S.O.S

,, Vacanţa" la copii se prelungeşte,
dar niciun bai, copilul e în formă,
profesorul întruna pridideşte
să fie,, cool!" şi este... pe platformă.
S-au indicat noi link-uri de-nvăţare,
iar digitalizarea-i chiar o şansă,
ce-n vremurile noastre milenare
a dus pe toţi părinţii într-o transă.

Blindaţi cu internet şi telefoane,
calculatoare ultraperformante,
se miră când copilul are toane,
şi, răzvrătit, răspunde cu siflante.
De-o vreme, intră-n seară cu-o-ncruntare,
când mama lui priveşte lung... la ştiri,
Mai are doar un link de învăţare
şi-i foarte obosit... De ce te miri?!

Tăticul lui priveşte-o imprimantă,
că tonerul mai are doar puţin,
şi-i chiar o circumstanţă agravantă,
că de-ncărcat, n-ai unde şi-i un chin.
S-au tras de-o săptămână mii de pagini,
s-au rezolvat probleme dificile,
s-au scris şi scheme multe pe imagini
şi propoziţii simple, dar utile.

E în extaz întreg învăţământul,
sunt,, n" oferte-on-line, pe internet,
Dar ce te faci ‒ să te ferească sfântul! ‒
când n-ai un telefon şi-acest,, pachet"?
Alternative sunt rapid găsite,
că n-om fi noi cu minţile-ncuiate,
un post naţional, acum, transmite,
pe ani de studii, lecţii variate.

Suntem naivi şi mă apucă hazul,
şi intru-ncet la ăşti copii în casă...
Nu caut telefonul, nu e cazul,
dar văd un colţ de pâine pe o masă!
,, Opriţi-vă!", ne spune-o conştiinţă,
Dar învăţarea asta e în top
Şi dăm,, ignor!", rapid, la trebuinţă,
făcând iar prin materie galop.

Ce văd şi ce aud acum prin ţară,
e-un S. O. S. şi o necesitate,
când dascălul cu mintea lui sprinţară,
se poate reseta cu-abilitate.
,, Priviţi copilul...!", ne spunea Rousseau,
lăsaţi-l ca să fie doar... copil,
nu-l puneţi să danseze,, bolero"
că n-o să poată... şi nu-i e util!

Lăsaţi copiii ca să simtă viaţa
Şi învăţaţi-i, azi, ce-i omenia,
Nu-i mai legaţi, priviţi-le doar faţa,
că au uitat demult ce-i veselia!
Clădiţi-le pe umeri caractere,
nu le mai ţineţi mintea ocupată,
mai daţi,, ignor!" şi pe la ministere,
căci au urechi, da'-n ele... au doar vată!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De 1 iunie

Poţi fi şi copil şi părinte deodată,
De-a valma trec zile şi nici nu mai ştii
De ce-ţi este faţa de cute brăzdată,
De ce e nevoie să fie fardată,
Iar timpul se rupe în mii de fâşii.

Cireşile-s coapte, mai vine o vară,
Dar nu mai au gustul pe care-l aveau,
De parcă mâhnirea din noi le-nfăşoară
Şi roşu devine culoare amară,
Cerceii prunciei când ne preveneau.

Noi suntem de-o seamă cu ce e lăuntrul
Făpturilor noastre de când ne-am născut,
Ne suntem copilul, ne suntem sihastrul,
De ce fericirea şi-n urmă dezastrul?
Copilul din noi e-un cireş prefăcut!

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cireş prefăcut

Poţi fi şi copil şi părinte deodată,
De-a valma trec zile şi nici nu mai ştii
De ce-ţi este faţa de cute brăzdată,
De ce e nevoie să fie fardată,
Iar timpul se rupe în mii de fâşii.

Cireşele-s coapte, mai vine o vară,
Dar nu mai au gustul pe care-l aveau,
De parcă mâhnirea din noi le-nfăşoară
Şi roşu devine culoare amară,
Cerceii prunciei când ne preveneau.

