Petru şi lupoaica – fata de împărat

A fost odată-o-mpărăteasă
Bună şi nespus de frumoasă.
Ea cârmuia un regat,
Alături de-al său împărat.

Împărăteasa era supărată –
Copii n-a avut niciodată,
Oricât de mult se ruga,
Domnul nu-i îngăduia.

Iată însă, că-ntr-o zi
Regina se-mbolnăvi...
Nimeni leacul nu-i găsea...
Nu se mai putea trata.

După luni de suferinţă,
Cu a regelui voinţă,
Au lăsat-o, vai, să moară,
Să nu mai sufere-o ţară.

După ce-au înmormântat-o
Camera pustie-au lăsat-o,
Dar nimeni nu bănuia
Acolo, ce se petrecea.

Dar iată că într-o zi,
O slujitoare veni
Să măture camera...
Ce minune se-ntâmpla?!

Ce minune, ce mirare,
Se află-n întreaga zare,
Se-auzea din patul ei,
Glas suav de clopoţei.

A dat cearşaful de-o parte,
Căutând izvor de şoapte,
A găsit un copilaş
Mititel şi drăgălaş.

S-a dus fuga la-mpărat
Şi i-a spus ce a aflat,
Însă el nu s-a mirat
Ci tare mult s-a bucurat.

Atunci a spus la tot poporul
Că el ştia viitorul:
Dacă regina se sacrifice
Copilul pe veci trăia.

Cu toţii au sărbătorit
Şi cu urale l-au primit.
De-atunci pruncul s-a numit
Marele Petru cel Voinic.

El cât zece prunci creştea
Şi voinic se înălţa,
Era puternic şi frumos,
Era deştept şi curajos...

Şi într-o zi s-a-ncumetat,
La vânătoare a plecat,
Într-o pădure-a poposit,
Umbră de brad l-a odihnit.

Nu ştia ce îl pândeşte,
Cum un lup îl urmăreşte...
Dar Petru, şiret, l-a ochit
Şi în picior l-a lovit.

Lupul însă, iată, a spus:
"Petre, Petre, eu lup nu-s!
Sunt doar o fată blestemată
Să-mi duc blestemul viaţa toată.

Iar cela ce mă va-ngriji,
Eu cu credinţă-i voi sluji
Şi soţul meu va deveni"
Îi spuse ea... şi adormi.

Atunci Petru-ndurerat,
Lupoaica a ajutat,
Rana pe loc i-a pansat,
Cu ea spre palat a plecat.

A avut grijă de ea,
Căci de soaţă o voia
Şi pentru că o iubea,
Făcea tot ce îi cerea.

Soarta fusese aşa...
Dacă-n picior n-o lovea,
N-ar fi putut s-o cunoască
Pe cea care-i va fi mireasă.

Au trecut mulţi ani la rând,
Prinţul suferea... Plângând,
Prin a sa făgăduinţă
Se legase de-această fiinţă.

Lupoaica însă se ruga,
Petru de soaţă să o ia,
Blestemul să se poată rupe,
Cu doruri cântecul să-i umple.

În altă zi cerul s-a rupt,
Lumea de vrajă s-a umplut,
Şi fata de-mpărat – o stea,
În ochii prinţului lucea.

O, dragul meu, ţi-aş dărui
Palate, spre-a împărăţi,
Ţi-aş da şi soarele şi luna,
Căci tu mi-ai pus pe cap cununa.

Ţi-aş da palate şi averi,
Căci aş fi fost la fel ca ieri,
De nu m-ai fi rănit... De-acum,
Te voi urma pe-al vieţii drum!

Şi nunta lor, în răsărit,
Trei zile s-a sărbătorit...
Şi azi petrec, petrec mereu,
"La nunta lor am fost şi eu!"

Iar mama – un copac cu flori,
Îşi plecă ramurile-n zori!
Iar tatăl, râu, de bucurie,
Mai lasă urme pe hârtie...

Şi-a universului cunună,
În timpuri încă se adună...
Poveşti de dor, poveşti frumoase!
Plutesc pe-ntinderile-albastre...

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!