Timpul scârbirii

Sub tălpi de împrumut scârbele curg dimpreună cu
vârsta cetăţii şi de o seamă cu zilele ei cele multe.
De oriunde, privirile hrănesc aceleaşi indiferenţe
fixate pe ziduri şi bune la toate întâmplările.
Cetatea nutrită din răzleţirile sale geometrice păstrează
pentru pigmeii de azi, aceiaşi cuminţenie ostenită şi
gratuitatea unui timp consumat la răspântia viitorului.
Un zeu al prostiei, a promovat mai demult închipuiri absurde.
Din cenuşa lor s-au iscat îndoieli.
Şi ele s-au statornicit în nepăsarea zidurilor.
Mortificate dorm în adaos de linişte şi bănuială.
Se mai întâmplă, ca aceste închipuiri călcate în
picioare să moară, sau sugrumate pe rând, să amplifice
un cimitir cu eternităţi posibile.
În semnul îndoit al pirzării din fiecare ceas, gândurile
plimbă priviri pe îndoliate şi cenuşii imagini de bună
credinţa, ghiftuite în zăceri fără de noimă.
De nicăieri, un aer stătut în derâderi, absoarbe
neputinţă sau, mişcă şiruri de copaci uscaţi, expiind un
verde anemiat, prefăcut pe alocuri.
De dincolo de înălţimi întrbările sucombă poate
vremelnic.
Plătind totuşi un preţ derizoriu pentru mai toate
râvnitele gesturi ale împilării. Căzute la învoială cu
precizia şi trăinicia pereţilor, străzile, nu pot ascunde
dubii de o seamă cu cele ce vor mai fi fost.
Nici un ascunziş faptelor de felurite porniri.
Aceasta este cetatea.
Totul exact.
De o perfecţiune vecină cu nebunia maniacilor.
Pătrate ca o minte meticuloasă, dispuse pentru o
stavilă a destinului peste care se prăfuiesc renunţări.
De câtă vreme există zăceri în ordinea firească a
cetăţii?

poezie de Vasile Gavrilescu din Timpul trecerii tale, partea I - Timpul scârbirii (1976)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Şi de unde să nu fie aşa! El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la păşune şi treaba ieşea din mâna lui mai cu asupra decât din ale celorlalţi argaţi. Nu ştiu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păştea el erau mai frumoase decât ale celorlalţi argaţi. Ele dădeau mai mult lapte decât cele ale altor argaţi, fiindcă pe unde le ducea el păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoştea, fiindcă şi ierburile se înveseleau. Pasămite se născuse în ceas bun şi era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta şi nici gând n-avea să se mândrească, fiindă nu ştia ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, îşi vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul sau în oricareva fel, de alţii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia cetăţii

Am cheia cetăţii dorite!
De vrajă, deja, sunt cuprins,
căci dorul rămâne aprins
în clipe ce-mi par adormite.

Mi-e dragă cetatea semeaţă,
Cu ziduri prea greu de trecut
Ce-i stau împrejur ca un scut
La orice-ncercare-ndrăzneaţă.

Aştept doar un semn de la Lună,
Un sunet, un licăr de stea,
Sau, poate, chiar noaptea să-mi spună:

-Încearc-o, e cheia cea bună!
Iar uşa aşteaptă şi ea
Tristeţea cetăţii s-apună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâtea priviri

