Straturi
avem foarte multe straturi care nu ne lasă să ne apropiem
de visele noastre / niște tumori în fabricație
// vizual poate să mă ajute mai mult atingerea unui obiect
asa cum pot doar să-mi închipui dragostea //
să observi semnele subtile nu numai analizele concentrate pe
microfisurile apărute în carcasele animalelor abandonate pe câmpuri
am plecat să locuiesc într-un oraș mic
la marginea unei păduri de conifere
acolo se aude limpezimea cablurilor mele
înfășurate pe stern & inimă
acolo ascult o chitară electrică
// un semn ca și în orașele mici oamenii fac dragoste se dezbracă de piele și apoi mor
ca o specie de pește marin care astfel și-a atins scopul suprem//
cântecul e de fapt tot despre dragoste
mă ajută simțul tactil și euforia să supraviețuiesc aici
un semn clar de bipolariate / incontrolabilă / când frunzele încep să se miște deasupra
orașului în bătaia vântului de munte
pot vedea animalele ieșind din pădure și lingându-mi palmele / când iese soarele
le văd în orbitoarea lor frumusețe / moarte / coaste odihnindu-se pe pământul încins / ca niște gratii.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre oraș
- poezii despre zoologie
- poezii despre păduri
- poezii despre moarte
- poezii despre iubire
- poezii despre animale
- poezii despre ajutor
- poezii despre vânt
- poezii despre visare
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
Escape room
vii de pe teritorii necunoscute / continente care s-au scufundat deja
în apa oceanului blocurile se clatină / la parter locuiesc eu
în fiecare zi încerc să ies la suprafață cu mâini care nu pot înota
cu picioare care nu se pot mișca
încerc sa ajung în lumea reală/ dar toate visele mă trag înapoi / știi cum curge sângele în apa? ca o cerneală se împrăștie încet și construiește baraje în lupta cu el însuși/
m-am tăiat în dreptul inimii în semn de preluare a controlului
privesc prin hublouri d e pr a va rea
și mi-e dor de castelele de nisip pe care le făceam când eram mică
pe teritorii cunoscute
marea de nisip se întinde până dincolo de orizont
de acolo văd un bătrân venind încet
// oasele mă dor tot corpul mă doare rana din inimă sângerează //
cred că m-am întâlnit cu dumnezeu
dar un val înalt îl acoperă și dispare
fac un castel de nisp cu ferestre largi și dormitoare în care să ascund toate viciile mele
rămân în umbră pentru o perioada de timp / nu știu ce se întamplă
dar soarele izbucnește dintr-odată / deasupra mării pare foarte mare
privesc prin aerul liber / t ris te țea
salcâmii își scutură florile uriașe și mă îngroapă în mirosul lor / decid să fiu propriul meu soare
să te caut / să te atrag aici pe teritoriile mele necunoscute
sa mă tai din nou în dreptul inimii ca de acolo să țășnească bu cu ria /
sunt doar o hologramă / asa cum a spus patrick suskind
când te apropii de tine ca de o gaură neagră / cei din afară te vor vedea pentru totdeauna cum le faci cu mâna în semn de la revedere dar niciodata nu te vor vedea coborând în ea.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre mâini
- poezii despre inimă
- poezii despre castele
- poezii despre Soare
- poezii despre înălțime
- poezii despre înot
- poezii despre timp
- poezii despre sânge
Lumini de avarie
lupii s-au adunat mai aproape de oraș.
aici e liniște.
zidurile au fost acoperite de mușchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.
aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi și carne crudă.
nu ne e teamă.
e aceeași explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.
unii copii mor. bebeluși cu fețe ca de păpuși cu
ochi albaștri și reci.
din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.
pădurea a pus stăpânire pe noi.
bărbații se întorc în fiecare zi de la vănătoare.
cândva locuiam în clădirile lor de sticlă și oțel.
avem flori/ avem sânge.
avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.
avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluș.
dar tot nu ne e frică.
