Pe râul de argint, cu maestrul

Probabil şi tu, maestre, ştii cum e
când ea îţi înşiră nimicul cotidian la picioare
iar tu aprobi dând din cap cu gândul în altă parte.

Aşa făcuse acum două seri – circula prin mine şi vorbea,
din clarobscurul unei coaste sau poate din vârful piciorului,
până când apăruseră stelele,
iar eu, cât a tras un fum de ţigară, chiar i-am spus:
"În timp ce vorbeai tu, au apărut stelele."

"Ce spuneai?" (zise, suflându-mi fumul în ochi şi în gură,
continuând să ignore praful stelar de pe buze şi de pe ţigară,
scuturându-l cu o uşoară insolenţă la coşul discursului.)

Şi a continuat să vorbească, iar eu să dau din cap,
urmărind mişcarea stelară, fină ca a limbilor de ceasornic,
până când, deodată, cele două limbi, a ei şi a cerului,
au început să se atingă, să aibă locuri comune, să se lege precum
firul de lână al bunicii, din fire mai subţiri, de culori diferite.

Ţi s-a întâmplat şi ţie aceasta, maestre? Să simţi, la propriu,
această muzică trecându-ţi prin degete?
Aceeaşi sincronie a fenomenelor, ca atunci când spui: "eşti de neuitat",
iar ea se uită prin tine, căutând să te vadă sau poate să te mănânce de viu.

În fine, acum nu pot decât să-ţi mărturisesc, ţie şi surorilor noastre,
că visai cerul ca un manuscris de piele, cu pistrui,
pe care degetele mele citesc, speriate, aici o stea, dincolo alta...

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă din iarbă se văd furnicile cât cerul

iar lăcustele sunt deja la nivelul universului
atunci când le privesc printr-un bob de rouă
e de ajuns să mă ridic în picioare
ca toată această imensă realitate
să redevină liliputană
cam aşa stă treaba prieteni cu lumea
depinde foarte mult de unde o priveşti
iar riscul de a trăi dincolo de orice concluzie
va rămâne la fel de mare precum ipotezele

aşa că draga mea dragă
atingerile de mână
sunt singura cale de transplant
prin care două inimi pitice
care pulsează infinturi cu o oarecare largheţe
să nu erupă universurile aiurea
fără nicio noimă
cu miliarde de raiuri şi niciun iad cumsecade
cum bine le mai spui când taci complice
lăsându-mi nările să te creeze
din parfum de mosc
şi un pic de fum de ţigară

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ochi, poate încolţi raiul

Dumnezeu scutură frunze în mine,
apoi le adună în palme
ca pe nişte copii rătăciţi...

Ca pe o rană
simt toamna aceasta,
mă doare ca şi cum
ar ciuguli păsări din mine
şi noaptea m-ar strivi
între pleoapele ei grele,
iar eu, te strig pe tine, iubite,
să mai treci cu mângâierile-ţi
prin iarba crescută pe tălpile mele,
unde stelele îşi lasă jarul din când în când.

Te strig, ştiind că în doi,
în ochi, poate încolţi raiul,
minunându-ne cât frumos pot trece ploile prin noi,
netulburând clepsidra vieţii...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uni-versuri

