Liniştea dinaintea apocalipsei

Încă aud ecoul vechi şi trist
În peştera din munţi de ametist,
Acolo unde jaspul se mai coace
Sub iarna învelită de cojoace.

Întinsă pe bezmeticele maluri
Ale pârâului, ce sapă-n valuri-valuri,
Ating cu vârful degetului stâng
Un stalactit cam strâmb şi cam nătâng.

Mă-ntreb dacă în casa mea de-acum
Doar liniştea îşi mai croieşte drum;
Pârâul parcă-a stat şi meditează
Cu tot cu trupul meu, ce balansează.

Incendiile toate ard mocnit
Pe munţii-mpăduriţi cu afanit
Şi ciutele mă caută-nfierat
La ora-n care ceasul mi-a sunat.

Se stinge lumea verde şi banală.
Apatic, în pârâu, se toarnă smoală,
Iar noaptea îşi dă soarele deoparte;
Apatic gust şi eu din viaţă-moarte.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pârâul şi marea

Vezi marea: bătrână, întinsă, adâncă.
De ţărmu-i departe, tot sare prin stâncă
Un tânăr pârâu ce spumos îşi aruncă
Voios, fără griji, unda lui cea zglobie.

De marea întinsă, nimica nu ştie
Zglobiul, voiosul şi clarul pârâu:
El iute aleargă spre zări fără frâu;

Şi marea bătrână, întinsă, adâncă,
Spre tânăra undă privirea-i aruncă,
Din valuri clipind ca din sute de pleoape:
Pârâul zglobiu în ea va încape.

El fuge voios, tot mai repede fuge,
Nu ştie, nu-i pasă ce ţărm va ajunge...

Tu, dragostea mea, ai aflat ghicitoarea:
Tu, pârâul zglobiu - iar eu, marea.

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Laude şi alte poeme (1953)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pârâul şi marea

Vezi marea: bătrână, întinsă, adâncă.
De ţărmu-i departe, tot sare prin stâncă
Un tânăr pârâu ce spumos îşi aruncă,
Voios, fără griji, unda lui cea zglobie.

De marea întinsă, nimica nu ştie
Zglobiul, voiosul şi clarul pârâu:
El iute aleargă spre zări fără frâu,

Şi marea bătrână, întinsă, adâncă,
Spre tânăra undă privirea-şi aruncă
Din valuri clipind ca din sute de pleoape:
Pârâul zglobiu în ea va încape.

El fuge voios, tot mai repede fuge,
Nu ştie, nu-i pasă ce ţărm va ajunge...

Tu, dragostea mea, ai aflat ghicitoarea:
Tu, pârâul zglobiu - iar eu, marea.

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Laude şi alte poeme (1959)
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către nicăieri

Dezgheaţă coapsa câmpului sălbatic,
Fii liniştită, mamă, cum erai,
Toţi îngerii cu sângele corai
Apasă peste crucea mea apatic.

Ce dimineaţă neagră şi sticloasă
S-a înşeuat pe coamele de munţi!

Eram şi tineri şi eram cărunţi
Şi ne-ndreptam cu toţii către casă.

Din vârful pasului însângerat
Copiii mei se-ncumetă să fie
Copii născuţi de ieri pe datorie.

Atât le-am fost şi-atât au meritat.

Slăbită şi cuminte, fiica mea
Se urcă pe copitele de brazi.

Din vârfurile paşilor nomazi,
Dezgheaţă coapsa câmpului de nea
Şi plângi pentru miimile de ani
În care n-am trăit îndeajuns.

Copiii mei, pe unde v-aţi ascuns,
În gâtul nopţii strâns de bolovani?

Copiii mei, pe unde aţi murit?

Vă plânge noaptea asta înmiit.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sare cât să mă omoare

ciutele decapitate
s-au întors pe lângă sate
şi le cheamă pe fecioare
fără mamă
despuiate

foaie verde trei alune
babele să se adune
hora munţilor din apă
luna coapselor de iapă
carul boilor de tină
se răstoarnă în surdină

ciute, ciute
şi cornute
îşi dau cornul pe lăute
îşi dau limbile asprite
pe furnici înghesuite

sare cât să ne omoare
un izvor cu apă tare
hora munţilor din apă
luna coapselor de iapă

ciutele se-ntorc acasă
fă-mă, Doamne, iar, mireasă!

