Blestemul bardului

A fost de mult un mândru castel, cu vâlfă mare,
Strălucitor departe pân' la albastra mare,
Şi-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee,
Săltau fântâni vioaie în joc de curcubee.

Domnea un crai acolo, în ţări şi prăzi avut.
În tron de fier sta palid şi de supuşi temut;
Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie,
Şi bici e tot ce spune, şi sânge-i tot ce scrie.

Spre-acest castel veniră doi călăreţi de frunte,
Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte.
Bătrânul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit;
Păşea alături sprinten tovarăşul iubit.

— Copilul meu, fii gata, grăi bătrânul lin,
Adânc din pieptu-ţi smulge şi cântă viers deplin.
Revarsă dor şi patimi, tot sufletul în el,
Să-nduioşem pe craiul cu inimă de-oţel.

Sub bolţi străvechi, în sala măreaţă ei intrau;
Şi craiul şi crăiasa pe tron acolo stau:
El — fioros ca zarea din noduri sângerată.
Ea — gingaşă ca luna, la dreapta lui s-arată.

Şi unde prinde-a zice din strune bardul falnic,
Adânc vrăjeşte harfa ce clocote năvalnic;
Dar glasul tânăr urcă divin răsunător,
Bătrânul parcă cheamă al duhurilor cor...

Ei cântă veacul de-aur, mărirea cea străbună
Şi dulcea primăvară, şi dragostea nebună;
Ei cântă tot ce-ncântă viaţa pe pământ,
Ei cântă tot ce-i mândru şi-nălţător şi sfânt.

Curtenii cei mai trufaşi stau cu plecate frunţi,
Înduioşaţi ascultă oştenii cei mai crunţi;
Crăiasa, aiurită de dor şi chin nespus,
Aruncă de la sânu-i un trandafir, de sus.

— Mi-aţi scos din minţi poporul, acum femeia vreţi?
Răcneşte groaznic craiul ţintind pe cântăreţi.
De sus azvârle spada-i ce fulgere răsfrânge,
Şi-n loc de viers de aur, zbucneşte-un val de sânge.

Ca risipiţi de vifor, toţi se trezesc din vis,
Bătrânu-şi ia pe braţe tovarăşul ucis,
Îl urcă-n şa, aşază mantaua peste el,
Îl leagă drept şi iese cu dânsul din castel...

Ci-n faţa porţii-nalte a stat bătrânul bard:
De-un stâlp de marmur harfa cea fără preţ şi-a spart,
Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem,
Încât şi bolţi şi parcuri înfiorate gem:

— Vai vouă, ziduri mândre! În veci să nu mai sune
În încăperea voastră nici viers, nici glas de strune!
Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin şi plângeri,
Pân' veţi cădea trăsnite de-al răzbunării înger!

Vai vouă, mândre parcuri strălucitoare-n rouă!
Cadavru-acestui tânăr vi-l pun în faţă vouă,
Să veştejiţi ca dânsul, secând orice izvoare:
Să fiţi un loc de spaimă în zile viitoare!

Vai ţie, crai sălbatic! A barzilor urgie!
Deşartă lupta-ţi cruntă spre glorie să fie!
Şi piară negru-ţi nume în negura uitării,
Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării!

Strigă bătrânul; cerul îi auzi cuvântul.
Zidirile-s ruină prin săli vuieşte vântul.
Din fosta slavă numai un stâlp mai stă dovadă,
Şi-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă...

Zac parcurile moarte şi-s prăzile pustiei.
Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei!
Nici un hrisov nu-l scrie, şi nici în cântec nu-i;
Pierdut, uitat! Acesta-i blestemul bardului.

poezie de Ludwig Uhland, traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce mă consider un mare poet

Motto:
"Nenorocitule, tu crezi că poţi să-mi smulgi din umăr braţul drept?
E mama mea care m-a condamnat la moarte!"

