Ospăț împărătesc
În libertatea albastră, cum stai acolo, scrutător, lângă coastă,
auzi cum bate din aripi o pasăre măiastră!?
E secretară-n întâlnirea mentolată de povești.
Ce glasuri se înalță-n templul de smarald!
Mi-e și frig, mi-e și cald.
Bucură-te! Din tâlcul lor, și tu crești...
Cuvintele, precum cafeaua, așteaptă să le bei din cești,
să le guști aroma pe-ndelete sau în grabă. Ce vibrație suavă!
Stau dinainte să le seduci între metafore, brațe de alint,
cuvintele au viață, râd, plâng, se mișcă, dorm, simt...
Hai la cenaclul tuturor acestor întâmplări,
să luăm cuvintele și stările la disecări,
să desfrunzim tăcerea de veșmânt.
Cum se rotește zburătoarea-n cuibul morilorde vânt?!
Printre zăpezile adunate-n geam, printre sclipiri ce străjuiesc pe ram,
cu reveria și realitatea mă-nfășor ca-ntr-un fular ceresc.
Prin vara sufletului, cu orele coapte de trăiri mă hrănesc.
Mă deschid, mă încui, mă adun, mă risipesc, îngheț, mă topesc...
Să-ți fie dragostea ospăț împărătesc!...
Până la toate și înapoi
Le țin la gât, la glezne, și mă scufund în cuprinsul lor.
Mă ating până la prima amintire,
mă înfășoară, mă saltă din apatia norilor,
mă pătrund cu sulițe albe, cu plezniri, cu țâsniri,
cu albia legănării până la plecăciune la urechea pământului.
Le-am cântărit cu spinarea inimii.
Au atârnat, frânghie,
gata de ridicatul pietrelor de moară
pentru ispita văzduhului...
Același ecou...?!
În croșetatul timpului... leg vechiul de nou.
Mai multă alergătură pe cărările împădurite de semne,
mai deasă despicare a sunetelor în poeme?!
Îmi răspunde apropierea în dedicația țintirii.
Îmi răspund căile de întâlnire întru zidire,
la fereastra ferecată de așteptări,
cale liberă în deschiderea orizontului.
În toate spațiile, mă umplu de datul firii.
Și dacă aș vorbi continuu aceeași limbă
în care am simțit gustul mărturisirii?!
Și dacă le-aș da crezare,
după cum se simt până în măduva universului?
Și dacă aș tâlcui dăruirea, efortul, energia,
înrolarea la talpa înjugărilor la sens
numai prin ce a trecut de filtrul purei și simplei trăiri
în care te pierzi ori aduni,
putea-vei înțelege, suflete, cu ce te încununi?
Până la toate și înapoi,
ziua are atâtea ore câtă bucurie încape în noi.
Cuvintele mi se-așază pe inimă, inele,
la cumpăna strecurării de stele.
Pentru ceasuri, sunt straie.
Uneori, iau veșmântul tăcerii.
Se coc în grădina raiului și cu ele merii...
poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre tăcere
- poezii despre suflet
- poezii despre ore
- poezii despre libertate
- poezii despre inimă
- poezii despre zăpadă
- poezii despre vânt
- poezii despre vorbire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
Poemul vieții mele
Eu sunt precum o frunză în toamna deghizată,
Sunt o poveste rară în veac sau poate-un mit,
Îmi curg prin vene rânduri și doruri îndrăznețe,
Iar sus pe Dealul Negru bat clopote la schit.
Și în amurgul zilei lăsând în urmă calea,
Pădurea mă invită să stau la adăpost,
Plătesc tribut trei versuri ce le-am adus cu mine,
Când pașii mi se-adapă din lutul fără rost.
În sânge simt cum urcă trăiri din Testament,
Esențe de lumină izvorând din ceață,
Cuvintele m-apasă cu ritmuri de blestem
Și dorul lor mă arde până dimineață.
Le-am recitat în șoaptă, iar cerul cocoșat
De ultimele stele parcă îmi răspunde:
" Tu, te-ai născut din lutul pădurii pe-nserat.
