Unde s-a sinucis şi infinitul...

Nu-mi mai găsesc poteca spre lumină, alerg şi totuşi nu înaintez... în locu-n care stau e-atâta vină, că nu m-ajută nicio rugă, niciun crez...
Mi-e sufletul mai gol ca despuierea cometelor de gheaţă când spre soare, cu strălucirea razelor pe faţă încep să se topească, deşi doare...
Repere nu mai am şi pe niciunde nu-i nimeni să-mi răspundă la-ntrebare... lumina, azi, pe unde se ascunde şi de ce nu mai văd nicio cărare?
Doar un deşert cu liniştea letală se-ntinde pe pământ ca un torţel şi eu calc printre spini în talpa goală şi cu singurătatea-s la duel...
Şi nici morganele nu-şi mai arată faţa... e un tărâm pustiu în care geme şi asfinţitul, dar nici dimineaţa nu-şi mai arată zorii în poeme...
Îngenunchez lângă un trup de piatră din care-un scâncet surd îmi intră-n oase şi aerul încins ca într-o vatră a moarte şi-a cenuşă amiroase...
Un corb dă roată-amuşinând sfârşitul, se înnegreşte petecul de cer, unde s-a sinucis şi infinitul în sunet palid de violoncel...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniştea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine ştie ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiaţi
între două cuvinte de-alint
şi-o promisiune

unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care măgar mă pierd

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amân un festin pentru viaţa de-apoi...

Mi-e foame de viaţă, dar e marfă de lux,
De mine se-agaţă doar o viaţă-n reflux.
Şi mi-e poftă de cântec şi-o vorbă de-alint,
Şi să n-am nicio grijă, aş vrea să mă mint...

Aş dori o salată din flori de cais,
Să o gust pe ascuns, dar mănânc doar în vis.
Şi când zorii se-arată la fel de săraci
Doar din ploaie şi nori ce mâncare să faci?

Şi ce suflet lihnit port în mine, ce chin,
Când primeşte-un tain nesfârşit de venin!
Fir de iarbă pane aş gusta la dejun,
Dar nici iarbă nu am de pe unde s-adun...

Din pansele mi-aş face un chec la desert,
Dar grădinile-s toate pustii şi-n deşert
Nici scaieţi nu mai sunt, doar tăcere şi vânt
Şi-un cuvânt în atele, săpându-şi mormânt...

Aş mânca un poem, dar cu ce mai rămân?
Ciugulesc o fărâmă de vers şi amân
Un festin pentru viaţa de-apoi unde nu-i
Nicio foame de viaţă, doar liniştea Lui...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte sau viaţă?

În hăuri de smoală
Încet mă scufund
Cu inima goală
Şi gând muribund.

Chiar dacă lumina
Mă cheamă spre ea
Şi îmi iartă vina
Desenând perdea

Pe trecutul negru
Şi însângerat,
Florile de-alegru
Iar s-au scuturat.

Doar pământul rece
Îmbrăcat în dor,
Paşii mi-i petrece
Câştigând la scor.

Şi-mi lasă doar poarta
Iadului păgân
Ca să-mi ducă soarta
Unde-i el stăpân.

Gemete de gheaţă
Urlă cu tăceri
Şi-mi aruncă-n faţă
Crivăţ de dureri.

Calc cu talpa arsă
Pe-amintiri de fum
Dar fac cale-ntoarsă
Când văd numai scrum.

Şi totuşi limanul
E pe undeva,
Să-i schimb sorţii planul
Voi putea cumva?

Zorii dimineţii
Îmi răspund că da,
Când coşmarul nopţii
Prinde a ceda.

Cerul îmi surâde
Nu e niciun nor
Şi-a răului gâde
Pleacă-'ncetişor.

Văd din nou lumină
Spun un mulţumesc
Clipei ce-o să vină
Şi-nvăţ să zâmbesc!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gând de-al tău

Aşteaptă cetina s-o-mbrac în straie
De sărbătoare, dar ce sărbătoare!
De unul singur, între cer şi mare
Şi ce tăcere este în odaie!

Am mai găsit o nucă argintie
Şi un coşar cu lacrimi de cenuşă,
Colindătorii sunt deja la uşă
Şi ce departe eşti copilărie!

