Ca pe vremuri (extras)

E-o mare necunoscută dincolo de soare-apune şi-o semeaţă flotă
Naviga pe-acele ape – azi luptele-i sunt amintite-n câte scurtă notă.
Goelete, galioane, brigantine şi şalupe cu fel de fel de greemente,
Fregate, nave cu tunuri pe trei punţi şi pânze albe, confiente,
Dormeau acolo şi visau... când, brusc, velele li s-au umflat sus
Pe catarg, deoarece Briza amintea de marinari cum astăzi nu-s
Şi-o mie de voci pătimaşe lansau chemări pe apele singurătăţii:
"Veniţi, ei v-aşteaptă, ca pe vremuri, pe drumul mării şi-al libertăţii!"

Şi Briza călătoare susura-ncet, ispititor: "Ca pe vremuri,
În gerurile Nordului, unde norii negri şi-au tot stors şi stors
Fulgii, iar ei au aşteptat, oh, aşteptarea! Ca pe vremuri,
Puternici şi răbdători, de la Pentlants la estuarul Forth.
Ceţurile vinete orbeau ochii, nu se vedeau promontoriile,
Se prăvăleau furtuni sălbatice, zilele se-apropiau tot mai haine,
Dar ei le luau în piept nepăsători – ca pe vremuri,
Şi ştiu că întotdeauna se gândeau la tine."

Era pe-ocean o fregată cu vele întinse, în grăbit marşrut,
Vorbea răstit, ca toate fregatele care n-au timp de pierdut:
"Sub Nelson era zor mare, noroc că eram făcută din lemn bun,
Căci ne trudea pe-atât cât ne iubea, era greu de mulţumit, vă spun.
Mai sunt englezii nebuni ca altădată? Fregatele, tot puţine?
(Vor mai lâncezi velele-aştepând să le fie înnoit tachelajul?)
E, ca tot ce-i saxon, greu de urnit şi ezită-n expectativă echipajul?
Mai veghează fregatele pe mări? Semnalizează cum se cuvine?"

"Ca pe vremuri", i-a răspuns încetişor Briza surâzătoare,
"Ar trebui să vezi cât de rapid se-nşiră crucişătoarele uşoare
Scrutând orizontul, ca pe vremuri, pe arşiţă sau ger
Şi hidroavioanele cum se rotesc în zbor pe cer.
Când radiotelegrafistul şuieră ‘Duşmanul în vedere",
Chiar dacă modul de comunicare-i altul, el are-acelaşi înţeles,
Marinarii scot aceleaşi urale şi-aplaudă, ca pe vremuri,
Şi eu, fireşte, surâd şi mă gândesc la voi la fel de des."

Atunci, s-a auzit o voce dinspre nava cu tunuri pe trei punţi,
Gravă ca tonul unui monarh, nu se putea să n-o asculţi:
"Era seara, pe o furtună de iarnă pe care-o mai simt încă,
Trebuia să reducem din vele-n valurile înalte cât o stâncă,
Dar noi am înălţat până şi velele zburător, şi le-am călcat pe urme,
Şi, cum ne-nvăţase Hawke*, am luptat cu ei pe apele în spume.
Până-n zorii zilei îi izgonisem de pe întreaga mare;
Acum, când inamicu-i învins, mai e de noi nevoie oare?"

A strigat briza: "Ei au luptat ţinând drept drumul, ca pe vremuri,
Au luptat şi-au rămas de neuitat, o frumoasă amintire,
Nicio milă marină parcursă virând sau rezistând, ca pe vremuri,
N-a-ncăput în nişte mile marine măsurate cu teamă sau cu şovăire;
Şi-armele lor în amurg scoteau hohote vesele de râs.
Părerea că inamicul a fost victorios ar putea fi adevărată
Când el numai în port îşi găsea adăpost pe vremuri,
Iar eu mă-ntreb dacă el a uitat ce-a păţit vreodată?"

S-a auzit un chicot înfundat şi o navă ca un negru nenoroc
S-a furişat în vântul brigantinei, făcându-şi cu curaj acolo loc.
"Daţi-i foc, Domnilor, căci mareea, iată,-i tot mai iute, iar
Vântul va înteţi focul pe navele Armadei, asta-i clar!*
‘Făclia'* era o misiune primită de pe ‘Ark'*, de la lordul Howard*.
Noi, glumeţii din Brixham, noaptea eram cruzi ca un ghepard.
Santină şi cală-au explodat, sulf şi smoală,-n aer întregul arsenal!
Credeţi, dragii mei, că asta fost pe placul Marelui nostru Amiral?"