Nu rătăci acum când dorul te pătrunde! "
Astăzi îi dedic toamnei poemul vieții mele,
Trăiri îmi dau binețe și curg necontenit,
La geam aștept tăcută și cercetând iar dealul,
Nu mai aud bătând clopote-n vechiul schit.
poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre toamnă, poezii despre păduri, poezii despre poezie, poezii despre dor, poezii despre viață, poezii despre versuri sau poezii despre sânge
Nu știu
dacă noaptea
când dormi
îți pui mâna sub cap
sau te agiți până la ziuă gândindu-te
cum îmi imaginez că ești
cum te ascunzi prin pătura groasă
crezând că sunt acolo
gata să îți măsor
fiecare centimetru de piele
nu știu
dacă ziua
când privești pe fereastră
brațele tale taie aerul din cameră
ca și când ar vrea să mă atingă
vezi tu
eu nu știu nimic
chiar nimic despre tine
nici dacă îți bei cafeaua în grabă
sau dacă pâinea pe care o înghiți
are gustul acestei iubiri
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre somn
- poezii despre pâine
- poezii despre noapte
- poezii despre mâini
- poezii despre iubire
- poezii despre imaginație
- poezii despre cafea
- poezii despre aer
Cuvintele tăcerii sunt foarte rare; negăsindu-le în cărți, ele rămân timp îndelungat ascunse într-un colțișor al pieptului, ajung uneori până în gât si se opresc acolo. Cuvintele tăcerii nu sunt făcute pentru a fi auzite, ele pot fi murmurate făcând cele mai mici gesturi sau o mimică aproape imperceptibilă; ele se citesc cu ochii închiși, se ascultă cu inima, păstrându-se astfel în profunzimea sufletului...
Jacques Salome în Contes d'errances, contes d'espérance
Adăugat de Doina Maria Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și citate despre tăcere, citate despre timp, citate despre superlative, citate despre suflet, citate despre ochi, citate despre lectură, citate despre inimă, citate despre cărți sau citate despre cuvinte
Cuvintele de apoi
cuvintele vorbesc o altă limbă
au toate o ambiguitate
din care nu mai înțelegem nimic,
câteodată suntem jigniți
și devenim taciturni
ne împotmolim
în sufletele altora
scormonim degeaba
prin trecut în munții de amintiri
aruncate la coșul de gunoi.
tăcerea ne astupă spasmodic
ambele urechi
văzând cum trosnesc lacrimile
pe fața unei fecioare.
vremea privește mișcată
la acest turn babel
în care cuvintele
se rătăcesc.
o altă limbă ar trebui inventată
în care cuvintele să fie mute
și să aiba miros de floare.
poezie de Ion Ionescu-Bucovu (30 martie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre virginitate, poezii despre urechi, poezii despre munți, poezii despre inventatori, poezii despre flori sau poezii despre devenire
Nu poți fi poet...
Nu poți fi poet, până nu pândești primele sulițe ale razelor de soare, răsărind din culcușul orizontului, inundând gratuit cărările spiritului omenesc și pe cele ale pământului roditor, ca o sfântă binecuvântare matinală.
Nu poți fi poet, până nu vezi cum crește firul ierbii sub roua dimineții sau deșteptarea ciripitorilor din frunzișurile verzi și crude, purtând cu ele trilurile libertății spre marea cerului primitoare de frumos.
Nu poți fi poet, până nu întâmpini valsul capricios al vântului pe mare, printre miresmele florilor de câmp, pe alei cu trandafiri înfloriți sau lângă perdelele ferestrelor deschise, pentru a invita imunitatea naturii să-ți intre în casă sau să-ți însoțească bucuria întâlnirii, fredonând o melodie.
Nu poți fi poet, până nu asculți cascadele picăturilor de ploaie, căzând peste tăcerea amintirilor sau pe fața omului îndrăgostit, care le-ar gusta la nesfârșit jocul ud, adunat în podul palmelor calde de melancolie sau fericire.
Nu poți fi poet, până nu înțelegi plânsul iedului flămând urcând crestele munților după țâța caprei, până nu rămâi uimit cum îngenunchează stânca sub copitele sprintene ale țapilor furioși sau până nu surprinzi bucuria din privirile drăgăstoase ale copiilor, față de tot ce le este lor drag.
Nu poți fi poet, până nu săruți cu privirea iscoditoare clarul lunii pline, enigmatică în nopțile liniștite de iubire, până nu culegi buchete de stele din simfonia zodiacului ceresc sau până nu guști amprentele sării de pe buzele iubitului, iubitei, ieșit din valurile mării.