Încet îşi întinge degetele de fildeş
Bătrânul schivnic, în floarea de colţ...
Din ea se înalţă albastru fum de tămâie
Şi cade o ploaie cernită prin bolţi.
Nu, nu sunt eu, dar cine cântă
Cu glasul zdrobit peste zodia de-argint?
Cu glas ventriloc, cu voce de sfântă,
Cu-n pic de mercur peste măsura de-absint?
Dar cine-ar spune oare-nfiorat
Că nu las eu tot ce-i mai bun în mine?
Se va prelinge neutrinul curentat
Către mai bune continente, ori caline.
Şi de va fi să-not sincron,
Cu pulberea neliniştii aură,
Şi fuga iepurelui e doar oximoron,
Căci sângele din rana lui se scurge-n gură.
Şi iar mereu, mereu îndeamnă
Căci nici măcar nu curge paşnic
Ca totul tot să fie luat în seamă
Şi într-un fel să sune straşnic.
Aşa e, doar v-am păcălit
Nu, nu-s poet, sunt cel mai mare,
Sunt cel mai mare exhibiţionist!

poezie de Florin Dănuţ Necula
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul poet

Pe o bancă veche,
Stă un bătrân poet.
Cu o carte în mână
Şi cu inima bătându-i tot mai încet.
Fulgi de gheaţă cad
Peste părul lui cărunt,
Ca peste un obiect uitat
Acolo de cineva, de mult.
Cu ochi trişti, dar de o blândeţe rară,
El citeşte cu glas dulce despre o frumoasă ţară.
Şi vocea lui răsună peste iarna grea,
Şi nimeni nu-l înţelege că lui îi este dor de ţara sa.
Toţi trec fără să-l ia în seamă
Dar el citeşte cu glas domol despre a sa mamă.
Despre un dor nemărginit,
Despre Vatra de unde a pornit.
Dar glasul lui să aude tot mai încet
Şi vântul mai tare bate, a obosit bătrânul poet,
Dar nu se încumetă să închidă a sa carte.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul

În umbra de ape se-nfăşoară-un gând,
Dincolo de vreme, departe în timp,
Cu ochii în rouă, suspin culegând,
Bătrânul mai speră la un anotimp.

Au căzut din frunze, nisipul rărit
Se-ntretaie-n vise, gârbovit de dor,
Nici nu îi mai pasă când îi spun "sărit",
El în amintire ‘nalţă zmeie-n zbor.

Sub sălcii pletoase, apa spală nori
De pe fruntea-n valuri, zâmbet protector
Cheamă glasul mamei, dar îl trec fiori,
Spre cer strigă tare după ajutor.

Tace vântu-n ramuri, clipa stă pe loc...
"Nu mai simt durere, sunt doar ameţit!"
Crâmpeie de viaţă la final de joc...
Azi, bătrânul pleacă într-un asfinţit.

poezie de Daniela Tiger
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scaiul

Vai, cum s-au precipitat lucrurile!
Te-ai ţinut după mine, o iarnă, scai,
De unde să fi ştiut păcatele mele,
Că minte n-aveai, dar te dădeai crai!

Şi ce mai crai, un crai vestit de tobă...
Neştiutoare m-am lăsat sedusă ca o snoabă,
Cu glas mieros şopteai, că vei fi purtător de robă...
Din doamna mult visată sunt azi o biată roabă.

Vai, ce coşmar! o viaţă am peticit la lucruri,
Pesemne toate-s lăsate de la Dumnezeu!
Craiul de-altădată să n-aibă la pantofi nici tocuri
Eu... roba ce-am visat-o s-o peticesc mereu.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slavă întru cei de sus

Vuieşte văzduhul, în noapte, de glasuri
Şi nori argintii ca şi spuma de mare,
Pe umeri plutind îngeraşii din ceruri
Pornit-au în mici legănări să coboare.

Sub clarul de lună, pe aripi de vânt,
Se lasă cerescul şi dulcele cor,
Şi lângă-adormitul--în ceaţă--pământ
Cu glas lin ca unda, el cântă uşor:

Cântaţi cu toţi slavă întru cei de sus,
Voi ceruri, daţi slavă cerescului zeu,
Ce-n haos iubire, iubind a adus!
Voi, munţi, pietre, râuri, cântaţi-i mereu!

Sunaţi şi voi cedri cu fruntea semeaţă
Acelui ce sfarmă blestemul şerbiei,
Şi face să fie şi-n iad dimineaţă,
Viaţă-aducându-i din nou veşnicie!

Zâmbeşte din buza-i de purpură fină
În somnu-i din iesle, copilul Iisus
Iar pacea din ceruri se cerne virgină,
Cu albe petale de neauă, de sus.

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur... (1926)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Bătrânul timp umblă hoinar,
Un veşnic erou legendar;
Zboară filele din calendar,
Suflate de-un vânt secular.

Şi nu se opreşte niciodată
Din goana lui spre nicăieri
Şi te trezeşti aşa, deodată
Că veşnic azi devine... ieri!