Nu mai plouă

ni s-au uscat şi ochii
de atâtea priviri
de atâta aşteptare
din zăduf
până-n apus

apa
a uitat să mai vină
pe aripi de vânt
şi totul
rămâne pe loc
nici nopţile
nu mai răsar
nici zilele
nu mai apun
căci soarele
s-a topit
şi s-a scurs pe pământ
lăsând fântânile
doar în nămol
nu mai creşte nimic
nici umbra pe zid
în piatra aceasta
numită
timp fără ochi
în care totu-i permis
dar în special
traiu-n culise

nu mai plouă
ci doar cu cărbuni
pe care i-aduni
cu amândouă
privirile

ochii
ni s-au întors în izvoare
oare
mai este mult
până departe

ne pierdem cu firea
căci moartă-i iubirea
şi doar prin instincte
ne mai menţinem

omul

fiinţa aceasta ciudată
ce alunecă
printre izvoare
limpezi sau...
09-05-03

X X X

Ni s-au şters imaginile
din oglinda aceasta
numită
timp
ochii
ne fierb în orbite
neştiuţi
căci totu-i
fărâme
cu paşi de nisip
ne căţărăm pe nimic

poezie de Ioan Daniel Bălan din Pe umerii vremii (9 mai 2003)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Socrate (către Charmides): Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vinde la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea.

replică celebră din povestirea Charmides de Platon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul alienării

Prin lumină şi prin necesitatea sa de a se pretinde în
totul.
Complimentat prin culoare şi însoţit în surâsul acestor
de început promisiuni.
Spre taina căror depărtări din afara cetăţii se dau în
lagăn chemările?
Şi se mărturisesc cu alint de vorbe şoptite în timpanul
distanţei?
Vis de libertate început ca o delicvenţă unui
înger absent dintr-o dimineaţă cu plânset de
izmă nouă.
La drum nou plecat dintr-un prezent ca o contuzie
meritată.
Spre un viitor cât o leziunecerebrală.
Amândouă necesare aceluiaşi trecut contaminat şi
dobândit ca o cârtire sau ca un mod de a înţelege ce se
petrece cu tine.
Ironie alburită în coaja unui ou pe care alunecă
trecătorii unei vieţi de nimic.
Sens căruia i se cuvine trudă şi istovire.
Sau poate unealtă sfârşitului spre care curg ignorante
coborâtoare în adâncuri pline de linişte şi uitare.
Trebuinţă bună de leac irosit într-o doară.
Paşii tăi prădaţi cu încredere şi nerăbdare.
Văzuţi din pînda cetăţii pierzându-se în bezna sărată a
ochilor înlăcrimaţi.
Exod ca un brânci fără vorbe de adio.
Fără graba întoarcerilor.
Apele vin, apele pleacă.
Tu tresalţi ca o speranţă moroită din urmă.
Uşile dogmei s-au deschis şi s-au închis.

poezie clasică de Vasile Gavrilescu din Timpul trecerii tale, partea II - Timpul alienării (1976)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, cândva

lumina s-a sfărâmat în bulgări de timp
prea devreme, prea târziu
cine mai ştie
şi de ştie e acum pulbere în vânt
privesc indiferenţa gândului
trece incoerent peste timp
să schimb nu pot sau nu mai pot
nici gândul, nici timpul, nici viaţa.
nu mai e mult
sfârşitul a început demult
astăzi e altfel decât ieri
mâine va fi la fel ca nicăieri
într-un perpetuu joc
al vieţii şi al morţii
de ce îmi ceri atunci să vin
e imposibil a spune "da" în lumea asta
bună, rea
ce oare pot să fac
să o joc la joc
în viaţa asta fără de noroc
să dau de pământ cu ea
ei, o vrea cineva...
o soluţie imaginară voi da
în încongruenţa faptelor descrise de un emanat
despre efectul benefic al bâtelor
în ţara în care m-am născut demult
în care unii urcă
toţi coboară fără să bage de seamă
că au pierit demult
orbi în timp sau rătăciţi în răstimp
la lumina unui lămpi
apusă, de mult petrecută
un tânăr schizofrenic aleargă fericit
prin astă tristă lume
în veşmântul sărac al sufletului
a evadat din ireal
în ţara care nu mai este

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angoasele triste ale unui vals voios

Adevărul este că vine-o vreme
Când nu mai putem plânge pentru o muzică
Devenită prea mult sunet nemişcat.