Nu poți fi poet, până nu-ți lași amprenta îngerească a trupului tău pe o plapumă de mărgăritare înzăpezite, în joc ca de copii, până nu dai mâna cu cerul de pe crestele munților inhalând aerul rece și curat, plăcut spiritului înălțător și până nu sfidezi ecourile munților lor cu cele ale fericirii tale.
Nu poți fi poet, până nu înfrunți gerul despărțirii de cineva drag și până nu înveți, că toate frământările vieții, bune sau rele sunt daruri necesare șlefuirii tale spirituale, spre liniștirea sufletului împovărat de păcate, cu voie sau fără voie.
Nu poți fi poet, până nu ești cinstit față de semenii tăi, așa cum ai vrea să fie ei față de tine și până nu îi ajuți să își corecteze defectele sau până nu le binecuvântezi altruismul voluntar, în funcție de necesitate și împrejurări.
Nu poți fi poet, până nu iubești, dăruiești sau ești om, în adevăratul sens al cuvântului!
poezie de Valeria Mahok (30 mai 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre jocuri, poezii despre ger, poezii despre fericire, poezii despre cadouri, poezii despre învățătură sau poezii despre îngeri
Candela
Dintre toate ferestrele, cel mai mult îmi place
să deschid ochii spre sufletul nucetului
în care se oxigenează orânduirile basmelor.
Dintre toate zidurile, cel mai mult îmi place
să mă las înțărmurită de zidul intimității
care păstreză între parfumuri
descoperirea magnoliilor crescute înlăuntru.
E un acord tacit între tei și pământ,
să înflorească pe aleea poemelor.
Dintre toate arderile,
cel mai mult mă încălzește jarul iubirii.
Scânteiază din tălpi până dincolo de moarte.
Mă mișcă după lumina din călcâiul timpului.
Mă aprinde candelă în căminul vieții!
Iulia Dragomir
poezie de Iulia Dragomir (8 iunie 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lumină, poezii despre ochi, poezii despre moarte sau poezii despre intimitate
De la naștere până azi
între noi se odihnește miracolul
risipește prin gânduri flori albe de salcâm
mirosuri pătrunzătoare
mă recompun din fiecare privire albastră
trăiesc în miezul unui fruct al iubirii
de la nașterea până azi
noaptea s-a furișat pe acoperișuri de cer
dacă aș rămâne în ea
aș îmblânzi cuvintele care mă cheamă
în regatul de lumină al poemelor celeste
unde trupul copt de dragostea-n flăcări
îmi face carnea fierbinte
trăiesc rodind în aroma ta de amiază
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre naștere, poezii despre prezent, poezii despre odihnă, poezii despre monarhie sau poezii despre miezul zilei
Monolog
e atâta tăcere, atâta singurătate aici,
încât te întrebi:
cum de se mai leagă cuvintele?
ce le mai ține împreună? sensul?
el a dispărut demult.
el a dispărut odată cu oamenii care
l-ar fi putut înțelege.
am mai rămas numai eu,
vorbitorul din peșteră,
aș putea să vorbesc toată viața,
prețuind cuvintele, căutând sensul
în această singurătate de neînvins.
dar mi-e teamă, mi-e teamă de cuvintele mele
și de ceea ce ar putea deveni!
e de ajuns să le rostesc ca ele
să prindă consistență
și carnea lor, ce e carne din carnea ecourilor,
să se întărească.
cuvintele mele devin lilieci,
au pieliță și brațe întinse să mă ucidă,
sunt fără astâmpăr, sunt apăsătoare cuvintele mele,
de aceea mă ascund de ele tot mai mult
în inima peșterii.
