Cumplita vreme

e cumplită vreme...
o vreme cu rânduieli ce eliberează dureri
şi se ocupă mai mult şi mai nefiresc
cu geneza plânsului.
cum să ştii până când?

se aud extaziatele mitraliere
cum îşi încâlcesc ucigătoarele glasuri.
bietele celelalte vieţuitoare s-au ascuns
toate parcă urlând pe sub pământ.
învăluiri de monstruoase focuri
aşa încât se înfricoşează şi spaţiile dintre tancuri...
carnagiu deşirat în cale
umbrele le mângâie oglinzile de sânge.
deja cangrene în zidurile blocurilor
ce şi-au riscat trupurile apărând
copiii şi bătrânii.

obuze în cenuşit cântec şuierat
sfârtecă aerul până la miloasa ţintă.
gloanţele zburdă nelegate la ochi
cu focuri în tălpi,
purtând învăţătura descreieratului.
ce sinistră e zestrea morţii
îmbogăţită cu dantele de spaimă...
cât de nepreţuit e pieptul vieţii de om
sub netihna zilei când trăirea morţii,
sinceritatea printre noi, nonşalant ş-o plimbă
în braţe ducând putrede cofraje de gânduri
ce trebuie indurate!...

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigătul vremii (secetă la Bradu - variantă)

Tot mai aud fântânile secând
Şi câmpul şuierând a-nfometare,
Pământ uscat, cât se cuprinde-n zare,
Pe care câinii-l blestemă lătrând,

Parcă şi-acum pe-atâta depărtare,
Se mai aud fiinţele zăcând,
Bisericile toate implorând,
Să aibă mămăligă fiecare!

Era atunci o vară, lunecând,
Pe o căldură tămăduitoare,
Când cerul sta alăturea de soare,
De secetă primară lăcrimând,

Dase ocol oglinzile de *care*,
Şuvoaie din Moldova fremătând,
O coajă de mălai adulmecând,
Copii să şi-i ţină către soare!

Şi-atunci pământul viu ameninţând,
Cu neorânduieli incendiare,
Se clătina-ntr-o dulce fremătare,
Fântânile-n adâncuri alungând!

Tot mai aud cum stinsele izvoare,
Mai clipoceau înfrânte de nămol,
Cum ciutura ieşind suna a gol
Şi cum din pieptul mamei mă dogoare!

Tot mai aud cum tata da cu sapa
Şi fierul ricoşa spre infinit,
Cum cerul se-nroşea către zenit,
Când refuzase să ne deie apa!

Şi beam nămol, visam mereu că beam,
Cu doniţa curgându-mi setea-n piept
Şi cum mă ridicam, în zori de zi mai drept,
Sătul de apă dacă mă trezeam,

Se-aud şi-acum bătăile pe şei,
Gonind cu vita până la ghioroc,
Tânjind după-o felie de noroc,
Pentru lumina zilei alor mei!

Parcă aud când seara se lăsase
Şi se-ntorceau flăcăii de la munci,
Un cântec trist, ca vremea de atunci,
Bătând în geamuri să-ncălzească case!

Şi înotam în vreme peste haos,
Cu ce puteam, în mână ţine frâul,
Rugând icoana să ne crească grâul
Şi apa să apară din repaos...

poezie de Constantin Păun din Poligonul de echilibru (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânge de fecioară

Sânge de fecioară
anihilat într-o groapă comună
anesteziat de numere
toate zidurile mai bântuie prin oraş
dispariţia Sodomei şi Gomorei
păcatele noastre şi-au făcut biserici
şi violează fecioare
corabia nebunilor-a sosit în port
iar bătrânii marinari ca un ţipăt de pasăre
îşi mai iubesc nevestele
mai am o iubire
uitată într-un şuierat de şarpe

poezie de Claudia Tomescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oda ploii

cât de puternic eşti!
(şi fragil
un fir de aer te îndoaie
în vreme ce tot muţi de colo-colo
inutil nişte munţi
cu puterea credinţei)

cât de iubit eşti!
(şi uitat
în vreme cât scuturi nişte file de calendar
un sărut te transformă
din bestie în zeu
şi invers)

cât de bun eşti!
(şi nociv
un gest cum ar fi aplauzele
te dizolvă în vremea cât îşi pierd din ecou
şi opusul firii nu-ţi pare nicicând o risipă
când tot dai numai de la alţii)

cât de drept eşti!
(şi călău
în vreme ce rosteşti sentinţe
cine şi cum să respire
te îndreptăţeşte până la divin
dogma sângelui coagulat în aer)

cât de bogat eşti!
(şi neputincios
ai două mâini şi doar o gură
toate proprietăţile tale aparţin secundei
aceleiaşi căreia i te negi
cu acte cu tot)

cât de înţelept eşti!
(mereu după
în vreme ce toate se petrec
cu repeziciune
şi mai ales fără să-ţi ceară vreo ceva
nici măcar să ştii)

cât de atât mai eşti!
(şi nimic
în vreme ce nu mai este vreme)
în megafoane se anunţă ploi
de jos în sus
tu, picătura