A strigat briza: "Ştiţi numai câteva lucruri de pe vremuri
(Gloriana6, te-a trezit vâltoarea luptelor, ai avut emoţii?);
Umbre zdrenţuite şi speriate, zburând, ca pe vremuri,
Din faţa vârtejului distrugător al spectrelor nopţii:
Unii au fugit luând drum cap compas spre sud, să scape
De batjocoritorul ecou venind din vest "Hei, unde sunteţi, ahoy?"
Dar toţi au primit şi înţeles mesajul, ca pe vremuri,
Iar scânteile din întuneric mai povestesc şi astăzi despre voi."

Dincolo de-apusul soarelui se află Portul de Aur, locul fericit;
Acolo ancorează navele-ndrăzneţe când luptele iau sfârşit,
Acolo nu-s valuri, stânci submarine, războaie, nu bântuie furtuna,
Acolo zefirul susură cântece-ncântătoare şi-i pace-ntotdeauna.
Ei au traversat şi ultimul orizont, solemni pe puntea navei lor,
Pilotul îi conduce-n Rai, unde fiecărei nave s-ajungă i-a fost dor:
E gloria finală, nouă şi, ciudat, totodată nespus de veche,
Acolo sobrul gri luceşte ca auriul din stema Tudorilor*, nepereche!

Şi bigile,-n aştepare,-s ridicate, ca pe vremuri,
Şi-n vreme ce tunurile încep să bubuie-n saborduri
Ei ascultă îndemnul trompetei de-argint, ca pe vremuri,
Înălţându-se deasupra flamurilor, în prova şi în borduri!
"Ai voiajat tăcut şi supus, mic şi singur, spre străine ţărmuri
Sau plin de faimă sub o norocoasă stea, dintre aleşii cei mai cei?
Acum te-aşteaptă dincolo Portul de Aur, ca pe vremuri,
O mare binevoitoare şi străveche te-aşteaptă la sânul ei."

NB.
* Edward Hawke, 1705 -1781, celebru amiral englez.
* În dimineaţa zilei de 7 august 1588 o flotă spaniolă (celebra Armada - 130 de nave având la bord 29 453 de oameni - marinari, artilerişti, calugari, preoţi, medici) destinată cuceririi Angliei ancorează în rada portului Calais. In aceeaşi noapte fostul corsar Francis Drake, acum primul adjunct al lui Charles Howard of Effingham, 1536 - 1624, mare lord amiral al Angliei, comandatul forţelor navale engleze, decide încărcarea a opt mici nave cu materiale incendiare (smoală, pucioasă, praf de puşcă etc) şi lansarea acestora la sacrificiu, folosind vântul prielnic şi mareea ca elemente propulsoare, asupra navelor spaniole). Operaţiunea a fost o reuşită, Armada dispersându-se şi, ulterior, datorită vremii nefavorabile pierzând 63 de nave si cca 25000 de oameni.
3. Făclia ~ Torch – sistem avertizare a faptului că inamicul se apropie de Anglia, mai exact un lanţ de faruri-făclii de-a lungul coastei de la Cornwall până la Londra. Făcliile se aprindeau în caz de pericol dinspre mare. Deşi cumva rudimentar acest sistem a funcţionat dându-i timp lui Drake să-şi pregătească acţiunea
* Ark Royale – nava amiral a flotei engleze pe care se afla comandantul acesteia.
* Charles Howard of Effingham, 1536 - 1624, mare lord amiral al Angliei.
* Gloriana a fost numele dat de poetul Edmund Spenser, 1552-1599, personajului său care o reprezintă pe regina Elisabeta I în poemul său Regina zânelor (The Faerie Queene).
7. Dinastia engleză Tudor, 1485-1603, întemeiată de Henric al VII lea.

poezie de Ronald A. Hopwood, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturisire

Pe vremuri, când pământul era nou,
iar paradisul doar o şoaptă,
pe vremuri, când numele
nu se lipise încă de lucruri;

pe vremuri, când la cele mai mici adieri
vara aluneca-înspre toamnă,
când toţi plopii fremătau înfioraţi,
fiecare după soiul şi gradul lui...

lumea m-a chemat, iar eu am răspuns.
Fiecare scânteie-aprindea o ochire.
Am respirat şi-am numit asta viaţă,
leşin între linguri pline cu şerbet de lămâie.

Eram piruetă-înflorită,
eram filigran şi flacără.
Cum aş fi putut să-mi număr binecuvântările
când nu le ştiam numele?