Astfel trec anii în neştire,
Să îi mai numeri n-are rost,
Ci doar să constaţi cu uimire
Că-n loc de este spui "a fost"...

Dar timpul în loc nu se opreşte,
El de nimic n-are habar;
Fuge mereu, se tot grăbeşte,
De vrei să-l întorci, e-n zadar.

Nu-i pasă de flori ofilite
Şi nici de vise neîmplinite,
Merge mereu tot înainte,
De parcă n-ar avea nici minte.

Nu are mâini şi nici picioare,
Nu are cap, nici viaţă n-are,
Nimeni nicicând nu-l va înţelege,
El este timpul – n-are lege!

poezie de Cornelia Georgescu din În căutarea omului (2005)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apostolul

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-şi închide
Sus, pe-o căpiţă de otavă.
Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliţă -
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiţă.
Moşneag albit de zile negre,
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.
Domol, în mijloc se aşează,
Şi sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moşneagul.
Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,
Şi fusul se opreşte-n mâna
Înduioşatelor neveste.
Moşnegii toţi fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinşi, feciorii strâng prăseaua
Cuţitului din cingătoare.
Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântătorului părinte,
Şi-atâta dor aprins în inimi
De clipa răzbunării sfinte.
Bătrânul mag înalţă fruntea,
Ce sfânt e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfârşit de jale!
Acelaşi dor tresare-n piepturi
Când glasul strigător răsună,
Şi gemăt înfioară firea
Prelung şi greu, ca o furtună.
Frăgarul îşi îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul albelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.
Din cetăţuia strălucirii
Coboară razele de lună,
Pe-argintul frunţii lui boltite
Din aur împletesc cunună.
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ţie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie!

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul Big Bang

Nedesluşit cu patos cântă
În ritmuri care dau fiori,
Cântec ce ne înspăimântă
De multe ori, de multe ori

Cu glas sonor de trubadur
Printre inflexiuni feroce,
Înverşunat prelung şi dur
Transmite emoţii prin voce

Din sunete ce se-ntretaie
Ţâşnesc fascicule de foc
Ca flăcările din văpaie,
Reverberând din loc în loc

Când serile se iau la trântă
Cu un proiect necunoscut,
Vuietul lui tot mai cântă
Într-un registru grav, acut.

În veci răsună glasul lui
Prin universul vast, himeric
Clocotitor în ritm haihui,
Răsunător, strident, isteric

Surâde veşnic şi suspină,
Revarsă zâmbet peste ere
În straie dalbe de lumină
Trece de timp şi bariere.

Acel ecou de la big bang
Un puls al inimi celeste,
Persistă ca un bumerang
Misterios, ascuns vuieşte.

poezie de David Boia (20 iunie 2014)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghetsimani

Ghetsimani! Cuvânt de slavă!
Floare din etern mănunchi!
Bătălie-nfiorată
câştigată în genunchi!...
Ceas de rugă fără seamăn
şi de zbatere-ncordată.
Freamăt ce umplea de spaimă
toată bolta înstelată.

Veşnicia omenirii
pusă toată pe-un cântar.
Pe un taler, condamnarea,
iar pe celalt, un pahar!...

Un pahar stătea în faţă.
Şi Isus privea-ngrozit.
Tot veninul omenirii
trebuia acum sorbit.

Tot noianul de osândă
din trăvechile cetăţi,
ce-aştepta în negru clocot
ceasul asprei judecăţi.

Tot desfrâul din Sodoma,
toată cloaca din Pompei,
urâciunea lui Mamona,
şi-a mulţimilor de zei.

Toată zbura sângerândă
din cuptorul lui Moloh.
Toată ura unui Haman
şi a unui Antioh.

Toate petele de sânge
de pe vulturul roman,
de pe mâinile lui Nero
şi-a lui Diocleţian.

Toate cheagurile negre
de pe-arginţi, din vreun ungher,
a negoţului de carne,
de onoare şi de cer.

Tot ce-a strâns şi ce va strânge
vechiul şarpe ca trofeu,
de la sângele lui Abel,
până la păcatul meu...

Vai! Ce clocot de urgie,
ce mocirlă fără fund
"Tată!" strigă-n noapte Fiul.
"Tată!" văile răspund.

"Ţie toate-s cu putinţă.
N-ai măsură, n-ai hotar.
Tată veşnic, depărtează
de la Mine-acest pahar!"

Dar în cel´lalt taler iată...
plini de sânge pe oblânc,
cavalerii morţii mână
mii de duhuri în adânc.

