întreg de lume s-a fost înspăimântat
De spada și curajul lui Tabără-mpărat,
Domn mare și puternic din țara cu nenorii.
El trece-n șir de taberi cum trec secerătorii
Prin holdele răscoapte; cu brațul său robust
Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust
Și zboară fortunatec prin rândurile dese
Și-n veci cu biruință din grele taberi iese.
Deci dusu-mi-s-a veste prin lume și prin țări
Și s-a pierdut în umbră de-albastre-ndepărtări
Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul și de-a latul,
Voinic nu poți să afli ca Tabără-mpăratul!
Dar totodată veste și vorbă s-a pornit,
Că Tabără-i om dosnic și-i trist necontenit
Și cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbește,
Cât parcă ceva-l doare și nu știu ce-i lipsește;
Că-i tot mereu pe gânduri și-i vecinic supărat.
Dar pentru ce?... De-aceea, că bietul împărat
Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,
Frumoși în zi de pace și tari în zile grele
Și demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori:
Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,
Braț greu la bătălie și trăsnet la izbândă;
Era mezinul Grangur, om bun, inimă blândă
Milos; și era fiul din urmă Trandafir,
Frumos ca o poveste, isteț ca un Arghir!
Așa erau feciorii: iar Tabără-mpăratul
Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,
Sta-n cumpănă și-n gânduri și mult îmi chibzuia
Și mult își bătea capul, căci dânsul nu știa
La care dintre principi să lase-mpărăția?
Din ei care-i mai vrednic? În care-i vitejia
Mai mult înoțălită? Un suflet creștinesc,
Menit pentru mărirea de tron împărătesc,
Și-o inimă domoală în care fiu trăiește?
O minte mai vicleană pe care-l fericește?
Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei,
El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,
Iar neputând s-aleagă, era tot trist, sărmanul,
Și tot pe gânduri grele cu lunile și anul!
Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat,
Că-n Meștera-Cetate, la Craiu-încetinat,
Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină
Și forul și-l dezmiardă pe-un fir de rocoină
Pe-un snop de vâzdogele, pe-o creangă de bujor:
Căci are craiul fată frumoasă ca un dor
Din zile cu speranță, cu-obraji ca trandafirii
Și-așa de drăgălașă ca patima iubirii!
Ea poartă haină-albastră și poartă păr de aur
Și-i albă ca zăpada din zilele lui faur,
Și-o fată mai plăcută, prin șepte țări crăiești,
Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntâlnești!
Ea șede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,
Purtând pe cap cunună de-albastre viorele
Și-așa mi s-a prins fata, și-așa mi s-a jurat,
Că dintre toți voinicii primi-va de bărbat,
Pe-acel ce va fi-n stare
S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,
Luându-i de pe frunte cununa cea de flori!...
Și-ndarn mi se-ncercară vitejii pețitori,
Căci nici unul nu poate să facă vitejie,
Să capete pe fata crăiască de soție!
Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat
Ajunse pân la curtea lui Tabără-mpărat,
Acesta prinde suflet și iar înveselește,
Și plin de bucurie feciorilor vorbește:
O, dragii tatii! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu
Voi ști din voi pe care să-l las în locul meu!
Grăbiți tustrei la Craiul din Meștera-Cetate
Și-acel ce-aduce fata, acela va domni!...
Așa vorbi-mpăratul și dulce-apoi zâmbi.
Atunci Voinic-Zorilă ieșind merge la staur*;
Alege-un roib sălbatic, cu frânele de aur
Și-ncalecă și pleacă, se duce fulgerat
Cu gândul să-mi alerge la Craiu-Încetinat
Și-acolo să câștige pe fată de soție:
Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!
S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări,
Lăsând în urmă-i dungă de-albastre-ndepărtări
Și nori de praf; și mers-a trei luni și jumătate
Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate,
Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc.
La capătul cetății, Zorilă stă pe loc
Și caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăiește
Și-azvâle din copite și-n laturi se izbește,
Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.