Pe vremuri, când toate-aşteptau să vină,
norocul se prelingea pretudindeni.
I-am făcut lumii o promisiune,
iar lumea m-a urmat până aici.

poezie de Rita Dove ( 1952- ),laureată a premiului Pulitzer , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri, vremuri

Om normal, cum toţi socot,
De o vreme, din păcate,
Gheorghe s-a scrântit de tot:
Vrea să facă-o facultate!

epigramă de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Port sigur

Furtuna se-agită de multă vreme, duşmănoasă,
Plouă cu găleata, tună-asurzitor, vântul urlă
Rupând fâşii din velele-acestei nave rătăcite,
Care caută-un locşor căruia să-i poată spune-acasă.

Odinioară, parcă-n tinereţea lumii,
Soarele strălucea vesel pe cerul de azur,
Iar prova navei părea a-înainta-n eternitate;
Pe mare – briză lină,-n slavă – nori leneşi, de-un alb pur.

Dar furtuna, pas cu pas, s-a-înstăpânit între pământ şi cer,
Câteva averse repezite şi tunete-n rafale,
Apoi ploaie-n torente şi scăpărări de fulger –
Şi nicăieri un adăpost pe-învolburata mare.

Totuşi, arar, câte-un curcubeu s-a mai ivit,
Reper de speranţă-n ore de-încercări şi disperare,
Vibrând în stropii ploii pe cerul vânăt-gri –
Amintire din vremuri mai blânde şi cu soare.

De-a lungul anilor care-au trecut, când mai la pas,
Când mai grăbit, furtunile au tot venit şi-au tot trecut,
Când mai cumplite, când mai cuminţele –
Dar cicatricile-au rămas.

Înfăţişarea navei nu va mai fi nicicând aceeaşi,
Fiind astfel lovită de vânturi şi de valuri mari,
Deşi-a mai fost ici-colo reparată, semnele rămân –
Riduri pe faţa obosită-a unui om bătrân.

Uragane teribile se-anunţă în prognoze,
În viitorul imediat, de dincolo de prag,
Dar ele nu vor mai lovi această navă,
Nu-i vor mai rupe de azi nici un catarg.

Va fi la adăpost de tempesta furioasă,
Nu va mai deriva-înspre stânci. Nava-i de-acum
În siguranţă, ajunsă într-un port numit acasă.

NB. Acest poem este adesea citit la funeralii.

poezie de Jennifer Hickok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua umblă hoţii...

Ziua umblă hoţii
Şi se procopsesc
Noaptea doar netoţii
Se mai haiducesc.

Trăim vremuri grele,
Vremuri de coşmar,
Bani nici de pingele
Nu-s în buzunar.

Azi ca să îţi iei pantofi
Frumuşei de lac
Mănânci mereu doar cartofi,
Chiar dacă nu-ţi plac.

Mănânci o lună sau două,
Ca să îţi iei un pantof
Şi-alte luni aştepţi să vină,
Cu un alt pantof şi-un of!

Trăim vremuri foarte grele
Astăzi noi pe TERRA
Şi ne lovesc vechi boli rele...
Ciuma şi holera!

Crima şi corupţia,
Ca şi râia-s frate,
Mai dihai bejenia
Le-a-ntrecut pe toate.

Etnii se pornesc, măi vere,
În necunoscut
Lăsând casă şi avere
Unde s-au născut.

Astăzi, de după zăbrele
Des repetă-un papagal:
-Trăim vremuri foarte grele...
Numai vremuri de coşmar!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ţi mai face inima?

în perioada celor mai grele vremuri
pe băncile din parc
în puşcării
sau trăind cu
curvele
am avut mereu această mulţumire –
n-aş numi-o fericire –
care era mai mult un echilibru
interior
o acomodare
la orice se întîmpla
şi care îmi era de ajutor în
fabrici
şi atunci când relaţiile
cu fetele mergeau
prost.

m-a ajutat
pe vremuri de război şi de
mahmureală
a încăierărilor din ganguri
şi prin spitale.
să te trezeşti într-o cameră ieftină şi
să ridici jaluzelele –
asta era cea mai stranie
satisfacţie

şi să traversezi podelele
spre un dulap vechi cu o
oglindă crăpată –
văzându-mă pe mine, urât,
rânjind la tot şi la toate.
ceea ce contează e doar
cât de bine
calci prin
foc.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toba lui Drake

Drake e-n hamac la o mie de mile depărtare,
(Căpitane, dormi bine-acolo jos?)
Ancorat cu două ghiulele-n Golful Nombre de Dios,
Visând cum Plymouth Hoe, promontoriul, se-nfige-n mare.