poezie de Ionuț Ștefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre speologie, poezii despre singurătate, poezii despre frică sau poezii despre cuvinte
Dioptrii pentru privit moartea în ochi
viață
te-am trăit viață te-am trăit
am alergat cu peste o sută bătăi de inimă
până când mi-am dat kilometrajul peste cap
complice la rostogolirea mărului
și la alte rostogoliri biblice
mi-am făcut pârtie printre sâni galbeni ca de gutuie
am atârnat nopți întregi intre buze păgâne
și zmeură am mâncat cu pădure cu tot
viată
te-am privit viată prin sute si sute de ochi
zâmbeai îmbietor in icoană
zâmbeai în halba de bere în căptușeala ruptă in hârtia de-o mie
zâmbeai în zâmbetul lor viață
eu puneam virgulă pun punct între inimi și-o luam de la capăt
viață
uneori mă gândesc la ele ca la o biserică
înăuntru este mai frumos ca afară
se aprind lumânări pentru morți pentru vii
alteori mătur aleile să-adulmec măcar o urmă
scriu cu nori citesc cu stropi de ploaie
despre un fel de fericire sumară
cursă dintr-un vis rupt la ambele capete
viață
m-ai lăsat să trăiesc și să iubesc pe cont propriu
mirosul femeii mă-nfășura de ziceam doar cu gândul
prin plămânii lor respiram desfrunzitul miresei
primăvara modelam coastele precum Noe își modela arca
pentru încă și încă un potop
viata
le-am îngăduit pe toate să-mi sape ferestre în suflet
unde-i lumina pentru care am fost sfredelit până la sânge
viață
la început mi-ai dat două cioburi de cer
cât să-mi ajungă pentru tot albastru
și liniște
mi-ai liniște că mă priveam până și în somnul destinului
doream să merg mai departe de capăt
mai departe de început de uitare
mai departe de dumnezeu
voiam să merg acolo unde lumina se ajunge singură din urmă
și îmi țineam bătăile inimii strâns închise în mâna dreaptă
viață
stau și mă uit la mine ca la trei ceasuri rele
mi s-a împietrit limba și nu-mi mai simt cuvintele
din umărul stâng din tâmplă din creștet
și până-n călâie nici o urmă de dragoste
doar așchii de clopot așchii de clopot
și sare
hau hau
urlă lupul în mine viață
foame nu stele el cheamă
chiar dacă mi s-a făcut de toamnă
chiar dacă mi s-a făcut de noapte până și-n cerul gurii
viață trei colți și-o limbă despicată
poezie de Vasile Iftime
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre religie, poezii despre început sau poezii despre zâmbet
Tremolo
cuvintele mi s-au încurcat într-o relație
le scap noaptea pe drumuri
pe la serate cu diverși poeți
ambientul le priește răsună
în urechile acestora capodopere
se lasă cu aplauze între două strofe
și chiar îmbrățișări de rime nu mai vorbesc
au ceva astral lovesc din plin inimile
și câte stele nu se aruncă de la mansardă
pentru o iubire cum e poezia
dintre atâtea suflete aerul alege unul
și mi-l trimite ca tremolo
eu îl așez titlu
și-apoi leg toate cuvintele de un curubeu
priviți lumea se înseninează
norii sunt metafore se prefac
în aceste ploi de sensuri
am să rup un colț de cer
cu albastru voi scrie fiecare secundă
din carnea poeziei se mușcă nervos
verbul ei rămâne printre dinți
gustul nu i se pierde nici după spălarea
cu pasta furată din reclamă
poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre verb, poezii despre secunde, poezii despre publicitate sau poezii despre ploaie
Un înger o să-mi coase rana
Îmi plâng zăpezile sub tălpi
și inima mi-e ca un miel
în calea lupilor
ce urlă a pustiu și frig...
Unde îmi e cărarea
cu iarba care mă-ndemna
să scriu poeme?
Zadarnic rup cu mâna
țurțurii din noapte,
mi-e tot mai greu să te zăresc
și-mi pare că lumina
nu ajunge până la mine.
Chiar dacă carnea
îmi va fi brăzdată,
un înger o să-mi coase rana
si zâmbetul pe buze
îmi va încolți din nou
la prima liturghie a dimineții.
poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre țurțuri, poezii despre plâns sau poezii despre oi
Povestea începe de la sfârșit
povestea, de data asta, începe de la sfârșit:
la venirea noastră, aici, după primele adulmecări,
ființele se adunară pe aceeași punte ochi, inimă și marginea lor
(aceeași faleză, aceleași chei);
urcând treptele, pașii își puteau atinge chiar umbrele
și cuvintele mele nu păreau mai nimic, din singurul lor semn;
sus, apoi, ajungând, am privit prin sticla ocheanului,
așa cum se privește, cred, orice poveste,
răsturnând - la început distanța, apoi apropierea - și-acestea, dintre noi;
negre sau gri ca dintr-o scoică
se pictau aceleași vânturi, aceleași valuri,
același vas pe care poposisem și-atunci întâmplător,
fără ca tu să înrobești! ca și cum se-aliniară aceleași planete
"phileo", "eros", "agape"! în ciuda firii lor - și pe pământ;
neștiute, astfel, dar rostite de tine, ți-au fost cuvintele,
amintindu-ne mie, singura lor povestitoare;
și-astfel, într-adevăr, povestea începe de la sfârșit
și mai mult e doar liniștea! ce-ai așezat-o peste toate
și pe care încet o aduni în geometrie perfectă,
dimensiuni redefinite unui punct ce suntem "noi"!