Până şi un pocnit din degete poate avea vedere la mare aşa cum orice peşte rătăcit în profunzimea apelor poate din degete să pocnească încântătoarea stare a tresăririi. Poezia ca substanţă are forma prin care transferul clepsidrei poate fi făcut de la mic spre mare şi iar spre mic aşa cum marea poate fi transferată de la iluzie la înec şi iar la iluzie. Când un copil sare coarda
putem spune că acea coardă râde cu sfoara până
la urechile copilului iar privitorul lor se scurge din amintire în prezent şi reamintire.
Poezia frânează pasul care pământului îi fuge de sub picioare.
Prin ea umbra devine cea statică în timp ce oamenii se rotesc în funcţie de lumina înţelesului...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Luci, te rog... Aş dori să... Să plec acum.
Lucian: Tremuri... De ce? Chiar îţi este frică de mine? Încă îţi mai este? Şi ţie?!
Lia: Nu, nu chiar... Nu de tine.
Lucian: Nu de mine?! Atunci, de cine? Sau de ce? Off... Aş vrea să te cunosc mai bine, să-ţi descifrez secretele... Aş vrea să te pot înţelege, dar nu voi reuşi. Nu atâta timp cât nu eşti foarte sinceră cu mine, pentru că simt că îmi ascunzi ceva. Doar că nu-mi dau seama ce... Dacă aş şti, poate ar fi mai bine. Oricum, aşa cum sunt, bun sau rău, prost sau nu, indulgent sau exigent, modest sau lăudăros, arogant, tâmpit, idiot, indisciplinat, sau oricum ai considera tu că aş fi, sunt totuşi îndrăgostit de tine. Asta-i sigur! Sunt îndrăgostit nebuneşte de tine! Şi nu de acum, nici de ieri, sau de curând. Ci de ani şi ani, de când te-am cunoscut. Te iubesc. Şi chiar dacă nici acum nu mi-ai acceptat prietenia, m-ai refuzat din nou, nu contează! Eu n-am să renunţ! Nu voi ceda! Am să fac tot posibilul să te cuceresc, odată şi odată. Nu ca pe un trofeu, evident, ci să-ţi cuceresc doar inima, dragostea ta. Deocamdată, mă bucur că ţi-am spus şi că ştii... Că te iubesc! E totuşi un început. Iar pe moment, mă mulţumesc şi cu atât.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubită de nădejde [A certain lady]

Pot să-ţi zâmbesc şi capul să-l înclin,
Să sorb cu buze avide ce vorbeşti,
Cu ruj înmiresmat să-mi dau din plin,
Să-ţi mângâi fruntea aşa cum îţi doreşti.
Iar când îmi spui de fostele iubiri,
O, pot să râd cu ochiul viu şi clar.
Şi râzi şi tu, cu fală în priviri,
Dar inima că-mi plânge n-ai habar.
Îmi joc prea bine rolul, căci tu crezi
Că-s veselă ca primii zori de zi,
Dar sufletul că mi-l împovărezi
Tu nu vei ştii.

O, pot să râd, s-ascult când ne întâlnim
Noi aventuri de care-mi povesteşti,
De doamne indecente să vorbim,
De mâini experte, şoapte pitoreşti.
Şi mulţumit vei fi, şi iar şi iar
O altă saga o să-mi spui pe şleau.
Aşa mă vrei – fidelă, cu mult har,
Nu vezi că-n noapte ochii treji îmi stau.
Şi când spre lucruri noi te simţi chemat,
Iubite, pot să-ţi dau săruturi mii...
Dar prin ce trec atunci când eşti plecat,
Tu nu vei ştii.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un fir albastru fumul de ţigară

în timp ce făceai dragoste cu mine
îţi împleteam din părul tău blond
aripi de înger

amândoi ne doream să ne smulgem din noi
din lutul trupurilor noastre bătrâne
deşi de multe ori zborul ne era scurt
din când în când reuşeam să ne înălţăm
şi acolo sus ne dezbrăcam de carne şi sânge
ne desprindeam de grija zilei de mâine
de boli de nevoi
nici nu mai respiram
păşeam cumva în moarte ţinându-ne de mână
două năluci străvezii abia pâlpâind
şi totul ţinea mai mult de o veşnicie
până când ne aprindeam ţigările
iar fumul de ţigară ca un fir albastru năuc
se furişa pe lângă noi
şi se ridica tot mai înalt tot mai subţire
iar din noi în timp rămâneau
doar două mucuri de ţigară

de multe ori mă visez că sunt
un mărfar uitat pierdut într-o gară pustie
unde nici măcar vântul nu vrea să mai adie
şi unde timpul nu mai curge
e prins strivit de acele macazului
de pe calea ferată ce duce spre Calea Lactee

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice şi necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la sfânta Vineri. Şi aici i s-a întâmplat ca şi la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un păhăruţ de vin şi o vârtelniţă de aur care depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blândeţe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decât cele de până aici. Şi fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă şi până la sfânta Duminică. Şi sfânta Duminică a primit-o cu aceeaşi rânduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi făcându-i-se milă de această nenorocită şi zdruncinată fiinţă, a strigat şi sfânta Duminică o dată, cât a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie. Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când nu mai ai minte...