Fosforescenţa mării luminează Insula şi navele-ancorate,
Marinarii dansează pe vârfuri şi călcâie, şi spun câte o glumă,
Şi luminile sclipesc pe ţărm, şi mareea galopează-n noapte...
El vede totul limpede, cum vedea şi-acum mulţi ani în urmă.

Drake era din Devon, domn apelor din zare-n zare,
(Căpitane, dormi bine-acolo jos?)
Hoinar cu inimă uşoară, până-n ora morţii curajos,
Visând cum Plymouth Hoe, promontoriul, se-nfige-n mare.

"Duceţi-mi toba-n Anglia, atârnaţi-o pe ţărmul 'nalt
Şi bateţi-o când îndrăzneală şi praf de puşcă mai aveţi o brumă;
Iar dacă spaniolii vin spre Devon, eu voi părăsi Cerescul Port
Şi toba va răsuna-n Canal, cum răsuna şi-acum mulţi ani în urmă."

Drake stă-n hamacul lui până vine iarăşi Invincibila Armada,
(Căpitane, dormi bine-acolo jos?) El, la răcoare,
Ancorat cu două ghiulele, aşteaptă să-i audă tobei canonada,
Visând cum Plymouth Hoe, promontoriul, se-nfige-n mare.

Chemaţi-l din adâncul mării, chemaţi-l cu răpăit de tobă,
Chemaţi-l când navigaţi spre inamic în pulbere de spumă;
Acolo unde cântă vechiul curaj şi flutură stindardul vechi
El e treaz, de veghe, cum era şi-acum mulţi ani în urmă!

* Poemul a fost inspirat de o legendă din secolul al XVI-lea legată de moartea celebrului explorator, corsar şi amiral englez Sir Francis Drake, 1540-1596, care a murit într-o expediţie împotriva coloniilor spaniole din regiunea Caraibe. Legenda se referă la toba lui Drake, care era bătută când marinarii trebuiau să se prezinte la posturile de luptă. Această tobă a fost adusă în Anglia şi atârnată la Abaţia Buckland ( Buckland Abbey), în apropierea portului de bază a lui Drake, Plymouth, comitatul Devon.

Potrivit legendei ea este bătută sau bate singură atunci când Anglia este în pericol. Se spune ca a fost auzită:

- Când Nava Mayflower a părăsit Plymouth-ul în anul1620

- Când Napoleon Bonaparte a ajuns, ca prizonier, în portul Plymouth la bordul navei Bellerophon.

- La izbucnirea Primului Război Mondial, 1914.

- In anul 1918, când flota militară germană s-a predat aliaţilor.

- În perioada evacuării de la Dunkirk, 1940.

* In acea vreme un marinar decedat pe mare era "înmormântat" înfăşurat în propriul lui hamac, cu o ghiulea de tun la cap şi una la picioare pentru a se asigura scufundarea corpului până la fundul mării.

* Nombre de Dios Bay (Bahía de Nombre de Dios) – Locul unde-şi doarme somnul de veci Francis Drake.

* Insula – Insula Drake (pe vremea lui Drake se numea Insula Sfântul Nicholas – St. Nicholas' Island).

poezie de Newbolt, Henry John, 1862 - 1938, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Wallace Ferguson

Acolo la Geneva unde Mont Blanc plutea ca un nor
Deasupra lacului strălucitor când briza se-abătea
De pe cerul albastru, curat, iar hohotul Ronului
Dădea năvală sub pod prin abisuri stâncoase,
Şi cântecele din cafenele se constituiau în parte a splendorii
Apei dansând sub torente de lumină;
Şi geniul pur al lui Jean Rousseau era muzica liniştită
A toate pe care le-am văzut sau despre care am auzit –
Acolo, la Geneva, oare, extazul a fost mai puţin
Pentru că nu m-am putut conecta la mine cel de altădată,
Cel care acum douăzeci de ani hoinărea prin Spoon River?
Am uitat cine am fost sau tot ce am simţit?
Ne trăim ora uitând cine am fost în orele demult trecute?
De aceea, o, suflete, dacă te pierzi în nefiinţă
Şi te trezeşti departe în Geneva, undeva lângă Mont Blanc,
Ce-ţi pasă dacă nu te cunoşti pe tine însuţi aşa cum îl cunoşti
Pe-al cel care-a trăit şi-a iubit într-un colţişor de lume
Cu numele Spoon River, în vremuri demult, demult trecute?