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să ştii

că seara când mâna mea caldă
se aşază pe cearşaf
îmi adun toate gândurile care încep cu
tinereţea ta
şi încerc să înţeleg
prin mintea căror femei
îţi adormi începuturile

vreau să ştii
că nu plâng mai mult decât atunci când
aveam ce să plâng
dar e la fel de trist
poezia mea ar prinde aripi numai în pieptul tău
însă
vezi tu
drumul acesta se tot întrerupe
când te ridici şi priveşti verdele
unui cântec fără sfârşit

vreau să ştii
că pot să iubesc mai mult decât am iubit
până azi
iar în carnea ta
cuvintele se zbat
ca peştii la mal

vreau să ştii
că ştiu cum prind viaţă
în pieptul tău
că aşa sunt poeţii
în nebunia lor
îşi amestecă zilele cu nopţile
gustând infinitul secundelor

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare ştie că va muri. Suntem de atâta vreme la curent cu acest fapt încât nu mai ştim cum l-am aflat. Totuşi, uneori, convingerea morţii de neînlăturat ne pătrunde exact ca şi cum abia în acea clipă s-ar fi format în noi. Suntem tentaţi să credem, în ciuda evidenţei, că până atunci ne-am crezut nemuritori.

citat din Ioan Dobrogeanu Gherea
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tancuri la Praga

În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.

Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci micinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.

Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie.

Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.

Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?

Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?

Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.

Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
"Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!"

poezie de Evgheni Evtuşenko (23 august 1968)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când?

Lehamitea ne-a prins,
Ne-a ajuns disperarea,
Sărăcia ne-a-nvins,
Deznădejde-ntristarea.

Bieţi bătrâni părăsiţi
Parcă nu mai au loc,
Unii, vai, scoşi din minţi
Îşi fac singuri soroc.

Spre o lume de veci
Poate mai primitoare,
Toate clipele reci
Vor scăpa din strânsoare.

Fiii lor necăjiţi
Prin străini îşi dau foc
De dureri copleşiţi
Şi de mult nenoroc.

Visul lor de-a trăi
Printre cei din elită,
Moare-ncet zi de zi,
E-o himeră rănită.

Pieptul lor sângerează,
Ar striga, dar n-au unde,
Cel bogat îi sfidează,
Glasul lor nu-l aude.

N-a simţit niciodată
Foamea-n el cum pătrunde,
Frigu-n jur cum dă roată,
Boala-n trup cum se-ascunde.

Până când vor putea
Să suporte tortura,
În picioare să stea,
Să nu-i macine ura?

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iata cum

aşa mi-au ieşit toate ispitele-n cale
noaptea
adâncite amarnice
creaturile astea murmură paşi
la noi în parterul sărac în vorbe

otrăvurile petrec aşternutul cu zorii zilei
închis

nu-ţi mai pune capul în poala mea
nu te mai stafidi sperând că şoaptele mestecă
nuştiuce înţelesuri
că totul e simplu când se verifică
vântul
să nu-ţi intre prea mult
în suflet

apoi

chiar îmi place cum te uiţi la mine
trebuie doar să te învăţ
că nu mai vărs nici
un pahar cu gramatică expirată
până când toate fiicele nu-şi sărută
ochii

poezie de Roxana Adina Stroilescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chefuind cu cineva în munţi

Cum bem împreună,
în vreme ce florile de munte îşi desfac petalele,
noi golim cupă după cupă
până când eu sunt deja beat şi somnoros –
aşa că mai bine pleacă!
Mâine, dacă te-îndeamnă inima
şi te simţi în stare, vino din nou,
dar ia şi lăuta cu tine.

poezie de Li Bo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul erou...

Ştergându-şi lacrimile de durere
Cu pieptul plin de decoraţii,
Păşeşte trist pe Strada Mare...
Fără urale şi ovaţii!!

E ultimul erou ce mai trăieşte
Din marele carnagiu mondial,
Piciorul drept el îşi târăşte
În amintiri ce trec val după val...