//
știm că într-o zi ne vor descoperi
și ne vor duce înapoi.
nu am uitat orașele lor strălucitoare și autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.
acolo malformațiile noastre se vor vedea cel mai bine.
dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minți.
ne e dor de fluturi pentru că extincția a făcut ca ei să dispară.
să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.
aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăți de piele.
lupii au venit astăzi și mai aproape de orașul nostru părăsit.
azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfășurat inimile
cu care ne-am înfășurat visele
ca o mașină pusă pe lumini de avarie.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre frică, poezii despre verde, poezii despre prezent, poezii despre devenire sau poezii despre bebeluși
Syria
acum o să scrii despre drumurile șerpuitoare
pe care merg ambulanțele înspre locul accidentelor
// tot ce faci tu cu dorințele tale te privește //
există momente mai puțin cunoscute despre care istoricii nu vorbesc / asta ca sa nu ne înspăimânte
prea mult dorințele noastre obsesive de a fi bine /dar nu este bine
îngerii nu ți-au spus niciodata asta
în zonele controlate de armată nu e bine să intri
acolo doar copii nevinovați ai syriei își pleacă piepturile lor
mici de pasăre / dar simți și tu jugul foamei și al trădării
camera este goală
//
dragostea a dispărut din ea / ieri a fost ziua scrisului de mână
și ai scris cu ambele mâini: nu există dreptate - acest truism
pe care istoricii încearcă să-l ascundă în cărțile lor mari și groase
mâinile le-ai unit apoi învârtind starea de neliniște într-un carusel
acolo toți morții te așteaptă să le spui: așa va fi în viitor
aici unde orașele lumii continuă să urce în trepte
ca și cum ar fi animalele grase și multe dintr-o ierarhie bătându-se pentru o halcă de carne în care
nimeni
//
nici măcar tu nu ai vreun cuvânt de spus
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre îngeri, poezii despre vorbire, poezii despre viitor, poezii despre trădare, poezii despre trecut, poezii despre spaimă sau poezii despre păsări
Aproape de casă
orașul e o himeră,
îmi spui, arya.
blocurile așezate frumos unul lângă altul
ca niște cutii de carton.
deasupra noastră a început să ningă.
când mă uit în urmă văd puii de ciori
zburătăcind pe câmpuri. îi iau în brațe ca pe niște
copilași.
&
aceasta e demența zilelor scurte de iarnă - îmi spui, arya.
nu, orașul nu e o himeră.
e camera în care mă joc cu jucăriile mele
găsite pe marginea drumului. murdare și vechi.
mașinile huruie neîncetat.
e semnul că trebuie să mă trezesc/ să mă duc în cămară,
dar mi-e frică. tot ce a fost pus acolo la păstrare
e posibil să se fi transform
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre început, poezii despre zile, poezii despre posibilitate, poezii despre jucării, poezii despre jocuri, poezii despre iarnă sau poezii despre frumusețe
Poem în cădere
lumea mea e un loc străin în care bucăți mici de soare
se suprapun / dau naștere
fiecărei zile cu teamă
strabism necesar pentru a nu vedea exact ce se întâmplâ
suntem relee care captează undele primitive ale universului
când a început totul?
lumină albă pe câmpuri verzi/ asta vedem
acum când a venit primăvara
și nu știm ce să facem cu libertatea
preferăm să cădem mai departe / în spații uriașe / în largile spații corporatiste
în rest o lumină sepia care devorează totul acum când
//
plouă ca și când stau în fața unui pluton de execuție
iar gloanțele sunt picăturile de ploaie care ascund
toate mirările/ toate fricile mele / o să cad jos scormonind pământul rece
frunzele vor fi patul meu de moarte
plouă / iar realitatea e mai aproape decât un vis
în care beau o cafea caldă în fața unui șemineu negru
aceasta este iluzia lucrurilor transformate subtil în ceea ce îți dorești
când de fapt
peste tot sunt cadavre și cadavre / aici la marginea orașului
unde plouă iar fricile nu vor să moară.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre ploaie sau poezii despre realitate
Florile de primăvară
am nevoie de masă trombocitară / corpul meu văzut
de deasupra norilor pare că se subțiază încet
în poveștile lui andersen a încetat să ningă semn că ceva e greșit pe lumea asta
//sunt singură în această primăvară cu picioarele amputate//
am nevoile de flori de primăvară care să iasă de sub pământul gras
să mă învelească într-o plapumă în care nimic nu e ce pare a fi
dependențele noastre s-au accentuat
ne apar elementele rare în vise/ visul ia foc
visele noastre de argon, xenon, neon și mai ales heliu
am nevoie de sânge curat pur / ca să privesc din nou florile de primăvară
cum își lasă capetele în jos/ în bătaia vântului solar
las cutterul din mână sa cadă pe parchet
// sunt singură în această primăvară cu mâinile amputate//
dar mă mișc liber
când deodată în poveștile lui andersen începe să ningă din nou/ mă cheamă jojo și am nevoie de florile de primăvară pe care să mi le prind în păr / când mă vor duce în racla de cleștar / înspre o pădure frumoasă / să mă conserv
mă numesc jojo si privesc seara cum oamenii ies din azile și unii din morminte/ de aici de la fereastra mea /cu toate florile de primăvară ce le poartă oamenii bolnavi în mâini / încă nu a venit primăvara.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre primăvară, poezii despre flori, poezii despre seară, poezii despre păr sau poezii despre picioare
Pseudo
//
gaze lacrimogene pe străzi
compresoare care împing pământul cât mai adânc
cât mai departe de picioarele noastre
stăm în acest loc în care cerul are culoarea mierii
iar soarele își împrăștie razele sale de oțel
în mijlocul orașului nu se mai aude nimic
doar zbărnâitul surd al tristeții oamenilor
un sunet fin al stâlpilor de tensiune
ce ne ține pe toți legați
suntem cei care am ales moartea clinică pentru o zi
//
când ne vom trezi vom fi
legați la niște baterii minuscule ce ne vor dicta
pulsurile inimilor și mișcarea interioară a
organismelor noastre pline de hormoni ai fericirii
vom ști că am făcut alegerea corectă
pentru o zi am fost fericiți.