Descalecă Voinicul și vede lângă drum
Pe-o babă răzimată de cârja-i noduroasă,
Cu ochi intrați sub frunte, cu trup p-a cărui oasă
Topitu-s-a fost carnea de ani și de necaz.
Zorilă, cât ce-o vede, întoarce-al său obraz
Și scuipă-n sân cu scârbă, iar baba zice: Bine,
Dar pentru ce te tulburi și te ferești de mine?...
Căci măcar eu-s bătrână, dar sfatu mi-e frumos;
Pe mulți viteji cu sfatul din pacoste i-am scos
Și poate-acum și ție vrun sfat să-ți dau! Răspunde,
Din care parte-a lumii grăbești și până unde?
Voinic-Zorilă însă n-ascultă-al ei cuvânt,
Ci-ncalecă și-aleargă precum aleargă-n vânt
O frunză; roibul tânăr de spaimă beat aleargă,
Lăsând un nor de aburi pe narea sa cea largă
Și nu s-oprește până la poartă, la palat.
Pe loc înalții sfetnici și domni s-au adunat
Să vadă pe voinicul venit din depărtare,
De cumva-i dânsul vrednic de fapte mari și-n stare
Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.
A doua zi voinicul norocul și-a-ncercat:
Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,
Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa
De flori; fălos Zorilă împintenă-al său cal
Și-aleargă, dar deodată grăbitul animal
Se-mpiedică și cade și trei picioare-și frânge,
Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat
Și dusu-l-a-n palută; Zorilă rușinat
N-așteaptă zorii zilei; în miez de noapte lasă
Ăst loc fără norocuri și trist întoarnă-acasă.
Și Tabără-i vorbește: Ispravă nu-i nimic?
Degeaba tu, Zorilă, porți nume de voinic!...
Acuma Grangur iese, la staule grăbește
Și-alege-un șoim, a cărui copită strălucește
De-argintul din potcoavă; apoi blândul fecior
Încalecă și pleacă cu gânduri și cu dor
Să capete pe fata crăiască de soție:
Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!
Trecut-a munți și dealuri și culmi a străbătut,
Prin șepte țări de-a rândul, ca vântul a trecut
Și-a mers și zi și noapte prin țări nenumărate
Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate
Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc
La capătul Cetății fugarul stă pe loc
Și sforăie și bate în țărnă cu piciorul
Și nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul
Și-n jur privește: vede o babă, care sta
De cârje răzimată și care-apoi era
Mai slabă decât moartea cu fața schimosâtă,
Cu mâini ca reschitoarea și-așa de mult urâtă,
Încât de groază Grangur privirea și-a-nturnat;
Iar baba-nhoalbă ochii și-i zice așezat:
De ce te tulburi oare și te ferești de mine,
Căci eu din moarte scos-am pe mulți viteji ca tine
Și-am fost sfătuitoare la multe vitejii...
Dar unde mergi, copile? din care țară vii?
Ci Grangur nu răspunde. Încalecă și pleacă
Și-aleargă-ncât în fugă nici vânt să nu-l întreacă;
Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat
Și nu s-oprește până la poartă, la palat.
Îndată prin Cetate cuvântul se lățește
Că alt voinic venit-a din lume și voiește
Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat.
A doua zi toți domnii din curți s-au adunat;
Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna
Purtând surâs pe buze, pe cap purtând cununa
De flori; voinicul Grangur e-n șea, și plin de foc
Aleargă roibul tânăr săltând, dar la un loc
Se-mpiedică fugarul grăbit și gâtu-și frânge
Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat
Și dusu-l-a-n palută, dar Grangur rușinat
N-așteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă:
În cap de noapte pleacă pe neștiute-acasă.
Și Tabără-i vorbește: Nimic? știut-am eu,
Că nici tu nu ești vrednic să fii copilul meu!
Atunci Trandafir plânge și din palută iese,
La staule grăbit-a și dintre cai alese
Pe cel cu șea de-aramă; încalecă pe el
Și pleacă și se duce și zboară rândunel
Și lasă-n urmă codrii și munți în urmă lasă
Și-aleargă, cum aleargă dorința ce-l apasă,
S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat
S-arăte că la-nvingeri de mult el s-a dedat,
Să capete pe fata crăiască de soție:
Pe fată de-o câștigă, câștigă-o-mpărăție!
Și mers-a crăișorul cu gândul ce și-a pus
Țări multe și străine; o lună s-a tot dus
Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate
Și-n urmă el ajunse la Meștera-Cetate,
Cu turnul de mărgele și-n jur cu bărbănoc.
La capătul Cetății fugarul stă pe loc
Și sforăie cu spaimă și coama și-o zbârlește.
Descalecă voinicul și lângă drum zărește
Pe baba cea urâtă, pe care mi-o-ntâlnir
Și frații săi. O vede voinicul Trandafir,
Ci nu-și întoarce fața, nu face semn cu mâna
Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrâna:
O, scumpe Trandafire! de vrei să biruiești,
Întoarnă-acasă iară la curți împărătești
Și-ți ia un cal mai harnic, ia-ți cal mai în putere!
Întoarnă-acas, întoarnă la tatăl tău și cere
Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,
Căci e năzdrăvan calul și-i roib nedumerit.
El singurul pe lume e calul care-aleargă
Prin nori și prin văzduhuri și bate lumea largă
De-a lungul și de-a latul pe țară și pe mări;
El zvârle foc pe gură și flacără pe nări
Și poate să vorbească cu stele și fortune!
Încalecă pe dânsul, căci dânsul îți va spune
Prin vorbe tot aceea ce nu-ți pot spune eu!...
Atunci încet se lasă prin aer un nor greu
Și-acopere pe babă; iar Trandafir s-aruncă
Pe calul său și trece un deal, un șes, o luncă
Și tot mereu se duce pe drum îndelungat
Și-ajunge iar în țara lui Tabără-mpărat.
A râs Voinic-Zorilă și Grangur încă râs-a
Când l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a:
și tu te-ntorci acasă cu brațul gol? Mă mir!...
Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir:
Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimică,
Decât să-nving, părinte, pe dalba Viorică,
Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei;
S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca frații mei!
Dar n-am un cal de seamă, precum aș vre să fie;
Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,
Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit!
Atunci Tabără plânse din greu și i-a vorbit,
Cu inima sfărmată de dor și de durere:
ți-aș da, ți-aș da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,
Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,
Căci nu știu unde-i calul, nu știu nici singur eu!
Eu nu-ți pot da de seamă și nu-ți pot da de știre
În ce loc mai trăiește! Ci caută-l, Trandafire,
Prin staule, căci poate să dai de urma lui;
Și dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i!
Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec
Și-apoi pe rând el scoate câte-un fugar sălbatec
Din staul și-l îndeamnă mereu să mânce foc:
Dar care cum atinge jăratecul, pe loc
Nechează și se-ntoarce la staule. Degeaba
Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba,
Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit.
Era-ntr-un fund de staul un cal îmbatrânit,
Rău, care n-avea prețul nici măcar de-un iernatec*;
Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,
Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzând
Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil însă, râzând
Și vrând el joc să-și bată de frate-său, grăbește
Și scoate-afară calul și-apoi în râs vorbește:

Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat!
Încalecă-l și-aleargă la Craiu-încetinat
C-acesta-i Cal-din-Spumă!
Așa mi-a zis voinicul și-a pus apoi în glumă
Jăratecul sub barba fugarului... Minuni!
Căci iată calu-ncepe să mânce din cărbuni
Cu poftă fără margini, cât nesăturat pare;
Și-n vreme ce mănâncă, se-ngrașă tot mai tare
Și tot mai mult, și-n urmă, când el și-a isprăvit
Ciudatul prânz, nechează, și-n jur mi s-a rotit
De zece ori și-atuncea se-nschimbă-n roib, a cărui
Frumseță n-avea seamăn pe-acest pământ, căci păru-i
Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,
Și Grangur, și Mezilă și Tabără se mir,
Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbește cu glas tare:
Atât-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare
Că-s veacuri! Dar acuma stăpân mi-am căpătat!
Încalecă, stăpâne, că-i vremea de plecat!
Dar bagă numai seamă, stăpâne mult iubite,
Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite
Decât după Viteazul Ostrovului cu flori,
Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori!
Ea numai de râs poartă pe toți cari vreau să-i placă,
Căci dânsa știe bine că ei nu pot să facă
Atâta vitejie, încât pe cal în zbor
S-ajungă la cunună; îndarn e truda lor!
Dar ține minte, doamne, aceste vorbe-a mele:
Când noi vom sta în fața ziditelor zăbrele,
Și când din mână craiul un semn încet va da
Aproape de fereastra copilei voi zbura
Și-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,
Privind la tine galeș cu ochi plini de uimire,
Tu-i ia cununa, însă te poartă totodat
Și fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat...
Așa vorbește calul și veselos nechează;
Iar Trandafir pe tată, pe frați îmbrățișează
Și-n vreme ce aceștia poftitu-i-au noroc,
El spada și-o încinge și-ncalecă pe loc
Și zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul;
Străbate-n o clipită crăimile de-a rândul
Și-ndată se trezește la Craiu-Încetinat.
Și vestea despre dânsul pe loc s-a străcurat
Prin oamenii cetății, și sfetnici s-adunară
Și domni și lume multă: cu drag ei așteptară
Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,
Să vadă dacă dânsul va fi mai fericit
Ori nu, cum au fost alții. Frumoasă ca și luna,
Stă fata-ntr-o fereastră, purtând pe cap cununa
Și râsuri pe guriță; și craiul semn a dat:
Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat
Și fuge nebunatec și zboară porumbește
Și trece ca săgeata cât aerul plesnește
Și vâjâie sălbatic. Un semn de nou se dă.
Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră:
Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră;
Strângând la piept, sărută pe fata din fereastră,
Apoi se pierde-n aer cât nu s-a mai zărit!
Un țipăt lung atuncea din turn a răsărit;
Era țipătul fetei învinse; era graiul
Copilei înecate de dragoste. Iar craiul
Se miră, se crucește și-ntreabă-nmărmurit,
Că cine-a fost voinicul, din ce țări a venit
Și unde-a mers? Raspuns-au acei ce-au prins de veste
Că Trandafir se cheamă și-un Făt-Frumos el este
Și-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat!