Noi suntem de-o seamă cu ce e lăuntrul
Făpturilor noastre de când ne-am născut,
Ne suntem copilul, ne suntem sihastrul,
De ce fericirea şi-n urmă dezastrul?
Copilul din noi e-un cireş prefăcut!

poezie de Mioara Anastasiu din Din vânător ajung vânat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare zi... (După poezia "În fiecare zi..." de Romulus Vulpescu)

În fiecare zi suntem minţiţi
De cei apropiaţi şi de vecini
Şi chiar de suntem foarte des păţiţi,
Uităm şi gestul, şi-ale lui pricini.
Ne amăgeşte soaţa, când şi când,
Şi suferim, dar îi permitem încă;
Ne reculegem apoi, meditând,
Precum yoghinii, în tăcere-adâncă.

Ne răsucim în aşternutul rece,
Înfriguraţi de-atâta aşteptare,
Silabisind, atunci când timpul trece,
O mantră nouă, pentru remontare.

Ne pomenim, apoi, turbaţi de chin,
Că gardul la vecina ‒ parcă nu-i! ‒
Înfierbântaţi, dăm peste alt vecin
Şi de-o nevastă, care nu-i a lui!

În fiecare zi, noi aşteptăm,
Să fim iubiţi şi ne disperă zvâcul,
Iar pân' ne trece, lesne, acceptăm,
Că viaţa-n doi prezumă amantlâcul.

parodie de Mirela Grigore din Un râs asumat, după Romulus Vulpescu
Adăugat de Mirela Grigore
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri noi

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, şi ei,
Mi-amintesc, şi nu sunt glume, când eram noi tinerei,
Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat,
Era copt, om pe picioare... ce să mai! era bărbat ;

Prima toamnă cum găta de cules la razachie,
Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie,
Ca apoi, bun amorez, în micuţul lor cătun,
Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,

Şi cu Leana, ori Măria, făcea casă şi copii,
N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,
Ajungând la patruş'cinci, vârsta când aproape toţi
Cumpărau din târg opinci la nepoate şi nepoţi....

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, şi ei, la fel
Un flăcău, şi nu dau nume, fiind mulţi astăzi ca el,
Nu ştie ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,
Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viaţa lui,

În schimb, şade cu chirie, singurel, ani după ani,
Având doar o datorie... dar, nu pomenim de bani,
Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,
Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,

Şi de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,
Şi prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,
Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,
Se decide, înţelept, să-şi găsească o soţie,

Însă după cununie, pân' să se acomodeze,
I se scoală pe chelie, sictirit, să divorţeze,
Căutând la disperare ca să scape de năpastă,
Şi tot din motive care... l-au făcut să-şi ia nevastă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă de copil

Sunt o fetiţă veselă, frumoasă
Ai mei părinţi sunt medici renumiţi
Într-un spital, însă, când vin acasă,
Mă iau în braţe foarte fericiţi.
Deşi sunt obosiţi, că nu-i o joacă
Să vezi ce boală are fiecare,
Îs fermă-n ce vă spun şi o să-mi placă
Să fiu tot doctor, când voi fi mai mare.

De ce-am decis să fiu tot doctoriţă?
‒ dorinţa asta-n timp se înfiripă! ‒
Am printre jucării o veveriţă,
Pe care-am vindecat-o de o gripă.
Părinţii mei îmi povestesc mai multe,
- eu sunt din ce în ce mai curioasă! -
Că trebuie să scrie, să consulte...
Iar boala-i, uneori, contagioasă.

La început nu am ştiut ce-nseamnă,
Însă de-o vreme vin mai rar acasă,
Vorbim la telefon, iar ei mă-ndeamnă,
Să-ascult de buni şi să stau la masă!
Am înţeles şi-am fost mereu cuminte,
Iar mami s-a întors şi stă cu mine,
Dar o-ntrebare mă frământă-n minte:
Pe tati la serviciu ce-l reţine?