Supt de secolii căinţei,
trece-ncovoiat Adam.
Noe, tresărind de râsul
şi batjocura lui Ham.

David, în zadar ştergându-şi
pata de pe braţul drept.
Şi în fum de idoli trece
Solomon cel înţelept...

Trec martiri, profeţi şi preoţi...
Toţi cu sufletul pătat.
Căci pe lumea asta nimeni
n-a trăit fără păcat.

Dar să ardă-n gheenă
Iacov, David, Daniel?...
Şi-acum, iată-i faţă-n faţă,
o năpârcă şi un Miel.

Ceru-ntreg priveşte lupta.
Cine va cădea răpus?
Şi broboane mari de sânge
ies pe fruntea lui Isus.

"Sfinte Tată", strigă Fiul,
"calea e nespus de grea...
Totuşi, facă-se, Părinte,
voia Ta, nu voia Mea!"

"Osana!" Răsună cerul!
Cântă îngerii-n văzduh.
Se-ncunună-n biruinţă
lupta lui Isus în Duh.

Pot să vie-acum ostaşii.
Iată-i! Victima-şi aleg.
Dar Isus acum e gata
de-a sorbi paharu-ntreg!

Şi pe creştetul Golgotei,
sus, între pământ şi cer,
vor da cea din urmă luptă
Mielul blând şi Lucifer.

Iar când Iosif va desprinde
trupul sfântului Oştean,
nevăzut, pe crucea goală,
va rămâne-nfipt... Satan!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
"Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul uitării

Acesta-i un cântec de bard ostenit,
De bard din pământul uitării.
Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit
Cu albe portaluri un templu-au clădit
De marmură-n marginea mării.

Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!
Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,
Iar pe-altul stârni înecătoru-i samum
Atotucigaşa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curţile lui
Culcuşuri îşi caută cerbii,
Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,
Se joacă pe lespezi de altare ale lui
Şopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moşilor mei
S-amestecă în praful cărării
Strivite statui ale marilor zei.
Azi râdeţi, şi vai, cum veţi plânge, o, mişei,
Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmure răsar
Luciri ca de fulger, şi şoapte:
Stau jalnicii zei la ruine, şi par
Cuprinşi de mânie şi galbeni de-amar
Şi zboară cu vaiuri prin noapte.

Şi iese-al lor bard şi s-aşează plângând
Pe-o piatră sub zidul de-afară,
Şi cântă şi plânge, ghitara bătând,
Iar alba lui barbă ca râul curgând
Se-mprăştie peste ghitară.

Prin lanuri obsiga şi sterpul odos
Şi-n pieptul lor inimi nebune!
Batjocura-i astăzi al nostru prinos.
Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos
Din jalnica morţii genune!

Ascultă proroci ai minciunii, şi plini
De-al lor o nebună-nvrăjbire,
Le-alunecă gândul spre zeii străini,
Fac neamului nostru cunună de spini:
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

Eu nu mă voi plânge nepoţilor tăi,
Pământule sfinte-al uitării!
Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi,
Căci iată-i pe toate gătitele căi
Răsar conjuraţii pierzării!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşterea Mântuitorului

În Betleem colo-n oraş
Dormeau visând locuitorii
Iar lângă turmă, pe imaş
Stăteau de pază, treji, păstorii.

Şi-n miez de noapte dulce cânt
Din cer cu stele-a răsunat
Se rumenise cerul sfânt
Păstorii s-au cutremurat.

Din slăvi un înger coborî:
"Fiţi veseli" - îngerul le-a spus
"Plecaţi, şi-n staul veţi găsi
Pe Craiul stelelor de sus!"

Păstorii veseli, în oraş
Spre staul cu paşi iuţi porniră
Şi-un prunc atât de drăgălaş
Acolo-n paie ei găsiră.

Nici leagăn moale, nici vreun pat
Doar fân mirositor pe jos,
Pe fân, în iesle sta culcat
Micuţul prunc: Isus Christos.