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era cea mai bună dintre vremuri, era cea mai rea dintre vremuri, era timpul raţiunii, era timpul prostiei, era epoca credinţei, era epoca incredulităţii, era anotimpul Luminii, era anotimpul Întunericului, era primăvara speranţei, era iarna disperării, aveam totul înainte, nu aveam nimic înainte, mergeam cu toţii în rai, ne comportam exact invers - pe scurt, perioada semăna atât de mult cu prezentul, încât unele dintre cele mai gălăgioase personalităţi insistau că trebuia să fie receptată, bine sau rău, numai la gradul de comparaţie superlativ.

Charles Dickens în Poveste despre două oraşe
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armă

Conceptul derivă retoric
Din sintagme coercitive
A fost pe vremuri elogiat,
A existat şi-n epoca de piatră
Dar probabil cu mult înainte
În vremuri imemoriale,
Se ţinea în teacă sau tolbă,
Era făcută cu artă de sorginte
Acum a degenerat în permis
Plus o puşcă cu lunetă
Pentru anumiţi vânători,
Deunăzi pornea atacuri feroce
Urmând itinerarul cătări
După o ultimă secvenţă,
Mă tem să nu degenereze
În şiraguri de agresiuni,
Să nu ne mai fie malefică
Să nu ne ucidă fauna şi fiinţa.

poezie de David Boia (5 decembrie 2014)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri şi vremuri

Pe vremea când aveam hormoni
Şi mintea, sigur, mai îngustă,
Mă mai ţineam de câte-o fustă,
Acum mă ţin de pantaloni.

epigramă de Eugen Albu din O, tempora! O, mores!, Tema "Ce timpuri / vremuri! Ce moravuri / năravuri!", Premiul II ex aequo "Mircea Trifu" (2011)
Această epigramă face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbări de mediu

Mai vedeai în vremuri obscure
Câte-o vilă prin pădure...
Acum, când sunt vremuri stabile,
Poţi vedea... păduri de vile!

epigramă de Gheorghe Miertescu din revista "Cugetul"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul corsar

Anglia-i un loc bun pentru cei bogaţi şi-n funcţii plasaţi bine;
Însă Anglia-i un loc nemilos pentru cei săraci ca mine;
Iar cei mai mulţi marinari nu vor avea parte prea des,
De porturi la fel de plăcute ca cele de pe insula Aves.

Erau acolo patruzeci de nave robuste, iuţi, cu armament la bord:
Arme albe, puşti şi pistoale, cu tunuri la babord şi la tribord.
Şi-o mie de navigatori au făcut legi la Aves, cu bunăcredinţă,
Pentru-a-şi alege căpitanii, cărora le jurau ascultare şi credinţă.

De-acolo ne-am năpustit asupra Spaniolului plin de-aur, de ţesături
Bătute-n argint, comori smulse băştinaşilor prin groaznice torturi;
Apoi, am atacat căpitanii navelor comerciale, cu inimi de fiară,
Care biciuiau oamenii şi-i hrăneau cu coji de pâine-amară.

O! Palmierii în Aves creşteau înalţi, iar fructele păreau nişte sfere
De aur, păsările colibri şi papagalii erau minunaţi la vedere;
Iar tinerele negrese alergau spre-Aves, să scape de robie,
Şi-i întâmpinau pe marinarii sosiţi pe marea albastru-sidefie.

Plăcut era-n Aves când dinspre mare bătea briza cu aripi de lăstun
Şi tu, sub copaci, în hamac întins pufăiai din pipa ta cu tutun bun;
Răcorit cu evantaiul de-o creolă, ascultai tunetul valurilor care
Lovindu-se de recif nu mai ajungeau la ţărmul cu lămâi în floare.

În Sfintele Scripturi e scris că toate lucrurile plăcute au un sfârşit,
Iar Flota Regală a tăbărât peste noi şi ne-a curmat traiul fericit.
Am luptat ca leii-ntreaga zi, dar noaptea atacul lor a fost grozav;
Am scăpat fugind cu o pirogă, rănit destul de grav.

Nouă zile-am plutit aproape mort de foame c-o creolă alături,
Care-a murit a zecea zi – la capăt de lume, sfârşit de pământuri;
Cum zăceam horcăind, un velier din Bristol a trecut pe-aproape;
M-a adus acasă,-n Anglia, unde voi fi cerşetor până la moarte.