Vine-o vreme când valsul
Nu mai exprimă dorinţa, un mod
De a dezvălui dorinţa şi umbrele ei goale.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi-apoi
Există acel Hoon c-un munte de minte,
Care nu şi-a manifestat niciodată prin vals dorinţa,

Care-a descoperit toate formele şi ordinea-n singurătate,
Pentru care formele n-au luat niciodată chipuri omeneşti.
Acum, pentru el, aceste forme-au dispărut.

Nu există ordine în mare – şi nici în soare.
Formele şi-au pierdut strălucirea.
Există această imprevizibilă droaie de oameni,

Aceste imprevizibile feţe şi braţe,
O imensă nelinişte sub presiune, mereu eliberată,
Aceste voci strigând fără a şti pentru ce,

Dar dorind să fie fericite, fără a şti cum,
Impunând forme pe care nu le pot descrie,
Cerând o ordine dincolo de puterea discursului lor.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi totuşi formele,
Pentru care vocile strigă, acestea, pot fi, de asemenea,
Anumite manifestări ale dorinţei, moduri de-a se dezvălui.

Prea multe valsuri – Epopeea neîncrederii
Răsună mai devreme şi mai des, curând va fi permanentă.
Câteva armonii sceptice-n curând, într-o muzică sceptică,

Vor uni chipurile, iar formele acestor oameni
Vor străluci iarăşi în mişcare, muzica
Va fi mişcare şi va fi plină de umbre.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebăgare de seamă

Doamne, mi-ai dat atâtea lucruri:
Viaţă, viaţă din belşug
Aer, să respir o mie de vieţi
Apă, să beau câtă vreau
Lumină, ocean care mă inundă
Păsări, voioase dimineaţa, grele seara
Îmgreuiate de cântec, de zbor.
Copaci şi frunze fără număr
Să-mi facă umbră câtă vreau
Animale de tot felul,
Pământ să m-alerge
Drumuri nesfârşite, pe care
Să merg până la capăt
Şi multe alte lucruri, pe care
N-am timp să le spun.
Ho, Doamne, mai ho!
Că n-am timp să mă bucur
De toate
Şi-ţi rămâne creaţia
Nebăgată-n seamă.
Şi omul, cerându-ţi mereu altceva,
Nebăgat în seamă.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eternităţi

Aprioric, rând pe rând
La distanţă de un gând
Sub masca unor entităţi
Trec printre noi eternităţi

Intermitent, dar natural
Din timp în timp val după val
Prin vastele singurătăţi
Trec alternant eternităţi

De bună seamă dar haotic
Aşa la modul asimptotic
Compuse cu veleităţi
Trec în văzduh eternităţi

Ascunse în întuneric
Prin aerul atmosferic,
Acum ca şi în alte dăţi
Trec tot mai des eternităţi

Axiomatic, aţi ghicit
De undeva din infinit,
Profitând de libertăţi
Trec peste noi eternităţi.

poezie de David Boia (2 februarie 2014)
Adăugat de Anca Petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de trepte!

Omul de mii de ani a vânturat bobul şi la separat de pleavă, altfel nu am fi existat... Motivaţia că nu înţelegem, nu vedem realitatea sau o negăm... poate sau nu să fie o acuzaţie a propriei conştiinţe, când aceasta există, pentru cel ce vrea să ştie. A fi sau a deveni pleavă sau o suţine, ne vom şterge trecutul şi existenţa, a fi fost om.

Apa în deşert este prezentă doar pentru cel care ştie să o extragă şi pe care o dăruieşte şi celui neştiutor. Aşa ajunge să fie şi după ce nu mai există! Scările înţelepciunii devin din ce în ce mai greu de urcat cu cât urci mai multe... Cine ajunge cât mai sus şi mai aproape de "ultima treaptă", cu toate că ea nu există, cu atâta va înţelege mai mult... Sunt cuvinte înscrise în cuvinte fără cuvinte, căci sunt spuse şi nespuse multe fără cuvinte...