El, Fiul Domnului şi Crai
Al stelelor de farmec pline
De-atunci cu drag, la voi, din Rai
Cu fiecare iarnă vine!...

poezie clasică de Ion Creangă
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergând ei, ajunseră la oraşul care era înaintea lor. Aci întâlniră un bătrân pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mâie noaptea. Bătrânul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie faţă la alegerea împăratului, care se va face mâine, ca nu va găsi nici un loc de mas şi îi luă la dânsul acasă, unde le dete de mâncare şi un pat de odihnă. A doua zi de dimineaţă se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă cu bătrânul afară din oraş pe o câmpie întinsă, ca să vază şi ei cum se aleg împăraţii la cetatea aceea. Bătrânul le spuse că alegerea se face aşa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de feţe, îl aruncă în sus, şi pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor. Pe locul hotărât se adunase, încă până a nu se face ziuă, atâta lume, câtă frunză şi iarbă, de nu se mai putea mişca; şi bătrânul cu copiii abia găsiră şi ei un colţişor la o parte de unde să se poată uita şi ei. N-apucară să se aşeze bine şi auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbârnâind. Toată lumea ţinea ochii ţintă în sus.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe munte

Fugiţi cu turma repede spre văi!
Pe culme-aleargă duhul răzbunării
Grozavul vânt se zbate-n largul zării
Şi norii-mbracă haină de văpăi.

Soseşte-acum! cu ochiul cât cuprinzi
Furtuna-n sârg scoboară-n jos pe coaste,
Şi-n urma ei se-ntinde neagra oaste
Şi urlă-n cor: Tu fulgere, s-aprinzi,

Tu nor, să-ntuneci; vânte, tu să-mprăştii!
Un brad se face ţăndări, cel mai nalt:
Şi prins de vârf, au smuls pe celălalt
Purtându-l roată-n largul chip al prăştii.

Pe sus se-ntinde-amestecul nespus,
Şi Duh în Duh prin aer se frământă,
Iar grindina-n văzduh cumplit îşi cântă
Cântarea ei de-oţel, căzând de sus,

Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie,
Şi sare iar la loc apoi mugind.
Deodată stă. Şi iată-l, răpăind
Potop din cer turnatul râu de ploaie.

Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt.
Sporite neguri hrană dau pieririi,
De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii,
Şi nu mai ştii ce-i sus şi dedesubt.

Acum nici Dumnezeu nimic nu poate.
Degeaba-ntind ei mâinile şi cer
În negrul iad, şi unul până-n cer,
Vârteju-i domn, el singur domn a toate.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

File de poveste

Din vălul nesfârşit de neguri se naşte-n taină dimineaţa.
Acelaşi soare cerne, palid, lumini pe chipul lui april,
Cerându-şi dreptul său la joaca de-a v-aţi-ascunselea cu viaţa,
Bătrânul cel cu plete dalbe ascunde -n suflet un copil...

Acelaşi soare cerne, palid, lumini pe chipul lui april.
Cireşii sunt pătrunşi în ramuri de-a florilor înfiorare...
Bătrânul cel cu plete dalbe ascunde-n suflet un copil...
O pasăre ce-a stat din cântec, îl cercetează cu mirare.

Cireşii sunt pătrunşi în ramuri de-a florilor înfiorare.
Doar ochii săi apoşi înoată pe-un chip de vreme împietrit,
O pasăre ce-a stat din cântec, îl cercetează cu mirare:
În frumuseţea-i statuară, bătrânul pare fericit.

Doar ochii săi apoşi înoată pe-un chip de vreme împietrit.
Un gând pios spre cer înalţă, cerând la Domnul mare milă,
În frumuseţea-i statuară, bătrânul pare fericit,
Privind la firava-i soţie ce-ascunde-n suflet o copilă.

Un gând pios spre cer înalţă, cerând la Domnul mare milă.
Mulţumitor în vremuri tulburi şi-n vremuri binecuvântate,
Privind la firava-i soţie ce-ascunde-n suflet o copilă,
Privirea lui, de lacrimi plină, i s-a umplut de bunătate.

Mulţumitor în vremuri tulburi şi-n vremuri binecuvântate,
Cu mult curaj, în astă lume, s-a tot luptat din plin cu viaţa.
Privirea lui, de lacrimi plină, i s-a umplut de bunătate...
Din vălul nesfârşit de neguri se naşte-n taină dimineaţa.

poezie de Valeria Moroşan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu n-ai nimic

Tu n-ai nimic în lume,
nimic din tot ce-i rău,
nici bogăţii, nici nume,
nici desfătări, nici glume,
dar ceru-ntreg e-al tău.
Tu n-ai nimic în viaţă,
nimic pe-acest pământ,
nici vinul ce răsfaţă,
nici haina cea măreaţă,
dar tot ce ai e sfânt!