dar despre visele noastre nu ne va mai întreba nimeni, nimic.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre fericire, poezii despre tristețe, poezii despre sunet, poezii despre puls sau poezii despre mișcare
Winter
iarnă înzăpezită.
când fulgii mor curg
lacrimile noastre.
*
morfină transformată în liniște
când orașul doarme.
*
visele noastre în fractali
ajung la noi atât de aproape
încât avem impresia ca nu e niciun
drum.
*
suntem îmbrăcați în pietre albe
care să ne oprească frica
& să ne separe de realitate.
*
suntem coșurile ei de fum &
suntem străzile ei de fum.
*
ne ascundem în mașini și străbatem km
pănă la punctul final *.
sfârșitul drumului și al visului.
*
crezi că dumnezeu te iubește până la capăt,
dar nu.
*
noi, oamenii de fum nu avem niciodată liniște
nici măcar iarna
când totul se destramă și totul îngheață
la loc.
*
niște stele pulsând / inimile noastre
desfăcându-se în mii de bucăți.
*
niște fulgi
care
cad
și cad
atingând pământul moale și cald.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfârșit, poezii despre zăpadă, poezii despre stele, poezii despre somn sau poezii despre religie
Ascultă, mamă
acolo, unde ai plecat
să-mi faci un ceai din stele,
nu ajunge ecoul vântului care a țâșnit din urletul
durerilor de facere
și timidul, transparentul meu mulțumesc...
că exist
aș fi vrut să știi că toate femeile de după tine
m-au crescut, nu tu
ele m-au născut bărbat, tu copil
și numai dorul de copilul acela te invocă
tu doar m-ai rănit, fiindcă viața-i o rană
celelalte femei m-au iubit altfel, dar niciuna n-a-ndrăznit
să mă lase atât de singur
.
ascultă, mamă
acolo există, fiindcă există și un aici, unde tu prea
verși ceaiul din mâna tremurândă, plouă, sau plângi,
femeile mele te admiră, invidiază, ar vrea să mă nască ele
ultimul strop, iese soarele, pe fruntea mea scrijelind dâre - pe firul lor
te voi găsi curând
.
iese soarele, un nou lăstar îndurerează coasta unui adam nătâng
o eva mă va ucide născându-se, ascultă mamă, nu-i voi da numele tău,
îți tremură ciuda că nu mai poți să mă dojenești
că mă aleg mereu doar femei aprige... mamă, eu nu-ți mai sunt fiu,
când alte femei țâșnesc din coaja vântului cu dureri de facere.
tu rămâi acolo, o ramă goală unei icoane în care
poate încăpea doar soarele
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre naștere, poezii despre femei, poezii despre existență, poezii despre durere, poezii despre copilărie, poezii despre ceai sau poezii despre femei și bărbați
Ascultă, mamă
acolo, unde ai plecat să-mi faci un ceai din stele,
nu ajunge ecoul vântului care a țâșnit din urletul
durerilor de facere
și timidul, transparentul meu mulțumesc... că exist
aș fi vrut să știi că toate femeile de după tine
m-au crescut, nu tu
ele m-au născut bărbat, tu copil,
și numai dorul de copilul acela te invocă,
tu doar m-ai rănit, fiindcă viața-i o rană
celelalte femei m-au iubit altfel, dar niciuna n-a-ndrăznit
să mă lase atât de singur
ascultă mamă
acolo există, fiindcă există și un aici, unde tu prea
verși ceaiul din mâna tremurândă, plouă, sau plângi,
femeile mele te admiră, invidiază, ar vrea să mă nască ele,
ultimul strop, iese soarele, pe fruntea mea scrijelind dâre - pe firul lor
te voi găsi curând
iese soarele, un nou lăstar îndurerează coasta unui adam nătâng
o eva mă va ucide născându-se, ascultă mamă, nu-i voi da numele tău,
îți tremură ciuda că nu mai poți să mă dojenești
că mă aleg mereu doar femei aprige... mamă, eu nu-ți mai sunt fiu,
când alte femei țâșnesc din coaja vântului cu dureri de facere �
tu rămâi acolo, o ramă goală unei icoane în care poate încăpea doar soarele
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Soldiers
e târziu și soarele ca o drujbă taie
cerul în două. muniții păstrate pentru mai târziu când vom avea nevoie de ele.