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemare

din limba mea ascuţită
veninul aspru şi dulce
mângâie creştetul dracului
aproape de gleznă să-l culce
cu ochii mai trişti ca femeia
ce-ngroapă copiii de prunci

orfan e pământul în care
cu îngerii negri te-arunci

şi cântecul verde se-aude
în papura nopţii subţire
copilul iubirilor crude
mă prinde în horă de iele
când noaptea se numără stele
şi luna adoarme-n privire
cămaşa ţi-e plină de dude
strivite de sânii ei goi
ţăranii îşi caută oi
şi tu...

tu cauţi cu limbă de moarte
veninul meu dulce din vorbă

să pui răsăritul deoparte
să pui două lemne pe foc
din razele soarelui sparte
în iadul meu vino fă-ţi loc

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bob şi Strop

Copile, cu picioarele-n pârâu,
Sufletul e aproape ca pârâul
Pe malul căruia un lan de grâu
A învăţat să îşi reverse grâul.

Învaţă dar şi tu din vorba mea:
C-acest pârâu plăpând la fel ca tine
Nu se opreşte decât unde vrea,
Indiferent de unde şi cum vine.

Învaţă de la apă, dragul meu
Să nu te înspăimânte depărtarea;
Un strop de crezi că eşti, chiar Dumnezeu
Te va purta de mână către marea

Cea nesfârşită ca un lan de grâu,
Chiar dacă eşti acum cât un pârâu.

poezie de Marius Robu din Degeaba
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

la casa mea uşa deschid
păşesc agale, sovaind....
in jurul meu in plină noapte
aud doar vocea ta in şoapte

e atât de cald si-atat de bine
simt liniştea care revine
după un an ce a-mpietrit
o lacrimă la foc mocnit

e casa mea, ce dor mi-a fost
pierdută-n lume fără rost...
An Nou vreau să-mi aduci in dar
lumină-n inima de jar!

poezie de Doina Bonescu din Confesiuni
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea de Înviere

între mine şi mine este un loc viran
acolo arunc molozul iubirilor uneori
melancolia trece în halat şi papuci
de spital are mănuşi chirurgicale şi
instrumentar pentru prelevarea de organe
va găsi aici măcar o ½ de vers cu care
să îmi facă noaptea mai lungă lumea mai
bună se plânge că iar va fi de gardă în
noaptea de înviere când toate poemele din
lume se ridică din praful uitării şi ca
nişte zombi îşi caută autorii pe străzi
printre blocuri le auzi cum vorbesc într-o
limbă străină cu mâinile pâlnie mă strigă
poemul care îmi duce capul pe tavă în timp
ce trupul încă sapă cu râvnă o groapă prea
strâmtă în care abia încap munţi cu zăpezi
şi tot ce am mai adunat în cei 40 de ani de
rătăciri prin deşert de pe margine cineva
mă întreabă cum se numeşte domle poemul
acesta nu ştiu răspund eu sunt doar sclavul
care urmează să fie îngropat de viu la
picioarele poemului ah de n-aş uita să pun
ceasul să sune de învierea lui d-zeu

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vesel trist

Dacă
soarele n-ar străluci doar ziua,
iar noaptea luna ar dormi,
dimineţile vor fi mai umede de rouă
şi pe pământ ar fi mai mulţi copii.
Dacă
pădurea ar fi un pic mai deasă
şi frunza ar fi doar de un singur verde,
copilul ce pe genunchi apasă,
prin ochii tăi copilăria el îşi vede.

poezie de Doru Lascarache (15 octombrie 2005)
Adăugat de Doru Lascarache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rutină de toamnă

Se tânguie cerul că nu voi ajunge
Odată cu lacrima care mă plânge,
Se tânguie noaptea, se tânguie cerul,
Iar lemnul de veghe-i mai tare ca fierul.

Săraca mea mamă, nu ştie că-i smulsă
Din tot ce e verde,-n răşină neunsă;
Săracul meu tată, veghează-nspre ea
Şi-o plânge, şi-o plânge, cu stea după stea.