poezie de Ana Ștefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfârșit, poezii despre planete, poezii despre perfecțiune, poezii despre negru, poezii despre geometrie sau poezii despre erotism
Nu pot să fac parte din realitatea noastră
te văd
cum îți miști brațele
prin aerul rece
și nu înțeleg cum de poți umbla liniștit
prin acest dezastru al cuvintelor mele
sunt atât de sigură
că la mijlocul drumului
viul chemării
nu are ecou
iar poemul
în care te țin cu forța
e doar o cămașă țesută
din pânza timpului
ce ne-a fost dat
să-l trăim împreună
poate nu se cuvine
să vorbesc aici
despre toate întâmplările cotidiene
că
până la urmă
viața ta
nu este un obiect elastic
de care să îmi leg
eșecurile
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre realitate, poezii despre forță sau poezii despre eșec
Uneori cuvintele nu trebuie să existe, căci, dacă există, strică. Uneori vorbești fără cuvinte. Uneori cuvintele rănesc, pentru că se revoltă. Uneori cuvintele trebuie să tacă, să facă liniște și să asculte cum vorbește tăcerea. Uneori cuvintele se rostogolesc în săruturi și nu se mai numesc vorbe, ci taină.
citat din Chris Simion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre vorbire, citate despre existență, citate despre sărut sau citate despre revoltă
Din adâncul inimii mele zdorbite
"Să nu privim în urmă", am spus;
Cum puteam ști
Că o să-mi fie atât de dor?
Singurătatea acum o simt,
Mă golește pe dinăuntru.
Ce să fac,
Unde să merg?
Și tu, care nu mi-ai auzit
Toată tristețea din lacrimi,
Toate suspinele din speranțe;
Ai știut măcar
Că încă îți simt lipsa într-un fel?
Din adâncul inimii mele zdrobite,
Sunt doar două sau trei lucruri
Pe care aș vrea să le știi,
Ai fost prima mea iubire, adevărata mea dragoste,
De la primele săruturi până la ultimul trandafir;
În ciuda timpului,
Care mi-ar putea găsi pe altcineva nou,
Tu ai fost adevărata mea iubire,
Până atunci nu am cunoscut iubirea,
Până nu ai existat tu...
poezie de Alexandra Irimie
Adăugat de Alexandra Irimie
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tristețe, poezii despre trandafiri, poezii despre sărut sau poezii despre existență
În albia din lacrimă ne dor cuvintele
Te chem să
înțelegi
cum cuvintele încep să se nască
încă din priviri
se așează ca pruncii cuminți
fiecare în legănul lui
și cresc câte puțin ceas cu ceas
ne însoțesc și ne amintesc că suntem
vinovați de nașterea lor
când suntem singuri
și cînd suntem bătrâni
adeseori încep să se nască
în privirile noastre
curgând prin albia din lacrimă
dinspre alte izvoare cuvinte
care au însoțit cândva un înaintaș
neînscris în ceaslov
atunci glasul tău
nu mă lasă să mă sting
mă strigă
îmi lucește în noapte
o stea în scorbura unui gând
deschide sub pleoape
începutul cuvintelor și vei simți
cum împrejmuiesc cu două brațe
ca un gard
cei ce au fost pe cei ce vor veni
mă chemi să gust
cuvintele coapte precum fructele
ce ocrotesc în miezul lor semințele
și se desprind de ram plutind
pe marea în care naufragiază uitările
așa cum mă ocrotești doar tu
când germinez în miezul vieții mele
atunci prin flacăra tăcerii
o mână scrie un poem
scrie cu păsări în mine și în tine
sub sălcii chiar și copacul tresare
și adoarme
cu flori galbene și cu flori purpurii...
poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Vezi mai multe poezii despre protecție, poezii despre ocrotire sau poezii despre vinovăție
Câtă naivitate îți trebuie să te naști pentru singurătate...
Nu-mi amintesc de ce plângeam atunci...
plângeam (poate) de frica
de a trăi experiențe închise
sau de frica agitațiilor lăuntrice.