Iar acum sunt bătrân şi-s gata de plecare, nu ştiu unde-anume,
Împăcat – dincolo nu-mi poate fi mai greu decât pe-această lume:
Dac-aş avea aripi de pescaruş, aş zbura peste ocean îndată
Spre-acea insulă plăcută, Aves. Aş vrea s-o mai văd măcar o dată.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vremuri întunecate

În vremuri întunecate ochii încep să vadă,
Mi-am întâlnit umbra într-o umbră mai mare;
Mi-am auzit ecoul în ecourile pădurii –
Un domn al naturii jelindu-se unui copac sub zadă.
Trăiesc între stârci şi pitulici, străin între străini,
Printre fiare pe deal şi şerpii din vizuini.
Ce este nebunia, dacă nu nobleţea unui suflet
În dezacord cu împrejurările zilei care ia foc!
Cunosc puritatea disperării în ultima-i esenţă,
Umbra mea pironită de un perete transpirat.
Acel loc, departe-între stânci, e-o peşteră, un adăpost
Sau o răscruce de vânturi? Între extreme-îmi caut rost.

O furtună permanentă de similarităţi!
O noapte căzând în fâlfâit de păsări, o lună zdrenţuită,
Iar în mijlocul zilei, întunericul întorcându-se din nou!
Un om merge departe pentru-a afla cine este, ca şi alte dăţi –
Moartea sinelui în lunga noapte indiferentă, de smoală,
Când toate formele naturale emană-o lumină ireală.

Întuneric, întunecată lumina mea, şi neagra dorinţa.
Sufletu-mi, ca o zi de vară-înnebunită de căldură, zboară,
Se-aude bâzâind dincolo de geam. Care eu sunt eu? A câta oară?
Un om, îngenuncheat şi-acela – mă ridic din propria teamă.
Memoria îşi revendică locul, şi memoria este Dumnezeu,
Şi unul este Unul, liber în vântul violent –care bate mereu.

poezie clasică de Theodore Roethke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri şi vremuri...

Pe vremea răposatului, era,
Covidul ăsta, floare de lalea,
Da-poi acum, ehivalent, vă spun,
Cu vorba-aceea... Ne-a mâncat... nu spun.

epigramă de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strămoşii au trăit ante vremuri, iar noi trăim anti vremuri.

citat din David Boia (19 decembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua pescarilor (6 decembrie)

În Undrea la o zi mare
Noi eram în sărbătoare,
Puneam sculele în pod
Şi lăptaşe şi năvod,
Bărcile în adăpost
Rânduite cu mult rost
Şi-o porneam apoi la joc
După-un an plin de noroc,
Căci am prins pe săturate
Ştiuci şi crapi de calitate,
Fitofagi, şalăi şi somni
Pentru domniţe şi domni
De la oraşe sau sate
Unele... îndepărtate!
Petreceam cu vin de viţă,
Cu taraful Iacobiţă
Şi cu interpreţi de frunte
De la şes ori de la munte:
Chisăr, Loga şi Enceanu,
Conea, Sfetcu, Măgureanu,
Nicolici şi Neta Soare,
Iar afar' cădea ninsoare...
Sfârâiau la foc fripturi
Pentru pofticioase guri,
Porc şi oaie, peşti rasaţi
Pentru-ai noştri invitaţi
Şi punând şi-un borş de peşte
Simţea omul că trăieşte...
Of! Ce vremuri, vremuri frate,
Dar de-atâta strâmbătate
Tot ce-a fost bun... e poveste!
Azi năvodul nu mai este
Şi nici năvodari nu sunt,
Sunt doar eu să-i pun în cânt
Şi după cum vezi străine...
La Cârna s-a trăit bine!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O afacere bună trebuie să aibă sens, din punct de vedere economic, atât în vremuri bune, cât şi în vremuri rele.

Robert Kiyosaki în Cadranul banilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul unor vremuri străine

I-am simţit buzele până în măduva oaselor
şi au lăsat în mine o urmă,
ca în vremuri străine
o voce să găsească puterea
să-i şoptească sufletului
poveşti de adormit îndrăgostiri.

Departe este acum şi glasul
ce printre artere
suna ca vântul,
un adagio printre crengi bătrâne;
la fel de natural,
dar un pic mai rece
şi fără tandreţea adierii.

De-atunci port în zvâcniri
sărutul ce-ar fi cuprins
şi cea mai adâncă prăpastie
cu o atingere de fulg...

poezie de Ionuţ Popa (2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!