Eu cred că tati are mult de furcă,
La ştiri vorbesc mereu de-o pandemie...
E complicat şi joaca mi-o încurcă,
Dar înţeleg şi asta... Să se ştie!
Mi-e foarte dor şi-l port cu mine-n gânduri,
Mă rog la Domnul şi-o să fie bine,
Iar dacă voi citiţi aceste rânduri,
Rugaţi-vă cu toţii lângă mine!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mi-s lacrimi de rouă

poporului meu român

Bună să ne fie inima
Mă-nchid adesea şi sufăr în tăcere
Ochii mi-s lacrimi de rouă
Nu mai doresc nimic
Accept ce-mi e sortit.
Sunt singura femeie ce strigă lumina
Trag dupa mine un plug
Doresc să ar pământul roditor al ţării
Dar locurile au fost vândute străinilor
Străini am devenit chiar noi în scumpa ţară
Uitând să mai vorbim întâia limba
Străini suntem cu toţi, prigoniţi...
Suntem victimele unui regim?
Nu suntem decât marionete ale marilor puteri
S-au rupt şi aţele şi ultimele puteri ni s-au redus
Suntem chiar liniştea unui mormânt
Am amuţit cu toţii la intrare,
Am obosit să schiem lumi murdare
Am obosit să ne mai ascultăm pe noi...
Dar şi pe alţii îi ignor
Am obosit...
Dar poate că lumina nu poate face selecţie divină!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, mamă

O, mamă, fără tine pământul e sărac
Şi chipul meu e-n lacrimi, nu pot să mă prefac,
Iar casa ta e tristă, căci tu erai stăpâna
Şi nu-mi răspunde nimeni când spun blând, "sărut mana".

Iar telefonul tace, deşi mă uit la el,
Cât mi-aş dori acum să văd al tău apel
Şi să aud din nou cuvintele divine:
"Ce mai faci dragul mamei, la tine-i totul bine?".

Şi mă gândesc că poate e doar un vis urât
În care-un negru demon în iad m-a coborât
Şi-aştept cu nerăbdare să mă trezesc din nou
Şi plin de fericire să văd iar chipul tău.

Dar timpul trece, trece şi tu nu mai apari
Ah, unde s-au dus oare ochii tăi buni şi clari?
Ştiu că sunt morţi şi de-aia să vadă nu mai pot
Şi am murit şi eu, chiar dacă nu de tot.

poezie de Octavian Cocoş (6 mai 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu a venit Moş Nicolae la mine...

Am fost copil? Eu nu-mi aduc aminte
N-aveam ghetuţe pentru Moşul Nic
Şi eram dintre toţi cea mai cuminte,
Dar, Moşul, mie, nu mi-a dat nimic.

Nici nu l-am aşteptat vreodată-n seară,
Nici dimineaţa nu l-am aşteptat.
Ştiam că pe la noi n-o să apară,
Sătul de-al mamei permanent oftat.

Doar se oprea la uşa încuiată,
Dar nicio bucurie n-auzea.
Doar lacrima măicuţei blestemată
Pe pragul ros de carii tremura.

''Aici nu sunt copii, plec mai departe,
Că de-ar fi fost, aş fi ştiut precis''.
Aşa gândea Moş Nicolae-n noapte
Eu l-am văzut pe Moşul, doar în vis.

Venea cu haine şi cu ciocolată
(Din vis nu aş fi vrut să mă trezesc)
Fiind copil, eu, gustul, niciodată
Nu l-am simţit şi poate că greşesc,

Acum, când mai ascund câte-o bomboană
Şi ca o hoaţă mă desfăt cu ea.
Dar am rămas de-atunci cu-această toană,
Doar mamei, de-aş avea-o,-acum, i-aş da.