Se uită la mulţimea aceea mută
Care-l priveşte ca pe un strigoi,
Iar el în amintiri e încă pe redută...
Luptând cu bravii lui eroi!!

Alături zace Ion, sergentul
Cu maţele afară, sfârtecat,
Rămas fără comandă regimentul
În scurtă vreme este decimat...

E plin de mâini şi de picioare
Smulse de proiectile, prin tranşee,
Iar morţii stau grămezi la întâmplare...
Sub focul de obuze şi mitraliere!!

Bătrânul caporal Boruz
Urmaşul marilor eroi,
Are 'n picior un şrapnel de obuz
Ca amintire din acel război...

Dar nu îl doare atât de rău piciorul
Cât sufletul lui de erou,
Că nimeni nu a dat onorul...
Eroilor din regimentul său!!!

poezie de Relu Mircea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim puţin

Trăim puţin, se scurge lunga vreme
Pe lângă noi, prin noi şi peste noi,
În rădăcini ne ducem şi-n poeme
Şi parcă ieri am fost abia altoi.
Trăim puţin. Şi nu vedem salcâmii
Cum viscolesc cu floare din înalt
Şi parcă ieri compătimeam bătrânii
Că merg încet. Iar mâine înspre înalt
Tărâm vom trece. Clipele aceste
Se istovesc în timpul nesfârşit,
Devin cu fiecare zi poveste.
Devin, abia născute, infinit.
Trăim puţin. Şi doar de noi depinde
Nu că trăim, ci numai cum trăim.
Când vreme peste nou un giulgi întinde,
Când tot murim, depinde cum murim.
Trăim puţin şi nu avem ce face
Şi zbuciumul e fără de folos.
Dar până ce vom reintra în pace –
Deşi puţin, hai să trăim frumos!

poezie de Radu Zaharescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când?

Până când veţi răbda, români?
Pădurile vă sunt exterminate,
Femeile devin prostituate...
Cum trageţi aer rece în plămâni?!

Cum bate inima în pieptul tău
Când vezi analfabeţii cum sfidează,
Din posturi ce îi depăşesc dictează
Erori de guvernare, neamul meu?!

Cum poţi să fii profesor de română
Şi să girezi aşa, un prim ministru,
Analfabet funcţional, sinistru,
Tu, care ai tot intelectu' la-ndemână?!

Cum vă priviţi în ochi, în conştiinţă,
Ştiind că prin complicitatea voastră
Ni se distruge ţara, ţara noastră,
Cum faceţi asta cu bună ştiinţă?!

Cum vă priviţi în ochi copiii ori colegii
Când în discurs aveţi, duplicitar,
Justificarea a tot ce-i ilar,
Îndreptăţind, dând curs fărădelegii?!

Cum veţi ieşi pe uşa casei voastre
Scoţându-vă oportunismu-n lume
Când aţi ajuns un subiect de glume,
Cum veţi pleca, la moarte, printre astre?

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Noua Geneză" (24 decembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela

Dintre toate ferestrele, cel mai mult îmi place
să deschid ochii spre sufletul nucetului
în care se oxigenează orânduirile basmelor.
Dintre toate zidurile, cel mai mult îmi place
să mă las înţărmurită de zidul intimităţii
care păstreză între parfumuri
descoperirea magnoliilor crescute înlăuntru.
E un acord tacit între tei şi pământ,
să înflorească pe aleea poemelor.
Dintre toate arderile,
cel mai mult mă încălzeşte jarul iubirii.
Scânteiază din tălpi până dincolo de moarte.
Mă mişcă după lumina din călcâiul timpului.
Mă aprinde candelă în căminul vieţii!

Iulia Dragomir

poezie de Iulia Dragomir (8 iunie 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne

M-am maturizat rămânând aceeaşi...
Am crescut până ai spus Tu să mă opresc.
Pot vedea până unde decizi Tu că pot vedea.
Aud doar ce îmi este dat să aud.
Dar m-ai lăsat să simt, să gândesc şi să visez fără limite.
Şi totuşi...

Ce să caute cineva ca mine într-o lume atât de rea?
Ce lecţie m-ai trimis să-nvăţ şi, mai presus de toate,
Când o să mă-ntorc?
Chiar nu ştii
Cât de mult mă doare
Să trăiesc într-o realitate în care nimeni nu mă înţelege?
Chiar nu auzi
Cum te strig plângând în somn şi te implor
Să mă salvezi?
Chiar nu simţi
Cum caut refugiu ca o corabie lovită de furtună care...
Respiră aerul unei lumi gata să o înece?
Chiar nu vezi
Cum mă chinui să trăiesc printre ei,
Rugându-mă Ţie să nu devin
Una de-a lor?