Viorel Muha (mai 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mi duritatea expresiilor, dar mi-ai cerut adevărul. Judecă deci singură! Cărui fapt aş putea atribui... cum să zic... insistenţa dumitale, dacă nu cochetăriei - recunosc, inexplicabilă pentru mine - sau dorinţei de a verifica ce influenţă mai poţi avea asupra-mi? Drumurile noastre s-au despărţit cu totul! Am uitat totul, durerea a trecut de mult timp, acum sunt un alt om! Dumneata eşti căsătorită, fericită (cel puţin în aparenţă), ai în societate o situaţie de invidiat. Atunci la ce bun o nouă apropiere între noi? În definitiv, ce sunt eu pentru dumneata, sau dumneata pentru mine? Noi nu ne mai putem înţelege acum unul pe altul. Între noi nu mai este azi absolut nimic comun, nici în trecut, nici în prezent! Mai cu seamă... mai cu seamă în trecut!

citat din Ivan Turgheniev
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La marginea unui vis

totul se petrece fără cuvinte
să nu mă mai gândesc la ele le-am uitat pe toate
să-i simt respiraţia am îmbrăţişat un castan
promiţătoare crengile i s-au deschis braţe
ale unei toamne strânse din toate pădurile
în lumina căzută din sud

somnolentă o castană se răsfaţă
inconştient strânsă în palma aceasta
ciudat de caldă lipită de tâmplă la marginea unui vis

ţi-am atins în treacăt cele zece degete
exersam nerăbdarea copacului ce-şi tremură
fără zgomot coroana cameleon
ce noroc pe mine cu acest castan din marginea grădinii
mai ales cu această castană lustruită până la strălucire
pe care o voi îngropa în faţa ferestrei
pentru umbra senzaţiei

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea Mădălinei

Pe crucea de piatră au fost încrustate,
cuvinte cu care tu pleci din cetate.

Pentru tine, Mădălina,
nu mai înfrunzesc gorunii.
Pentru tine, Mădălina,
nu mai înfloresc salcâmii.
Pentru tine, Mădălina,
nu mai zboară nici lăstunii.
Pentru tine, Mădălina,
a venit sfârşitul lumii.

Pentru tine, Mădălina,
florile n-au înflorit.
Pentru tine, Mădălina,
timpul în loc s-a oprit.
Pentru tine, Mădălina,
soarele în zori s-a stins.
Pentu tine, Mădălina,
doar lumânări s-au aprins.

Pentru tine, Mădălina,
cerul senin s-a deschis.
Pentru tine, Mădălina,
viaţa a fost doar un vis.

Fără tine, Mădălina,
cetatea e mult mai tristă.
Flori ca tine, Mădălina,
pe pământ nu mai există.

Noaptea, cerul îşi aprinde candelambrul plin cu stele,
"Fata cu părul de foc" străluceşte printre ele.

poezie de Dumitru Delcă (21 iunie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Derivă

— Mai am atât de multe de făcut!
A spus în gând, în timp ce lacrimile-i curg.
Sunt nopţi de când... sau poate ani la rând
Şi totuşi azi, a mai găsit un zâmbet, unul mut,
Puterea de a pune punct.

Nu mai priveşte, nu mai are cum...
Nu mai răspunde, lacrimi uscate-n vânt.
Dorul de pământ şi bucuria
Unei frumoase închipuiri de lut.
***
— Cum te cheamă, durere?
— Emoţii de toamnă...
— Minţi! Chiar Nichita se-nvarte-n mormânt,
Când te aude plângând.
Mai bine taci, cum tace pământul,
Nici lacrimile mele nu îţi mai spală chinul!