Atunci craiul se-ntoarce și mari porunci a dat
Și-n clipă toți curtenii de nuntă se gătară,
Pe cai fără de splină cu toți încălecară,
Și-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau
Și-apoi cu veselie plecând ei se duceau
Trecând prin tot orașul din țară, prin tot satul
Și-ajuns-au toți în pace la Tabără-mpăratul!


*

Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a-n cântări
Și dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de țări,
Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună
Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună
Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese
Ședeau în zi de praznic vestite-mpăratese
Și crai cu stele-n frunte și harnici împărați
Și sfetnici luminați.
Iar când era serbarea mai dulce și mai lină,
Mireasa ia paharul și mirelui închină
Și-i zice: Trandafire, în veci să fii al meu
Și-n veci cu veselie a ta să rămân eu!
Și ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire
Și râde și iar zice: Viteze Trandafire,
Primește-ți iar sărutul, pe care mi l-ai dat,
Pre când eram eu fată: ci dă-mi un sărutat,
Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă!
Și-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,
Stă Tabără-mparatul râzând și-nveselit,
Apoi el ia paharul să-nchine și-a vorbit:
Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume
Să-ți faci un vestit nume, s-adaugi la renume
O mare-mpărăție!... Mulți ani tu să trăiești
Și-n pace-mpărăția cu har s-o stăpânești!...
De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-încetinatul
Strângându-mi-se-n brațe cu Tabără-mparatul!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 25 decembrie 2017.
Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

 

Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.


Comentariu

Numele (obligatoriu)

Adresa de e-mail (nu e publicată, este important să fie scrisă corect)

Dacă ai cont în Forum, este valabil și pentru comentarii sau alte facilități. Autentificare »

Comentariul trebuie să aibă un ton civilizat și să se refere la subiectul citatului, altfel va fi șters. Pentru mai multe informații despre criteriile pe care trebuie să le respecte comentariile, citiți Regulamentul.

Pentru a discuta despre alte lucruri decât cele care respectă tematica acestei pagini, se poate deschide un subiect în Forum.


Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: De ce sunt atât de mulți oameni interesați de știri negative? Fii primul care răspunde!
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Discuții similare în Forum

Mai multe în Forum »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!