Cupola de sticlă se sparge-n fractali,
Septembrie şade-n obrajii mei pali;
Ape sub ape, cu ape în ape –
Volburi din matcă dorind să mă scape.

Fulgeră! Tună! – Chipul meu pal
Lunecă veşted, pe val după val,
Plouă cu moarte şi plouă cu vânt,
Plouă cu tot ce-i mai trist pe pământ.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din văi urcă ziua

Din văi urcă ziua mai sus, tot mai sus,
cu paşii-n lumina, zglobie -
"Ci unde te duci? Spune-mi unde?" -
"Doar vezi că vârful de munte mă-mbie."

Deodată se-ntunecă muntele tot,
şi culmea de aur dispare -
"Ci unde eşti? Unde?" şi dibui în jur -
pământul e mut până-n zare.

Şi iată-ntr-o clipă mă simt părăsit -
pierită e ziua mea oare?
În friguri, privirea-mi zdrobită de dor
spre vale-a-nceput să coboare.

Trecutul meu tot e acolo, în nori -
şi simt cum mă-ncearcă mâhnirea -
mi-e frică şi-s trist de parcă-ar veni,
ca-n ceasul suprem, ispăşirea.

poezie clasică de Jan Neruda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din limbile ce atârnau în cer

Se clătina o casă,
se clătinau două case, o mie de case:
oamenii îşi sforăiau nopţile
ca nişte simfonii pline de ei.
Soarele i-a uitat
prin burţile ce nu mai ştiau
să iubească.

Astăzi doar luna le clăteşte
visele cu smoală
şi fiecare stea aruncă
o limbă de şarpe
să le culeagă
din orbite lacrimile umflate
cu pompa.

Noi suntem aici, acum,
şi nu mai putem
înghiţi verbele şoptite
într-o ureche, mirosind a greşeală.
Mi te-ai deschis ca un răsărit
cu pletele în vânt.
Îmi păreai că vrei să-ţi ieşi din piele.

Schimbă-ţi pielea cu pielea mea
şi dă-mi-o înapoi.
A trecut iarna ca o rachetă
peste toate nopţile.

Şi-am alergat cu ea în piept,
prin toate dicţionarele,
doar să ne reamintim
ce înseamnă cuvântul "uitare".

Cam de pe-atunci ne-am tot scris
telegrame de dragoste
cu cerneală stoarsă din limbile
ce atârnau în cer.

poezie de Ionuţ Popa (2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brumana

Eu nu o să mai ajung nicicând, nicicând acasă!
Câmpuri verzi din Anglia sclipind sub ploaia deasă
Desfăşuraţi-vă larg păşunile cu margarete,
Forturile cu licheni, iedera urcând pe perete,
Până-n dimineaţa mea de-aici – o, râuri curgând, adânci
Şi line, şi limpezi pe şesul meu de joacă de atunci,
Păstraţi-mi în cupele regeşti întreaga-vă iubire,
Şi – gărzile de la ţărmul sudic vin în amintire
Cu parfum de vechi prieteni – păstraţi ultimele versuri
Ale legendei pentru mine, o, pini care demult pe şesuri,
Copil fiind, mi le-îngânaţi, când vântul în crengi cerea-alinare,
Iar eu ascultam privind orizonturi de dincolo de mare.

Pini trădători, aţi cântat tot ce viaţa-a dovedit că-i fals
În cele mai false basme dintre basme.
De peste zări, pământul a trimis semn din ce-a rămas
Din fostă muzică-a pădurii native de acasă,
În vreme ce din pulberile mării, din zvonuri şi miasme,
Umbre şi spectre-ale amiezii, din spume de mătasă
Călătorind pe vânturile verii – străvezii fantasme –
Viori de aer au iscat un molcom sunet de pripas.

O, arbori, vă-ascult când ora-n cade-n înserări,
Vă aud şoptind, " Sunt mări mai vechi, sunt mări
Care bat pe plaje mai întinse,
Unde peştii melc îşi plimbă turnurile sidefii, ca-n vis,
Spre roci sculptate sau stânci urcând spre ţărm ca nişte scări ",
Vă aud, " Sunt ţinuturi de brumă neatinse
Unde ard în flăcări flori din paradis."