Noi vindem doar speranţe pe lacrimi şi iluzii
Cum trece prin oglinzi suspinul doamnei Suzy;
E poate o himeră, sau doar o fantezie
Tot binele din lume să ţi-l doreşti doar ţie:
Mâncare, băutură cât îţi încape-n burtă
Iar ceilalţi să nu aibă nici spuză pentru turtă?

Zadarnic pui în conturi sudoarea celorlalţi
Deasupra tuturor doar tu să te înalţi!
O fi blestem acesta sau poate un tabu
Să uiţi ce nu-ţi convine sau ce ţi-am spus acu'?
Nu te uita în sus că-ţi cade-n cap securea
Iar eu 'mi-au lumea-n cap şi plec cu ea aiurea:
De nu te-ai mai opune, fă bine să mă laşi
S-o vând ca un rebut la niscaiva apaşi.

Am vise, am proiecte şi nopţile mă fură
Un dor nebun să-i dau o palmă peste gură!
Păianjeni de-ntuneric se spânzură de grinzi
Luminile celeste se strâmbă în oglinzi
Sătul de teoreme, sătul de artificii
Nu-ţi e ruşine lume, că te-ai umplut de vicii?
De când nu mai ai minte, de când ai capul gol
Că-mi vine să dau tumba, pământului ocol?!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti tu

Ai apărut în ziua care,
Eu nu credeam că încă pot
Să pot privi o altă zare
Tu mi-ai redat iubirea-n loc.

Din zări apuse-ndepartate
Ai apărut chiar ca o stea;
Eu nu credeam că peste noapte
Vei lumina privirea mea.

Imaginea care în noapte
Se proiectează pe-al meu chip,
Mă urmăreşte azi în toate
Aceasta vreau acum să-ţi zic.

Doi ochi pe faţa ta senină
Ca două stele de pe cer,
Şi buzele ca luna plină
Să te atrag, din nou încerc.

Când am vazut eu pe cer luna
Mi-am spus că-n lume e doar una!
Când eu privesc acel astru divin
La tine, gândul mă-ndeamnă să vin.

Şi dacă! Dacă măcar tu ai şti
Când îmi zâmbeşti in fiecare zi,
Cum simt că am tot ce aş vrea
Aş vrea ca tu să fii a mea…

Aş vrea o zi măcar din viaţă
Să pot ieşi din astă ceaţă,
Să pot să-ţi spun deschis, în grabă:
Tu fată cât îmi eşti de dragă!

Din lipsa multelor cuvinte
Scriu vorbele ce-mi trec prin minte…
În schimbul lor, eu de la tine-aştept:
Un simplu, sincer “te iubesc”.

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele nostru, văzut de pe alţi sori, e şi el o stea variabilă, care din 11 în 11 ani îşi micşorează strălucirea, adică atunci când are mai multe pete. S'ar putea în acest caz, ca Mira Ceti din constelaţia Balena să aibă mult mai multe pete şi astfel, la maximul petelor, să aibă cea mai mică strălucire. După cum petele Soarelui nostru se răresc din ce în ce, până când ajunge o vreme, când luni de zile nu mai vezi o singură pată solară, cum s'a întâmplat în 1913, tot aşa petele soarelui Mira Ceti dispar una după alta, până când discul său poate să dea o mai mare strălucire. Stelele albe sunt cele tinere, cele gălbui cele mature, cele roşii aproape de stingere. Mira Ceti, când începe să descrească, se roşeşte din ce în ce. Aceasta ne-ar face să credem că ar fi adevărată ipoteza cu petele.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturisirea

sincer să fiu,
fie-mi de neiertat că ies
pentru o clipă din minciună,
în cea mai mare parte a timpului
nu bag în seamă
ce spui sau faci fără să vrei

recunosc, aşa cum cel mai probabil
ai bănuit dintotdeauna,
mi se întâmplă să mă uit tâmp
la razele ce ies din tine
în timp ce nu-ţi simt
cuvintele şi faptele deşarte