O stea în patru colţuri mai răsare
În haină de hârtie creponată,
E tristă şi puţin decolorată
Şi cât de tare vârful lipsă doare!

O lacrimă de sticlă-n cuib de vată
Îşi face loc prin amintiri de ceară,
Îmi intră-n casă frigul de afară
Şi ce mi-e dor de bradul de-altădată!

Nu mai miroase-a cozonaci şi-a pâine-
Crăciunul ăsta doare cât o rană,
E-atâta dezolanţă subterană
Şi nu-s nici azi şi nu voi fi nici mâine.

M-or troieni zăpezile eterne
Într-un poem de noapte muribundă
Şi poate dintre stele-o să-mi răspundă
Un gând de-al tău, în iarna ce mă cerne.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proverbe şi cântece

Toate trec şi toate rămân,
Datoria noastră-i să trecem ca aerul prin plămân,
să trecem croind cărări,
trasee peste mări.

Eu niciodată n-am căutat gloria,
nici să las în memoria
oamenilor cântecul meu;
îmi plac lumile subtile, mlădii, nuia de-alun,
care n-au niciun fel de greutate,
ca baloanele de săpun.

Îmi place cum îşi fac singure portretul,
însorit şi-mbujorat;
cum zboară sub cerul albastru,
cum se frâng deodată şi cad...

Niciodată n-am căutat gloria.
Drumeţule, urmele tale
nu-s decât o cale;
drumeţule, nu există nicio cărare,
cărarea-i făcută de cel care merge.

Mergând, faci o potecă,
privind în urmă, vezi poteca
pe care nu va mai călca nimeni,
urma-n urma ta se şterge.

Drumeţule, nu există nicio cărare,
ci numai siaje pe mare...
Odinioară-n locul de care nimeni nu mai ştie,
unde azi pădurile-s înveşmântate-n spini,

s-a auzit vocea poetului strigând în pustie,
"Drumeţule, nu există nicio cărare,
cărarea-i făcută doar de un om în mers..."
Lovitură cu lovitură, vers cu vers...

poezie de Antonio Machado, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de duminică

Azi e prima dată când mi-e drag să stau cu mine
azi, chiar nu mai am chef să schimb lumea
dar e un exerciţiu ludic să-mi pot expune sufletul
în lumina unui ciob de sticlă colorată de mine...
nu mai calc desculţă demult...
dar mă-ntreb, numai! unde se ţine
concursul de frumuseţe al dumnezeirii
când fiecare zi se ascunde după cealaltă
numai eu... alerg, alerg vrând multe să uit-
celulele mele toate au memorie
toate amintirile îmi ard sub piele
numai Chopin e cântecul meu de răspuns
să-nteleg cum de mi-e drag,
azi să stau cu mine
într-un labirint launtric când cineva
încearcă să urce o scară cu susul în jos...

poezie din autor, Poezii de suflet (8 iulie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar versul meu

Şi tu ţi-ai ridicat un zid de ceaţă,
Să nu te mai găsesc, să-ţi cer un munte.
Ştii, mi-ai promis, cândva, o dimineaţă
Cu norii aşezându-se pe frunte.

Nu mai ajung la cer, că cer nu este-
L-ai confiscat cu lună şi cu stele.
Eu cum să mai ajung acum pe creste,
Când aripile-mi plâng între atele?

Şi creşte-n mine un deşert de moarte,
Îmi mor poemele de-atâta sete,
Morgane-şi scriu delirul pe pancarte
Şi mă îmbie-n haine violete.

Şi eu alerg nebună printre dune
Şi strig, ecoul să te regăsească,
Dintre tăceri, în mine, să te-adune
Şi cu iubirea mea să te lovească.

Să te trezeşti şi să alergi prin mine!
Prin vene nu mai curge nicio vară
Şi primăvara geme în ruine
Şi orice anotimp e o povară.

Nu te mai chem, am obosit, iubite
Doar versul meu, o toamnă-o să-ţi recite.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dau un suflet, pe orice...

Fac strigare-n piaţa mare, îmi vând sufletul pe-o dudă!
Să nu râdeţi, că-n agudă mi-e copilăria nudă.
Dude albe, dude roşii, dude mov şi violete
Cu dulceaţă şi savoare, cu alură de vedete.