Nici azi n-aştept, să-mi vină pe la poartă-
E linişte în casă ca şi-atunci.
Copilul trist din mine mai aşteaptă...
-Moş Nicolae-n mine să arunci

Cu anii ce s-au dus pe negândite,
Aşa, ca o părere au plecat.
La uşă sunt ghetuţe lustruite,
Pe care necopilul le-a lăsat...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi grija lui e pentru noi un vis urât

Şi grija lui e pentru noi un vis urât,
şi glasul lui o piatră ni se pare –
am vrea să dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, şi-atât.
Căci între noi vuieşte mult prea tare
drama cea mare, ca să ne-nţelegem.
Vedem doar forma gurii lui din care
silabe cad, ce nu le mai culegem.
Suntem mai depărtaţi ca-n depărtare,
chiar dacă strâns iubirea ne-a-mpletit;
de-abia când pe această stea el moare,
ştim că pe-această stea el a trăit.

Acesta-i tatăl pentru noi. Şi eu – eu
să-ţi spun tată?
Ar fi să mă despart de tine nu odată,
de mii de ori. Eşti fiul meu. Te voi cunoaşte-ndată,
aşa cum îţi cunoşti copilul unic, drag,
chiar când demult este bărbat, este moşneag.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezist!

Se plimbă ciuma nouă peste ţară
noi, toţi, în lupta asta, împreună,
avem umor şi viaţa ni-i sprinţară,
ne întărim, văzând şi-o parte bună.
Mărturisind, prin lacrimi de speranţă,
c-o să uităm curând de izolare,
nu pot să nu afirm, cu siguranţă,
că are-o parte bună, prin urmare...

Tot timpul petrecut, de-o vreme-n casă,
mi-a dat răgaz să-mi văd iubitul drag,
în fiecare zi, la prânz, la masă,
e punctual şi nu-l aştept în prag!
Îţi mulţumim, trăim o viaţă nouă,
surprinzătoare chiar şi pentru el,
fi'ndcă-a aflat...,, că-n suflet nu-mi mai plouă",
atunci când mă jigneşte în vreun fel.

Ne-ai învăţat ce-nseamnă fericirea,
uitasem, mai demult, s-o mai simţim,
aveam depresii, consumând iubirea,
mi-nchipuiam că nu ne potrivim!
Din cauze ‒ total necunoscute! ‒
noi am ajuns cândva la psiholog,
că-n cuplu, el se încurca... la tute,
iar eu... îl altoiam după-un prolog.

Ne-ai învăţat ce-nseamnă toleranţa,
că soacrei, în căminul conjugal,
de-o vreme-i,, toacă şi mai tare clanţa",
însă,, Rezist!", că-i jale în spital!
Mă tot feresc să intru în dispute
şi cred că-ncet, încet, am progresat,
chiar ieri i-am spus... şi vrute, şi nevrute,
dar am dormit azi noapte... pe sub pat!

M-ai învăţat să fac şi pâine-n casă,
- nu am avut curajul să mai ies! -
am stat cuminte, cum au spus ‒... acasă!‒
şi frământatul m-a scăpat de stres.
Mănânc mai sănătos, de când se ştie
că tu tot bântui lumea şi ucizi,
mă rog şi mă feresc de pandemie,
când văd decizii luate de... candizi.

M-ai învăţat ce-nseamnă prietenia,
că nu mă sună nimeneni, niciodată,
chiar dacă-n casă răsuna chindia,
când eu eram o tipă căutată.
Mai sun doar eu, pe câte-o cunoştinţă,
sfioasă, ca să nu o deranjez
şi-n viitor voi şti şi am ştiinţă
pe cine, totuşi, pot să mai contez.

La ce se-ntâmplă peste tot în lume,
am marea mea dorinţă arzătoare:
(iar vorbele acestea nu sunt glume!)
Să piei, Satană, fără de picioare!
Cât bine ai făcut, se vede dară,
însă românul nostru-i optimist,
în gând mă culc cu ştirile din ţară,
iar, dimineaţa, când mă scol, REZIST!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună să ne fie inima

Mă-nchid adesea si sufăr in tăcere
Ochii mi-s lacrimi de roua
Nu mai doresc nimic
Accept ce-mi e sortit.