Să nu fiu, Doamne, te implor...
Să nu fiu indiferentă
Şi să arunc cu ură peste tot în jur,
Fără să-mi pese
Pe cine lovesc.

Nu ştii?
Nu auzi?
Nu vezi?
Nu simţi?
De ce taci?
De ce continui să mă speri cu tăcerea ta dureroasă?
Ce jucăm noi doi încontinuu?
Ce joc absurd şi imatur?
Sau poate Tu vorbeşti
Şi eu sunt incapabilă să aud?!
Ce drept am să te judec, Doamne?
Căci Tu oricum n-ai ţine cont de fericirile mele...
Inutile
Tu deja m-ai binecuvântat,
Făcându-mă altfel...
Tu ai încredere în mine
Şi nu m-ai părăsit nicio clipă
Pentru că ştii că fără Tine
Nu aş fi decât
Una dintre ei...

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când morţii sunt aşa departe

Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.

Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.

Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.

poezie celebră de Ovid Densusianu din Limanuri albe (1912)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când zorii ne vor risipi

În timp ce ne mâncam amândoi zilele
m-am înecat subit cu un miez de noapte,
încât am simţit gustul intunecat al morţii.
Tu te-ai speriat şi m-ai strâns tare în braţe,
până când am revenit în mine insumi.

Năpădiţi de atâta iubire cultivată împreună,
ne dezbrăcăm de trupurile uzate de viaţă
şi ne spălăm amintirile în aceleaşi vise,
adormind adânc cufundaţi unul în altul,
până dimineaţa, când zorii ne vor risipi.

poezie de David Daniel Adam (28 octombrie 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când lumina

pe când lumina pică din ceruri
ca niciuna
cerbi
îşi încearcă vlaga coarnelor frecându-le de munţi
până către dimineaţă
când o boare învie şi cerul vine mai aproape
de frunte
şi ochii
cu vocea bâlbâită a trupului
/ ştii tu ce voi visa? /
reînvie focuri
inefabile
îmi taie respiraţia cu întrebarea
ştii un alt lucru mai frumos?

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În voia mea

Dumnezeu mă privea pe ascuns
când lama cuţitului atingea gândurile
până acolo doare plecarea
şi parcă o văd cum îşi face de lucru prin curte
că aşa sunt unele suflete
rămân priponite de rodul pământului
parcă o văd cum întinde vorbele dulci
pe sârma de rufe
şi cum îşi şterge mâinile
pe şorţul înflorat
ce să-i faci
zic
e mama
Doamne
ţărâna ei are gustul naşterii imprimat
las-o
las-o să mai trudească
purtându-mi de grijă
cum a făcut de la primul meu ţipăt
când lumina mi-a atins pielea

Dumnezeu mă privea pe ascuns
când lacrimile îmi brăzdau obrazul
şi mă tot ştergeam
când cu mâneca stângă
când cu mâneca dreaptă
până am reuşit să-mi arcuiesc visele
să astup rănile cu vreascuri
şi să dau foc
nemilosului destin
las-o să mai trudească
atât îl rugam pe Dumnezeu
iar el
frământând alte trupuri
a făgăduit că nu-mi tulbură apele
şi mă lasă în voia mea
până mă obişnuiesc cu plecarea ta
mamă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă scuipi sânge atunci când te speli pe dinţi

Dacă scuipi sânge atunci când te speli pe dinţi
poţi urma dâra de spumă sângerie
prin gura de scurgere şi canalul colector
până în ocean
unde s-ar pierde
într-atât încât nimeni nu-şi va seama
că cineva undeva cândva
a sângerat
şi te întrebi dacă tu vei mai fi atunci
şi cum ar fi dacă oceanele
ar strânge spuma din toate băile lumii
iar valurile ar purta-o pe ţărmuri
şi-n sus pe fluvii şi râuri până la izvoare
astfel încât copiii din Uganda sau Etiopia
ar putea avea o spuma party a lor
dacă scuipi sânge atunci când te speli pe dinţi
şi cu fiecare dâră de spumă sângerie
te simţi tot mai mult mort şi mai puţin viu
s-ar putea să te îndrepţi spre probleme mult mai grave.

poezie de Adrian Rentea
Adăugat de capra vecinului
Comentează! | Votează! | Copiază!