Şi de nu găsesc agude, poa' să fie şi-o caisă,
Sau un măr din raiul Evei, muşcătură interzisă,
Sau o pară pergamută, zemuind a vară-albastră,
O cireaşă timpurie, vişini din grădina noastră.

Ies pe stradă ca geamgii, strig în stânga şi în dreapta,
Nu-mi blamaţi nici îndrăznela, să nu-mi judecaţi nici fapta!
Că mi-e sufletul povară, piatră grea de gât legată
Şi îl dau pe orice marfă, cât ar fi de perimată.

Şi de nu găsesc nimica, pe niciunde,-l dau degeaba,
O să-l las în târg la pepeni, să umple cu ploi taraba.
Să mă lase, să se ducă unde-o vrea, să-l ducă vântul!
De-l mai ţin, tare mi-e teamă că îmi va săpa mormântul.

Că nu-şi mai găseşte locul, lângă inima-mi beteagă
Şi tot plânge-n poezie şi iubirea o reneagă.
Eu mai am un colţ de lună şi-un minut de sărbătoare,
Un alt suflet o să-mi cumpăr. Hai, la suflet de vânzare!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei 23 - eu din mine când eram tu

în liniştea vecerniei din mine
clopotele au limba ascuţită
doar ele pot trezi oasele de sub biserici
întunericul şi lumina veghează
tălpile îmi sunt zidite
fruntea se odihneşte pe margine de cer
ochiul tremură pe muchie de cuţit
de-a dreapta
de-a stânga stau întrebări
icoana mă primeşte dincolo de buzele lipite de sticlă
numai atingerea se scurge odată cu ruga
pe lângă saliva uscată
vorbe aruncate spre slavă între gânduri domestice
calc cu umbra spre naos
să nu-mi curgă păcatul peste îngeri
îngenunchez sub povara celor paisprezece opriri
sângele pictează poveşti în Purgatoriu
nici moartă nici vie
îl caut pe Alighieri să mă-nscrie pe lista Judecăţii de apoi
e coadă şi acolo
fac cu ochiul
strecor ultima sută de euro în palma portarului
cu o ultimă suflare
escaladez scara de foc spre dincolo
cineva îmi rupe toamna în care eram îmbrăcată
rămân goală într-o străfulgerare a minţii
simt cum mă topesc
mă torn în matrice
... ies aripă
o aripă de gând dintr-o rugă pe-o lespede de sare
hologramă plecată spre mine
dinspre mine
cand eram tu

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erai în mine ca o izbăvire...

Azi, parcă-i mai albastru răsăritul
Şi nu mai doare liniştea din cer.
Am prins în palme, Doamne, infinitul
Şi îndrăznesc din nou, să mă ofer.

Am primăveri pe umărul cu stele
Şi-au înflorit zambile pe un sân;
Pe gât se zbenguie visele mele,
Când peste vise, îmi eşti azi, stăpân.

Ai apărut, când te-am chemat, spre seară-
(O altă noapte albă mai striga).
Şi lacrima din răstigniri de ceară
S-a speriat de lăcrimarea ta.

Şi lanţuri au căzut la poarta vieţii,
Ferestrele, zăbrelele, şi-au rupt
Zâmbesc pe lângă macii mei, scaieţii
Şi, deşi nu te ştiu, te-am cunoscut.

Erai în mine, ca o izbăvire,
Chiar de-n amurg, e poate prea târziu,
S-adăpostim iubiri sub coviltire,
Când plouă agresiv şi cenuşiu.

Să nu mă cerţi, că am bătut la uşă!
Te-am auzit când bântuiai prin vers-
Mi-ai scuturat poemul de cenuşă
Şi l-ai înaripat spre univers...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum, unde, când şi de ce?!