adevărat îţi zic,
atunci când mă holbez zâmbind pierdut
şi mă ciupeşti în felul tău aparte,
vibrez în loc să mă trezesc

chiar dacă pe moment
mă întorc şi execut stângaci
marea lucrare a aparenţei,
să ştii că de fapt alunec mereu
dincolo de tine ca să-ţi fiu alături

pic iar şi iar în sânul firii
ce se desfăşoară fără să aibă nevoie de noi,
simt repetat cum nimic
nu se întâmplă prea târziu în ultima clipă

când vezi că nu sesizez
că ţi-ai schimbat părul
sau ţi-ai aranjat vorbele,
în realitate,
după cum cel mai probabil ai intuit deja,
sunt preocupat să simt
cum te nuanţează trecutul şi speranţa

când ţi se pare că sunt absent,
de fapt iau parte
la multele dureri din atingerea ta
şi mă parcurge singura fericire
ce va reveni până la capăt

te văd nu doar cum îţi porţi anii
şi nu doar ca pe sălbăticiunea
care ar rupe oricând din ea
pentru a se elibera

înainte să revin la minciună,
cu mâna pe tine depun mărturie
că te văd în spatele tău,
ca pe o zi frumoasă altfel când se întunecă

mărturisesc mai sincer decât aş fi sperat vreodată,
mi se întâmplă de multe ori să evadez
şi să dau fugar peste tine,
de neiertat fie-mi clipa asta de rătăcire
şi norocul că suntem la fel

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E un timp negru acum

Aşezase
o păpădie
în dreptul Soarelui
şi când totul se potrivea perfect, a suflat fericită.

[Îi urmăream încheietura mâinii, mişcarea fină a muşchilor sub piele,
şi începeam să văd în interiorul cărnii cum s-au strâns timp de milenii
explozii stelare, cum s-au născut şi au murit pe rând galaxii
care au condus la mecanismul acesta perfect al suprapunerii dintre crimă şi frumuseţe.]

Aşa fac toate femeile, mi-am spus, în timp ce ea, cu stindardul fericirii pe faţă,
mă aşeza pe tronul solar şi îmi dădea să mănânc şi să beau.

Şi am trăit fericiţi până când deodată,
eu am întrebat: "ce faci?"
şi ea a răspuns târziu:
"bine."

[Dar poate că mint, nu eu întrebasem ci altcineva, mult mai adânc, din mine. Simţise oare că mecanismul acela fin, de reglaj al sufletelor, scârţâia pe undeva? Pe undeva, sărise în aer o rotiţă comună, pentru că la distanţă de două miliarde de ani-lumină, într-un sector al galaxiei Andromeda, un pulsar întârziase cu o miime de secundă rotirea mirificei raze?!]

E un timp negru acum; între fictiv şi real, este răspunsul şi poezia.

Dar într-o zi ne va fi bine la maxim. Poate nu azi, dar peste o mie de ani,
peste zece mii,
peste o sumă de mii, într-un alt univers, în formă de cord,
eu voi fi Soarele
şi tu, păpădia
electrică deasupra unui club de noapte
pentru androizi romantici şi singuri.

[Imaginează-ţi acum poetul un indian din Vestul sălbatic călcând pe urmele cuvintelor şi aducându-le înapoi cu arcanul, cum ai aduna iar împreună fire subţiri şi sticloase, de păpădie, şi le-ai potrivi cu penseta sub lupă, pe canapeaua psihanalistului.]

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui să ne întrebăm din când în când câte lucruri sunt în realitate aşa cum le vedem noi. Sau şi mai bine spus, aşa cum ne place nouă să credem că sunt ele. E şocant când de cele mai multe ori, dând nas în nas cu realitatea, nu pricepi cu niciun chip cum de n-ai putut vedea până atunci lucruri care acum par atât de evidente. O explicaţie ar fi... Deseori, când eşti prins în interiorul evenimentelor, scapi din vedere unele aspecte mai uşor de sesizat din afară. Iar cu cât eşti mai sigur de ceva, cu atât vei fi luat printr-o mai mare surprindere constatând că, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel.

Emil Dogaru în Norocosul teoretician (24 ianuarie 2007)
Adăugat de Emil Dogaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai fi...