Sunt singura femeie ce strigă lumina
Trag dupa mine un plug
Doresc sa ar pământul roditor al ţării
Dar locurile au fost vândute străinilor

Străini am devenit chiar noi in scumpa tara
Uitând sa mai vorbim întâia limba
Străini suntem cu toti, prigoniti...
Suntem victimele unui regim?

Nu suntem decat marionete ale marilor puteri
S-au rupt si aţele si ultimele puteri ni s-au redus
Suntem chiar liniştea unui mormânt
Am amutit cu totii la intrare, am obosit sa schiem lumi murdare
Am obosit sa ne mai ascultam pe noi...
Dar si pe altii ii ignor
Am obosit... Dar poate ca lumina nu poate face Selecţie divină!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumire

Nu-i drumul vieţii presărat
Cu flori şi nestemate
Dar nu-i pe lume mai bogat
Decât acel ce le-a luat
Cu mulţumire toate.

Sărac e omul pe pământ
De n-are un ban de pâine
Dar mai sărac e ca oricând
Când soarta-şi plânge murmurând
Nemulţumit şi azi şi mâine.

Şi-i om pe lume fericit
Acel ce-n umilinţă
Îsi duce crucea liniştit
Că-n crucea lui el a găsit
Izvor de biruinţă.

Şi-i om cu farmec pe pământ
Nu cel ce spune multe
Ci cel ce are duhul blând
Şi prin tăcerea lui oricând
Pot alţii ca s-asculte.

Iar mâine-n bucuria ta
E mulţumirea ta de azi
Şi alţii de-o învăţa aşa
De fericit te-or inunda
A-tale lacrimi pe obraz.

poezie de A. Cornel
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar n-ai făcut-o

Îţi aminteşti când mi-ai împrumutat maşina şi ţi-am avariat-o?
Am crezut c-o să mă omori....
Dar n-ai făcut-o.

Îţi aminteşti când am uitat să-ţi spun ca serata dansantă era
oficială, iar tu ai venit în blugi?
Am crezut că o să ma urăşti...
Dar n-ai făcut-o.

Îţi aminteşti de perioada în care flirtam
doar ca să te fac gelos, iar
tu chiar ai fost?
Am crezut că o să mă abandonezi...
Dar n-ai făcut-o.

De multe ori, ca să-mi fie bine, să simt iubirea,
nu ţi-ai pus mintea cu mine – şi sunt
atâtea lucruri pe care pe care voiam să ţi le spun
când te întorceai acasă din
Vietnam...
Dar n-ai făcut-o.

poezie de Merrill Glass, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecător prin viaţă

Ne-am cunoscut la inceput de vară
Eram o tânără subţire şi sprinţară,
Nu cred c-am aveam nici opsprezece ani
Când ne plimbam pe aleea cu castani.

Ce viaţă... fără griji, fără nevoi,
Era atuncea pentru amândoi...
Dar timpul făr' de veste a trecut,
Şi apoi necazurile-au apărut.

Păşind în viaţă printre buni şi răi,
Am reuşit să-mi văd şi de ai mei
M-am străduit să fiu la înălţime,
Şi să fac doar ceea ce se cuvine.

Târziu am constatat că am greşit
Că de la viaţă n-am cerut mai mult,
M-am mulţumit doar cu ce mi s-a dat,
Însă mereu, mereu am tot sperat.

Acum, când nu mai sunt copilul de-altadat',
Mă uit în urmă la tot ce am lasat
NIMIC afară de ai mei copii,
Cu care toată lumea s-ar mândri.

Regretele pe rând mă copleşesc
Când văd ca-ncep uşor să-mbătrânesc,
E imposibil să mă-ntorc din drum
Să am atunci, demult, mintea de-acum.

poezie de Mariana Simionescu (17 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea lui Radu

De ce n-ai aşteptat până la vară
Când primăvara se renaşte-n lunci
Cu verde clar, lichid închis în lacrimi
Venind de departe, din suflete adânci.