Azi, ziua, luna şi anul necunoscute,
"X" decedat... Cum, unde, când dece?!
Oare aştepţi răspuns la-ntrebare?!
Răspunde tu, cel în palma căruia m-am fărâmiţat
Pentru a-ţi fi hrană, cuvânt şi lumină,
Cum, unde, când şi de ce m-ai uitat?!
De ce m-ai adăpostit sub talpa ta
Şi n-ai învăţat, Iroade
Că nu se moare din moarte?!
"X" decedat...
Nu-mi plânge în urmă!
În zadar piesa asta banală...
Nu-mi căuta sufletul! El nu mai există,
Se-ascunde sub haine
De trupuri slute,
Căci dându-mi strălucirea
M-aţi răstignit, dragii mei
Şi m-aţi scuipat cu lutul amar,
Prefăcuţi şi mişei!
Cum, unde, c'nd şi de ce?!
În timp, într-o lume de aduceri-amine...
În timpuri în care sufletele se pot vinde...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mi-e dor...

Când mi-e dor te scriu în versuri, le găsesc în jurul meu, coborând din universuri, unde am acces doar eu...
Când mi-e dor, privesc departe într-un cer pe care calc, chiar dacă din legi nescrise, legea zero o încalc...
Când mi-e dor adulmec marea, ce adună-un gând pribeag, dintr-o altă depărtare de pe cel mai drag meleag,
Unde rătăceşti prin ceaţă, în decorul unei ierni, unde dorul ne îngheaţă, când ninsoare îmi aşterni...
Când mi-e dor, ascult nocturna, pe Chopin îl chem din neant, să ne fie, doar o clipă, depărtărilor liant...
Când mi-e dor, mai ies din mine şi-n fantoma unui tren, ne-ntâlnim morgane-n gara unde-ţi cânt doar un refren
Dintr-o simfonie-albastră ce-au compus-o ochii mei, pentru ne-ntâlnirea noastră pe nostalgice alei...
Când mi-e dor, mai mor o dată-n partitura unui lied, ca o notă-abandonată-n care dorul îmi închid...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orfană de noroc

Calc norocul în picioare, fac chirpici, să mi-i zidească
Ursitoarele la casă, sau măcar la prispa-n care
Ghinionul stă la soare, ochii să mi-i nimerească,
Să nu văd unde-i norocul şi să-i fac, spre noi, cărare.

S-a apropiat de mine, doar atât cât să miroasă
Lacrima din cerul gurii, unde-amarul, pui, dospeşte;
Şi l-am îmbătat în vorbe, cu miros de chiparoasă
Şi i-am prins braţele-ntinse, ca-ntr-o menghină, cu-n cleşte.

Să nu poa' să mă atingă fericirea-n partea stângă,
Unde ticăie lehuze, toate Anele zidite-
Le-am ţesut hamac de gânduri, doar cu mintea mea nătângă,
Unde n-are loc norocul printre dogme inedite.

Şi-am rămas orfană, Doamne, bântuind printre morminte,
Caut locul unde viaţa s-a împiedicat de viaţă;
Nenorocu-l port în mine şi mă mângâie cuminte
Şi, să-mi port crucea pe umeri, cu răbdare mă învaţă.

Calc norocul în picioare şi nu simt cum sângerează
Talpa goală. Inimi frânte, pe sub paşi se conturează...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar noaptea...

Noaptea-şi cerne linişti sacre prin unghere neştiute,
Niciun gând nu se strecoară, umbra nopţii s-o atingă.
Numai gândurile mele strigă vrute şi nevrute
Şi nu-i nimeni să le-audă şi neliniştea să-mi stingă.

Picură câte-o-ntrebare, ca un trăsnet în furtună,
Să m-ascund de mine, Doamne, poate îmi arăţi pe unde!
Mă găseşte nebunia pe oriunde şi m-adună
În căuşul palmei sale, pân' la oase mă pătrunde.

M-aş refugia în basme, sau într-un poem de vară,
Dar am lanţuri la picioare, în coşmaruri ghemuită.
Port singurătatea nopţii, peste tot, ca o povară
Şi nu-i nimeni, dimineaţa, înspre mine s-o trimită.

Am uitat să cânt din frunză, zorii să-i aduc pe frunte,
Nu mai ştiu gustul iubirii şi să înfloresc mi-e teamă.
Stau la pândă ochii nopţii, răsăritul să înfrunte
Şi-i atâta noapte-n mine şi doar noaptea mă mai cheamă.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă desfrunzesc de tine-ntâia oară

E încă august şi-ncă este vară,
Dar eu nu văd decât cum plâng cocorii,
Mă desfrunzesc de tine-ntâia oară
Şi mă îmbracă ploile şi norii.