De-ai fi tu Lună, iar eu
De-aş fi Pământ,
M-aş uita cum mă orbitezi
Zi şi noapte, aproape la nesfârşit,
Şi din când în când
Ţi-aş trimite câte un om
Să umble pe scoarţa ta,
Pe praful tău selenar,
Să vadă mai de aproape
Dacă eşti chiar aşa de frumoasă
Cum pari de la distanţă.
De-ai fi tu Soare, iar eu
De-aş fi Pământ,
M-aş uita la tine prin ochelari fumurii,
Şi te-aş orbita câte zile şi nopţi oi avea,
Şi din când în când
Ţi-aş trimite câte un zâmbet
Sau câte un sărut fierbinte,
Aproape la fel de fierbinte
Ca şi atmosfera ta,
Dar om nu ţi-aş trimite
Să vadă cât de frumoasă eşti,
Căci s-ar topi de tot
Şi ar muri, frumoasa mea,
Aşa să ştii...

poezie de Mihail Mataringa (8 februarie 2010)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub pătura albastră

De oboseală, de nesomn şi de toate,
m-am întins cu faţa la cer, fără să mă gândesc la nimic,
nici măcar la tine.

Ştii tu, cum ne ţineam de câte o bară de tren
(iar cititorul, pentru că şi el are dreptul poetic la legănare – o bară de tramvai sau de fluturi)
şi ne atingeam străin aşteptând coborârea,
tot astfel copacii, cu umbrele lor subţiri şi înfometate,
se atingeau şi priveau fără vorbe.

Din tălpi, din genunchi sau poate din spusele greierilor
am ştiut deodată şi chiar am vrut să exclam:
- Uite, copacul acesta eşti tu! Şi celălalt eu!
Am fost şi iarăşi vom fi!

Dar liniştea, liniştea pe care atât de mult o doreai la sfârşit,
şi atingerea mâinilor,
a umerilor sau a gândurilor lemnoase ale copacilor
sau poate cea din curgerea nisipoasă a stelelor – în lumina ce înlumina treptat totul –
m-au adormit pe o parte
şi, când am dat să te învelesc,
tu erai şi nu erai cu mine,
de oboseală, de nesomn şi de toate.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu

dacă noaptea
când dormi
îţi pui mâna sub cap
sau te agiţi până la ziuă gândindu-te
cum îmi imaginez că eşti
cum te ascunzi prin pătura groasă
crezând că sunt acolo
gata să îţi măsor
fiecare centimetru de piele

nu ştiu
dacă ziua
când priveşti pe fereastră
braţele tale taie aerul din cameră
ca şi când ar vrea să mă atingă

vezi tu
eu nu ştiu nimic
chiar nimic despre tine
nici dacă îţi bei cafeaua în grabă
sau dacă pâinea pe care o înghiţi
are gustul acestei iubiri

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai e o zi

Mai e o zi şi n-ai să mai vii
Mai e un ceas şi am să te las
Să pleci, cu visul meu

Ieri îmi spuneai cât de mult mă iubeşti
Mâine ştiu că iar ai să greşeşti
De-acum îţi spun să pleci

Mai e o zi
Până vei şti
Cum e să pierzi şi tu
Numai o zi
Şi ai să ştii
Cum e să pierzi
Şi-atunci poate nu vei mai greşi

Mii de cuvinte de dor am şoptit
Nici nu mai ştiu de ce te-am iubit
Când nu mai e nimic

Totu-i departe s-a dus ca un fum
Nu vreau decât să fiu singură acum
S-o iau de la început

Mai e o zi
Până vei şti
Cum e să pierzi şi tu

Numai o zi
Şi ai să ştii
Cum e să pierzi
Şi-atunci poate nu vei mai greşi

Poţi să-mi spui orice acum
Doar că nu te cred
Mă simt bine şi aş vrea
Altceva

Numai...
Altceva...

Mai e o zi
Până vei şti
Cum e să pierzi

Numai o zi
Şi ai să ştii
Cum e să pierzi
Şi-atunci poate nu vei mai greşi

cântec interpretat de Dana Nălbaru, versuri de Dana Nălbaru din Parfum (iulie 2008)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!