Ți le înșir pe toate ca să mai salvez ceva
din singurătatea asta glacială,
poate se mai naște ceva din ce moare
în erupția sângeroasă a luminii.
Îți spun cum crește dependența de regret,
că nu ajută la nimic migrarea către lacrimi și zaci
între prăbușire și uitare definitivă de tine însuți.
Zaci în strigăte stinse
până te abandonezi într-un trecut,
devenit mai agitat decât prezentul.
Câtă naivitate îți trebuie să te naști pentru singurătate...
Și cu toată tăcerea asta mă clatin din toată
adolescența interioară pentru ceva ce nu mai e.
Te-am iubit până la senzația de sfârșeală
cum te iubesc și acum.
Nu mai știu nimic despre lume, despre mine
cum am devenit irațional până în adâncuri de parcă
am murit într-o pasiune haotică pentru iubire.
Mă laud uneori spunând că mi-e mai bine
spre a nu mă prăbuși
mai jos de încordarea asta crescută
la temperatura absolută a sângelui.
Se întâmplă să rămân treaz în sunetul surd al ploii
o noapte... două... și nu știu cât de departe sunt de lume
sau cât de aproape sunt de disperare.
Câtă intensitate ți-ar trebui să supraviețuiești
în cel mai înalt loc al universului
când lumina se năruie în prăpăstii întunecoase?
Am plâns până la ruperea timpului de real
când m-am îndrăgostit.
Te sorbeam din toate clipele ca pe o cale a mântuirii,
născut parcă pentru aceste înălțări trăite
în flăcări și sinceritate.
Dar nu puteam dovedi prin câte rugăciuni trecusem
pentru acest imn al sângelui de care te agăți
să nu pierzi nimic din ce te aruncă în neant.
poezie de Ștefan Radu Mușat din Constelații Diamantine, martie 2019
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre creștere, poezii despre înălțime, poezii despre întuneric sau poezii despre încordare
Anotimp in ceata
o să mă recunoască îmi spun
de parcă nu ne-am fi văzut niciodată
cu pădurile ascunse prin râuri
o să îmi prindă chipul de aer subțire
îmi va spune de anotimpul de ceață
în care se nasc iluzii
până atunci adun laolaltă amintiri pe sens interzis
încerc să aprind stele
de la o vreme îmi reușește chestia asta tot mai des
de hârtie cu fitilul de gheață
adun cuminte literă lângă literă
s-ar putea să avem nevoie de toate cuvintele
tăcerea mea e cochetă se-mbracă în fir de mătase
culoarea albastră
nu vorbim despre fericire
case cu acoperișuri portocalii
surâsuri în plină lumină
cerul furat pe bucăți
cu toate acestea, s-ar putea să mă recunoască
port cu mine toate semnele.
poezie de Bianca Goean
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre anotimpuri, poezii despre stele, poezii despre râuri sau poezii despre interdicții
Adevărul absolut
rugăciunea voastră
cuvintele păcătoșilor
luptă pentru pace
pace mânjită cu sânge
pace mânjită cu viață
deținem adevărul absolut
până unul începe să mintă
apoi mințim pe rând
până devine obicei
și adevăr absolut
rugăciunea mea
cuvintele tuturor
mai puțin sfinți
mai puțin aici
mai puțin dincolo
rugăciunea lor
cuvintele unuia singur
care a mințit din datoria
adevărului absolut
poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre adevăr, poezii despre adevăr și minciună, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie, poezii despre pace sau poezii despre minciună
Un alt eu
dacă m-aș întoarce
n-ai să știi de unde să mă începi
cum să-ți amesteci cuvintele
pe ce să mă țintuiești cu privirea
îți va fi teamă să mă atingi
să mă săruți
vei vorbi și nu vei auzi nimic
crede-mă pe cuvânt
nu-ți va fi niciodată bine cu mine
nu vei mai avea nici măcar
certitudinea răsăritului
și apoi nici n-ai să știi
dacă eu sunt
acela întors
care ți-a răvășit cândva viața
singurătatea îți e o prietenă bună
cel puțin până atunci
când Chirurgul
mă va scoate din inima ta
cu bisturiul
lasă-mă să te regret
prin antiiubire
prin antisărut
pe valurile acestea imense
care cresc invers
în antimateria sufletului
să te regret
tot atât de mult
precum te iubesc
până când mă vei reinventa
poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre chirurgie sau poezii despre prietenie