Mi-s braţele mai goale şi inerte,
Îmbrăţişări nu ştiu să mai adune,
Viorile-s orfane de concerte,
O lacrimă se tânguie pe strune.

Nu-ţi mai găsesc prin gânduri nicio vină,
Chiar de-ai luat cu tine-albastra clipă,
Mai am un pic de cer la rădăcină
Şi-un rest de zbor pe-o singură aripă.

Sunt nopţile mai lungi şi mai flămânde
Şi niciun vis nu te mai recunoaşte,
Doar amintirea verii te ascunde
În toamna ce, în mine, iar se naşte.

Să te mai caut nu mai ştiu pe unde,
Şi să te strig la tine nu ajunge
Ecoul petrecutelor secunde,
În care doar uitarea pumnii-şi frânge.

Şi de-ai ales să fugi ca o nălucă
Şi urmele să-ţi ştergi, să nu te caut,
Singurătăţile să te aducă
'N poemul meu pe muzică de flaut.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie, poem neterminat...

Septembrie, te mai gândeşti la mine? Sau ai plecat cu amintiri cu tot?
Eu mă frământ şi-alerg printre destine şi să aleg vreunul, n-am să pot...
E-atâta noapte-n versul meu şi luna îşi caută un loc să n-o mai văd
Şi zorii îmi îmbracă-n nori minciuna şi mă anunţă că va fi prăpăd.
Mi-aş scoate sufletul, l-aş arunca spre tine... şi calcă-l în picioare dacă vrei!

Numai să nu mai simt cum serpentine îl ameţesc pe întomnate-alei...
Poemul meu respiră anevoie pe-o margine de lume unde nu-i
De nicio muză-albastră o nevoie, ci doar de tine, dor al nimănui...
Mai trece-un tren prin gara mea pustie, ca o fantomă, bântuind prin timp

Din mers, într-un vagon, o poezie pictează-n violet un anotimp...
Îi fac cu mâna, poate se opreşte, în staţia fără peron, şi-aştept şi sper
Să îmi răspundă... ochii şi-i fereşte şi-mi fac din lacrimă un colier...
Septembrie, poem neterminat, neînceput, abandonat din mers
Te-ai rătăcit pe la răscruci şi-un vânt turbat mi te-a furat şi nemilos te-a şters...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din inima mea a evadat o lacrimă

niciun simptom şi nicio durere

căzută în mine şi zdrobindu-se ca o piatră
liniştea imortalizează tot ceea ce am fost
ca un orb îmi pipăi cicatricea
şi mă strig încet
nu-mi răspunde nimeni
mai strig o dată şi încă o dată
din când în când îmi privesc neputinţa
ca pe o clonă de lut
orbul din mine se roagă lui Dumnezeu
o furtună de cuvinte nerostite
se înalţă înspre cer
iedera îmi acoperă văzul
printre jaluzele
o margine de soare
îmi loveşte obrazul
mă încumet să mă târăsc
într-un colţ
de sub umbra lămpii
un ticăit de ceas îmi tulbură tăcerea

e ultima insultă pe azi

o, doamne!
am lacrimi pe suflet şi sunt trist
mai lasă-mi câteva fărâme şi din ziua de mâine
ca să-mi pot pregăti sufletul...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din inima mea a evadat o lacrimă

niciun simptom şi nicio durere

căzută în mine şi zdrobindu-se ca o piatră
liniştea imortalizează tot ceea ce am fost
ca un orb îmi pipăi cicatricea
şi mă strig încet
nu-mi răspunde nimeni
mai strig o dată şi încă o dată
din când în când îmi privesc neputinţa
ca pe o clonă de lut
orbul din mine se roagă lui Dumnezeu
o furtună de cuvinte nerostite
se înalţă înspre cer
iedera îmi acoperă văzul
printre jaluzele
o margine de soare
îmi loveşte obrazul
mă încumet să mă târăsc
într-un colţ
de sub umbra lămpii
un ticăit de cea îmi tulbură tăcerea

e ultima insultă pe azi

o, doamne!
am lacrimi pe suflet şi sunt trist
mai lasă-mi câteva fărâme din ziua de mâine
ca să-mi pot pregăti sufletul...

poezie de Teodor Dume (28 februarie 2014)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!