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murim

ne mor şi cuvintele,
pe vremurile aceste,
noi şi ele eram în poveste,
murim cu toţii, cei prinşi în culpă
şi cei fără de culpă,
murim şi noi şi mor şi alţii
chiar dacă viaţa lor este mai lungă
şi mor mai târziu decât împăraţii.
le troieneşte şi vremea şi uitarea
pe mine negre presimţiri,
închipuiri, chemarea lor
le prind cu mintea,
ochiul, amăgirea, calea
în moarte este tot fără de capătul infinirii,
ea pe toate le încheie
dar nu le depăşeşte,
zi cu zi, şi vremea, şi uitarea
trec tot mai departe, iubito,
şi vremea le vremuieşte
pe toate şi pe noi,
s-au învălmăşit lucrurile
în limba noastră, iubito,
şi în gândul nostru devin şi se petrec
e cenuşa lor şi resemnarea.
şi-alaiurile lor mortuare
le-auzim cum mai trec.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

America (vezi şi Statele Unite)

America nu e o translaţie în spaţiu, ci mai ales o strămutare în timp, un salt peste mai multe decenii, într-o lume şi vreme care – cu toate cele bune şi cele rele ale ei – o precede şi o anunţă pe cea spre care se îndreaptă mai încet Europa, urmată de celelalte continente.

definiţie de Virgil Nemoianu în Cum poţi să fii român? Variaţiuni pe teme identitare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cetatea reconstruită

Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită,
Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.
Odată, însă, fost-am ruină părăsită,
Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.
În jurul meu erau doar garduri sfărâmate
Şi ferecate lanţuri la uşi mereu aveam,
Ferestrele, de-a rândul, de vânturi erau sparte
Şi într-o deznadejde amară mă zbăteam.
Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe
Şi-n faţa-a mele ziduri stricate s-a oprit,
Un Meşter cu priviri atât de întristate
Când a văzut ruina în care m-a găsit.
A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii
Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau
De cruda-nfăţişare - lăcaş pustietăţii,
De vânturile care în ele şuierau.
În miez de noapte rece, acele negre umbre,
Spăimântător cetatea urlând o bântuiau,
Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre,
Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau.
Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea
Avea cu EL aduse atâtea diamante
Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea
Dorea să mi le dea în dar ales pe toate,
Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună,

poezie de Mariana Dobrin din Lacrima din rugăciune (aprilie 2009)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Ce este iluzia? A. M: Credinţa mintii ca eşti liber de ea este iluzia. I: Ce este libertatea? A. M: Eliberarea de minte cu toate "alegerile" sau credinţele ei despre "libertate" este Libertatea. I: Este libertatea o stare a minţii? A. M: Absolut nu, libertatea este de minte, nu pentru minte, de gând, nu pentru gând, de "eu", nu pentru "eu". I: Atunci cine se mai bucură de libertate dacă nu mai este "eu"-l? A. M: Libertatea este bucurie, fericire în ea însăşi fără subiect şi fără obiect. Când conştiinţa se recunoaşte pe sine ca şi conştiinţă explozia de fericire care are loc este definită drept ananda-beatitudine neţărmurită fără formă. I: Este libertatea o stare trecătoare? A. M: Cu siguranţă nu, libertatea este liberă atât de stările trecătoare cât şi de cele aparent netrecătoare. Ea este dincolo de orice aşteptare sau dualitate.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creierul este cea mai complexă materie din uni­vers. Mai complexă materie nu există. Este compus din celule de numai câţiva microni, care se văd doar cu microscopul, dar fiecare dintre aceste celule poate să aibă până la peste 20.000 de conexiuni în acelaşi timp. O singură celulă, vă daţi seama? Toate aceste ce­­lule sunt conectate între ele. Dar creierul nu lu­crează doar prin conexiunile celulelor sale, ci şi prin substanţe neurotransmiţătoare, prin hormoni, prin toate umorile organismului care, la rândul lor, in­flu­enţează activitatea creierului care le coor­do­nează. Nu degeaba se spune că în creier "totul se lea­gă cu totul".

Leon Dănăilă în interviu (14 iulie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!