Sub mine, dincolo de dealuri, se-alintă-un palmier,
Sub mine, cu vuiet, se sparge-n marea-n maluri;
Mai jos de mine,-n vale, dorm sub lumina altui cer
Oraşe din Liban, visând în penumbră şi-n răcoare,
Unde odată regii din Tir domneau fără de vreme,
Lor înşile urmându-şi ca apele în valuri;
Iar împrejur înoată munţi albi de-omături şi de soare,
Ca mari lebede plutind pe un lac ceresc – sau vechi trireme.

Dar voi urca pe-împădurita coastă
Unde e crângul cel mai des, o, pini, fraţi cu ceilalţi pini,
Şi când se crapă zorii în pragul noii dimineţi,
Şi marea doarme, şi-n munţi sunt încă munţi de-ntunecimi,
Inima-mi nu va-nceta s-asculte, acolo sus, pe creastă.
Căci pinii sunt arbori care duc vorbele-n lumea largă
Şi-s plini de basne, de veselii şi de tristeţi.
E-aşa plăcut să priveşti printre crengi spre cer,
Să-l vezi ba roşu-îmbujorat, ba cu pielea vânăt-neagră.
E-aşa plăcut să zaci plutind departe, corăbier
Pe patul frunzelor de pin căzute...
Chiar dacă-o şopârlă verde la joacă mă îmbie,
Şi vântul mă vrăjeşte cu arome mult plăcute
De smirnă, de lavandă sau de iasomie,
Vreau să uit jumătatea de pribegii care mă-apasă,
Dar cealaltă jumătate să-mi stea aproape sper,
Vreau să visez, să visez că iarăşi sunt acasă.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cam scârţâie toate, mon cher

cam scârţâie uşa cea veche,
cam scârţâie scara spre cer,
cam scârţâie într-o ureche
o frunză răpusă de ger.

cam scârţâie ventilatorul,
cam scârţâie traiul mizer,
cam scârţâie frâna, motorul,
şi n-am niciun marche arrière.

cam scârţâie încheietura,
cam scârţâie clanţa de fier,
cam scârţâie dinţii şi gura,
să scârţâi e tot ce mai sper.

cam scârţâie coarda viorii,
cam scârţâie glasu-n eter,
cam scârţâie bilele morii,
cam scârţâie toate, mon cher.

poezie de Ionuţ Caragea din din volumul în pregătire Căutătorul de amintiri (30 mai 2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul lavandei

Îşi amintea de câmpul din tabloul
ce-i atrăgea privirile, discret,
iar lumea lui, albastră-violet
îşi răsfrângea, din amintiri, ecoul.

Era, ca şi acum, mai înspre seară,
iar câmpul de lavandă tresărea
sub adierea care îi dădea
un aer de-alintată domnişoară.

Se mlădia sub slaba adiere
a unui vânt de vară, liniştit,
ce-o îmbia departe-n asfinţit
spre lumi învăluite în plăcere.

Iar el era acolo şi, călare,
îşi delecta privirile,-n apus,
cu un decor ce îi plăcea nespus
şi cu arome fără-asemănare.

Dar dintr-odată-n lumea lui cea mică,
din ultimele raze-a apărut,
doar pentru restul vieţii început,
un înger cu parfum de levănţică.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O voce siderală

Uitarea retrezită, ivită dintr-o teamă
lăsată deoparte pe vârful unui dâmb,
în prag de insomnie fără răgaz îşi cheamă
ispitele amare găsite-n gândul strâmb.

Trec orele haine şi somnul întârzie
sub visuri revenite, pe aripi de mister,
din rimele trădate în falsa poezie,
trecută de pendulă prin ceasul auster.

Iar timpul, pe tăcute, aduce fără grabă
secundele orfane, venite din trecut
cu amăgiri haine ascunse-ntr-o silabă
la marginea tăcerii din dorul convolut.