Te-ai dus fără să-mi spui că nu mai vii
Pădurile s-au strâns chircite-n toamnă
Şi te-ai murit în cartea de pe masă
Biblia veche cu coperţi de aramă.

La moartea ta n-am plâns şi nici nu ştiu
Dacă vreodată, Radu, te voi plânge.
Te-ai sinucis fără să mă aştepţi.
Te-ai dus fără să mai întrebi de mine.

Azi te mai caut printre frunze moarte
Şi cânt încet prin galbenul pădurii
Dar mor doar uneori când apa curge
Şi se despoaie de frunzar, gorunii.

Te-ai dus fără să-mi spui că nu mai vii
Pădurile s-au strâns chircit în mine
Şi nu se mai trezesc spre primăvară.
Păzite-s azi doar de-un lătrat de câine.

De ce n-ai aşteptat până la vară,
Pământul e arat şi stă în asfinţit.
Te-am aşteptat atât de mult să vii
Şi tot mai cred că vii, chiar de vei fi murit.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul Moş Crăciun

Aş fi putut să cred cu zeci de ani ‘nainte,
Pe când eram copil în satul dintre vii
Şi nu aveam pe-atunci ca azi atâta minte,
Că Moşul cel iubit e-un basm pentru copii,

Şi nici chiar prin liceu, chiar şi la facultate,
Colegi la care eu, franc, nu m-am aşteptat,
Cătau sa mă convingă, cu chestii fumate,
Că Moşul nu există şi nici n-a existat,

Dar n-am crezut atunci şi n-am să cred vreodat',
Când pruncul ce-a adus iubirea între noi,
A fost, la Bethlehem, cu daruri aşteptat
De oameni înţelepţi şi nu de maimuţoi,

Aşa că mă gândesc, acum, la anii mei
Cu primii ghiocei la tâmple, cum mi-ar sta,
Vâzând cât mă iubesc, să-i mint pe nepoţei
Că "Moşul" care-l ştiu nicicum n-ar exista...

De-aceea, când pe brazi steluţe se coboară,
Copilul de demult, din satul dintre vii,
Privind nepoţii azi, e sigur c-o s-apară
Bătrânul Moş Crăciun, cu daruri la copii...

Iar voi ce-aţi mai nega, de răi şi urâcioşi
Ce-ntr-una clevetiţi că "Moşu"-i basm curat,
Vă rog, pe cinstea mea, fiţi oameni serioşi!
Pe Moş Crăciun îl ştiţi că este-adevărat...

E drept, bătrânul "Moş", care odinioară
Venea prin nea în zbor, din nordul depărtat,
Cu barbă, nasul roş', cu reni la sănioară,
Chiar de-i nemuritor, a mai evoluat,

E tuns, chiar mai mereu, şi-i zilnic bărbierit,
De sac a şi uitat, cu VISA-n portofel,
Iar nasu', v-o spun eu, mă mir cum n-aţi ghicit!
E roşu câteodat', de la un păhărel,

Şi când o ia la mers, ca un arac de viţă
E zvelt, nu-i cocoşat, şi-atâta-i de vioi...
Îndeosebi când dă cu ochii de-o pipiţă,
Dar asta... ce să mai!... rămâne între noi...

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

NIHIL SINE DEO ?