Tu n-ai nimic ce leagă,
ca cei ce totul vor.
A lor e clipa dragă,
a lor e lumea-ntreagă,
dar cerul nu-i al lor.

Tu n-ai nimic sub soare
şi toţi te râd mereu.
A lor e-a vieţii floare
şi cupa-mbietoare.
Al lor e tot ce moare.
Al tău e Dumnezeu.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cine-a ucis?

Dar cine-a ucis primăvara din noi,
De nu mai surâdem unui pom înflorit
Şi mergem pe stradă ca nişte strigoi,
Izolaţi în tăcere, cu pasul grăbit?

Dar cine-a ucis bucuria din noi
Când râsul ne este doar tristă povară,
Iar lacrima cade în searbăd noroi
Pe geana zdrobită de tristeţea amară?

Dar cine-a ucis copilul din noi
Ce nu mai ştie prin parcuri s-alerge,
Dorindu-şi ca râsul să i-l dăm înapoi,
Ne-nţelegând a dezastrului lege?

Dar cine-a ucis bătrânul din noi
Aşteptând ca un suflet să-i bată în poartă,
Nepricepând absurdul război
La care-l condamnă inumana lui soartă?

Dar cine-a ucis iubirea din noi,
Lăsând loc speranţei să mai pâlpâie blând,
Şoptind că va-nvinge furtună şi ploi
Dar tot se va-ntoarce la tine curând?

Dar cine-a ucis frumosul din noi,
Răbdarea, credinţa în ziua de mâine,
Că am ajuns, dominaţi de nevoi,
Să ne urâm pentru colţul de pâine?

Cine-a greşit şi cine plăteşte
Naturii distruse cu patima crudă?
Călău a fost Omul, dar tot el pătimeşte,
Cu dobândă plătind răutatea absurdă.

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul cerşetor

De-o vreme însemnată un bătrân cerşetor,
Cu hainele în zdrenţe, pe străzi încet umbla,
Şi uitându-se la lume, la grăbitul trecător,
O mâna îşi întindea, dar lumea îl ocolea.

Trecură zile în şir, pe cer nor după nor,
Iar bătrânul cerşetor, nicicum nu renunţa;
Deşi doar câte un leu zgârcitul donator,
În mână îi punea, şi-n minte îl judeca.

Şi mai trecură zile, iar frigul arzător,
Prin pieţe şi pe străzi oraşul îl străbătea.
Bătrânul aştepta ca un om mai primitor,
În casă să-l invite, şi-o haină că să-i dea.

Un om mai necăjit, un nimeni din popor,
Se-oprise lângă dânsul, zicând în mintea sa,
Şi-aşa nu am prea multe şi poate am să mor,
Am să-l invit la mine... şi chiar făcu aşa.

Pe drum mergând alături vorbind de ajutor,
Bătrânul cerşetor, păşind se transforma,
Făcându-se un înger, cu chipu-i sclipitor,
Un mesager la omul ce-n casă îl primea.

La acest sărac, la omul cu gândul primitor,
Să-l fericească veşnic, c-a vrut a ajuta,
Un cerşetor nevolnic, murdar, dezgustător,
Un cerşetor, un înger ascuns sub zdreanţa sa...

Din nou zile trecură, văd bătrânul cerşetor,
Pe stradă cum se-ntoarce şi-aşteaptă mila ta...

poezie de Florin Andronic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea.
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii: Una la dreapta. Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
V-arăt eu vouă! - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala...
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri: Unul în dreapta. Altul la stânga.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melodul

Cântă-n strana cea rece şi pustie
Melodul ce de viaţa vie a uitat;
Îşi împarte sufletul între dor şi trufie,
Nu spune nimănui nimic; e sieşi cenzurat!

Cântă şi surpă din cuvinte mereu
n-are decât liniştea de veci înainte;
Iubeşte rănile ce ard în Dumneyeu
Şi cade tulbure în oarbe jurăminte!

Melodul şi-a-nscripţionat pe lacrimi!
Comoara din ceruri azi, nevăzută;
A uitat de moarte, a uitat de patimi
Şi... josul paginii citite tainic tot sărută!

Melodul a uitat de mamă şi de tată...
E în pustiul cel adânc, vibrant;
Mai prelungeşte şoaptele c-o şoaptă
Şi cântă peste timp, ades însingurat!

Melodul aude ecoul din îngeri...
Sfinţii în taină îl mărturisesc;
Psalmii sunt plini de frângeri
Atât de înalt, suav, dumnezeiesc!

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!