Aud în depărtare o voce siderală –
ajunge fără veste, în timp nedefinit,
destramă neuitarea şi ultima-ndoială
prin ceasul cu pendulă dispare-n infinit.

poezie din Creaţie nouă
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva la malul apei

urmele paşilor Lui răsar luminând tăria nopţii
e noaptea inimii ce-şi doarme somnul
e noaptea cugetului ce-şi toarnă falsa împăcare
e noaptea sufletului însingurat şi alungat

ziua, lumea e pustie, arsă de soarele chemărilor
dar noaptea, urmele paşilor Lui devin solare
încălzind lumea cu iubirea Lui
limpezind ceruri şi cugete şi suflete

undeva la malul apei, umbra mea se curăţă de tină
sufletul meu însetat îşi ostoieste arşiţa
inima mea împăcată se cuibăreşte în pacea nopţii
iar cugetul meu se îmbrăca în lumină

în Grădina Ghetsimani fântânile au secat de lacrimi
Iordanul spăla picioarele cerului
cerul îşi caută lumina
iar lumina aşteaptă o nouă întrupare

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea

Aud o dulce melodie, un sunet tainic
Ce îmbată auzul meu.
El vine încet şi de departe,
În noaptea plină de mister.
E somnoros, e cam apatic,
Iar uneori încearca el
Să fie aspru, să acuze,
S-aducă spaimă, înfiorare...
Un cor de sunete şi amplitudini,
De intonaţii noi şi noi valenţe,
Mă cheamă-n zbor
Cu ele-nving eu depărtarea,
Purtat de dor eu văd, eu aflu
Sub haina sufletului tainic,
În abisul misterioasei voci,
Pe ea. Încet în faţa mea,
Un gingaş chip se-nfiripează...
O mândră floare se înalţă,
O! Cât îmi eşti de dragă
O! Cum aş vrea curând
Cât mai degrabă la piept încet
Încet s-o strâng.

poezie de Ion Chesov
Adăugat de Olesea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am uitat pe ce braţe mi-a stat capul până-n zori

Am uitat pe ce braţe mi-a stat capul până-n zori
Şi ale cui au fost. Nu-mi amintesc – şi basta,
Unde şi ce buze-am sărutat, de-atâtea ori;
... dar ploaia e plină de stafii noaptea asta.
Dincolo de geam se aşteaptă poate un răspuns,
Iar nesomnul din sânge recheamă din trecut
Ecoul dulce-al unor voci nu stinse îndejuns,
Rememorând parfumuri, mirosuri de demult.
Astfel stau iarna singuri copacii pe coline,
Fără-a şti ce păsări i-au părăsit anume,
De ce-n albastrul ochi al bolţii atâta ger e:
Eu nu mai ştiu să-mi chem iubirile pe nume,
Tot ce ştiu e că vara mai cântă-un pic în mine
Şi că, apoi, eu însămi voi deveni tăcere.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de p
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constelaţii care mor

(Iuliei Haşdeu)

De la lună şi-napoi
Fuge carul meu cu boi;
Carul mare o fi mic,
Carul mic o fi nimic?

Stelele din ochii tăi
Se despart în două văi:
Una duce la amiaz,
Luminând ochiul meu treaz,
Una-şi face drum spre Nord,
Dând lucirea pentr-un ort.

Carul mare-i scuturat
Peste noi şi peste pat.

Şi rămân cu ochi străin –
Toate pleacă, toate vin,
Numai carul meu cu boi
Nu-şi ia drumul înapoi,
Înapoi cu tot cu tine!
Calcă-ntruna peste mine

Şi mă-ntreb cum carul mare
Carul mic totuna-mi pare.

Şi mă-ntreb din ochiul drept
Dacă este înţelept
S-aştept iarna, să-mi fac car,
Din trei stele şi-un amnar;

Şi mă-ntreb din ochi străin
Unde-s toate care vin
Şi nu mi se-opresc în prag,
Depărtându-se-n şirag;

Şi mă-ntreb din ochi nedrept
Cât mi-e dat să te aştept.

Stâlp de stele pân' la nori,
Valul mării pe viori,
Podele de rozmarin
Şi pervazul de pelin,
Fereastră de măr uscat,
Eu – copac, dar neudat.

Sunt în nea de primăveri –
Ghiocelul unei seri,
Sunt în florile de meri,
În siropul unei veri,
Sunt în mâna unei doamne,
Sub piciorul unei toamne,
Dar las fulgii să mă cearnă,
Viforindu-mă-nspre iarnă.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!