Sunt doar unTaur, dar n-am fost viţel
şi nu m-a născut Vaca, nici Madona.
Madona nu-i o Oaie, nici eu Miel,
ba, chiar mi-aduc cu oamenii niţel
pe soră-mea o cheamă Anemona,
să fie oare de-a lui Luchian?!
Nu cred, că nu suntem din Botoşani,
aşa cum Sfântul nostru, cel mai cel,
nu este chiar de loc din Timişoara,
e din Dobreşti, ce Bara-Bara-Bara,
că doar n-om fi cu toţi din Bucureşti,
să prindem funcţii cu venituri grase,
sunt ca un melc, nu-mi treb'e şapte case
şi nici terenuri, nici ferme de pui,
eu sunt modest, ce ferma calului!
De Valul lui Traian, am cam scăpat,
vin alte catastrofe la palat,
să măture ciclonic ce-a rămas...
Tu ce faci, iar bagi degetul în nas?
Te uiţi cu-n ochi şi eşti într-o ureche,
ai ochelari de cal, căluş în gură,
de ce nu ieşi s-aştepţi la cotitură?
Întreb retoric, nu vreau un răspuns,
că cei de sus, se-nchină şi mai sus,
şi ne-aşezăm supus peste supus,
sperând s-ajungem până la Iisus...
Şi sigur vom ajunge, da-n sicriu,
şi ştiu prea bine, că degeaba scriu,
mai ştiu că dacă n-ai încă doi ani,
nu trebuie să-ţi dea guvernul bani,
eşti un mucos, care te pişi pe tine,
peste doi ani, o să trăieşti mai bine,
bine'nţeles, de n-ajungi la spital,
acolo e cel mai sordid local,
ţi-e frică să te mai îmbolnăveşti,
vitezele salvării-s ca de dric,
şi-i o minune dacă mai trăieşti,
când dă cafeaua-n foc, peste ibric,
şi fac friptură din copilul mic,
când acul de seringă-i singular,
când stetoscopul este secular,
când medicii învaţă la fe-fe,
şi fac sterilizarea-n nes-cafe,
când omul este animal de turmă,
când viaţa lui, cu zile i se curmă...
Cu-n secol cred că am rămas în urmă!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închinare la copii

Daţi la copii o pâine
Şi-i îngrijiţi un pic...
Nu or creşte din nimic,
Din trai de azi pe mâine!

Încălţaţii pe copii
Căci îşi tocesc picioare...
N-au ‚naltul să mai zboare
Şi-s mici, în sângerii.

Copii îmbrăcaţi, de vânt,
Căci pielea nu le-ajunge
Şi iarna frig îi strânge;
Nu-i faceţi din om... sfânt.

Daţi pe copii la şcoală
Să nu-i doboare greul,
Măcar să-aibe liceul...
Feriţi-i de-osteneală.

Daţi la copii... vis,
Întindeţi pat să doarmă...
Faceţi vară din iarnă;
Sătui sunt de promis.

Luaţi pe copii de mână,
Pe umeri îi purtaţi,
Faceţi-i învăţaţi...
Daţi zbor, din ce-i ţărână.

Purtaţi copii... părinţi,
Căci toţi, copii aţi fost
Şi când veţi fi compost
Gând să le fiţi, în minţi.

Muriţi pentru copii
Cum au făcut străbunii,
Vă sunt sămânţa lumii...
Lăsaţi-i pe ei vii.

Iubiţi-vă copiii,
Sunt îngerii din voi,
Scăpaţi-i de nevoi...
Daţi-vă nemuririi!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tur-retur

Să merg în pace? Da, când voi pleca!
Dar nu e nicio grabă, nu-i aşa?
Mai am şi răsărituri de văzut,
Şi mări, chiar şi oceane, de trecut,

Mai am atâţia trandafiri de dat
Şi-atâtea suflete de alintat,
Mai am şi visuri, multe, de-mplinit
Acum şi mâine sau... prin infinit.

Cu ce a fost, acum sunt împăcat,
Iar ce va fi... nu ştiu, căci n-am aflat
Nimic prea sigur. Nici nu mă omor,
Când ştiu că sufletu'-i nemuritor.

De ce mi-aş face griji, sau geamantan,
Când ştiu că pe acolo-i tot ce am?
De ce aş plânge pentru-o viaţă, doar,
Când alta mă aşteaptă la hotar?

Aşa că, dragii mei, plec doar puţin
Deşi eu aş mai sta, de n-ar fi chin
Nu pentru mine, pentru cei din jur.
Doar toţi avem biletul... tur-retur!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!