soldați pregătiți pentru război / asta suntem. apoi soare/ vid.
cizme murdare înfipte în noroiul de pe străzile
ce ne duc ca benzile transportoare înspre cazarme.
// acolo se petrec dramele / când liniștea se omoară încet
ca un animal învelit în blana lui caldă străpuns de gloanțele lor cenușii //
liniște artificială în dimineața de februarie / pentru că toate
sunt ascunse sub pământul murdar.
tac asemeni unui munte pe care niciun alpinist
nu poate să-l urce.
ceva urlă pe văile sale / nevoile noastre de stabilitate și control.
// tac și-mi descopăr fricile ca pe o rană. în capul meu se învârte o balerină.
cu căt învârt cheia cu atât mai repede se mișcă. //
un soldat se va îndrăgosti de ea.
dar când o va vedea în fața cazărmii, așteptându-l în rochia ei frumoasă și neagră
altcineva o va împușca. sângele va țășni. durerea va țâșni.
moartea va țâșni.
// te rogi ca ceva să se oprească / aici în liniștea camerei tale //
să se oprească războiul. drujba îți taie corpul în mai multe bucăți
pentru că întregul nu a funcționat niciodată.
și atunci auzi cântecul balerinei. te rogi ca el să se oprească pentru că de fapt este cântecul morții.
apoi soare/ vid.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre război, poezii despre dans, poezii despre balet, poezii despre armată, poezii despre încălțăminte sau poezii despre văi
Autobiografie
Uneori
când venea vorba despre ea însăși
mama spunea:
Viața mea e tristă și liniștită,
eu întotdeauna am pășit în vârful picioarelor.
Dacă mă supăr un pic
și bat din picior,
ceștile pe care le am de la mama,
încep să zdrăngăne pe șifonier
și mă fac să râd.
Când m-am născut, așa mi s-a spus,
un fluture a intrat pe fereastră
și s-a așezat pe patul mamei,
dar în același moment un câine a urlat în curte.
Mama s-a gândit
că e un semn rău.
Viața mea n-a fost chiar
așa de liniștită ca a ei.
Dar când, cu mâhnire,
iau seama la ce se întâmplă-n zilele noastre,
privind prin niște rame din care fotografia lipsește,
și tot ce văd e un zid prăfuit,
realizez că a fost, totuși, minunată.
Sunt multe momente
pe care nu le pot uita,
momente ca strălucirea florilor
de toate culorile și nuanțele,
seri pline de miresme,
asemeni strugurilor roșii
ascunși în frunzele întunericului.
Am citit cu patimă poezii
și am iubit muzica,
și m-am aventurat, întotdeauna mirat,
dintr-o frumusețe-n altă frumusețe.
Iar când am văzut prima oară
fotografia unei femei goale
am început să cred în miracole.
Viața s-a desfășurat repede.
A fost prea scurtă
pentru dorințele mele
care erau fără limite.
Înainte să-mi fi dat seama,
sfârșitul vieții mele era aproape.
Moarte-mi va bate curând la ușă
și va intra.
Surprins și îngrozit mi se va tăia respirația
și voi uita să respir din nou.
Poate o să mai am fericirea
încă o dată să sărut mâinile
celei care cu răbdare și-n pas cu mine
a mers și-a mers și-a mers,
și care m-a iubit cel mai mult.
poezie clasică de Jaroslav Seifert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre viață, poezii despre mamă, poezii despre întuneric sau poezii despre sărut
H e a t
aștept să treacă vara cu rănile ei care
se usucă atât de greu
ceva ustură în aerul fierbinte
doi copii se iau de mână și trec strada
e ceva magic în asta
cum îi înghite aburul asfaltului
și dintr-odată dispar
corpul negru radiază în continuu căldura
e ceva ipotetic dar așa îmi simt trupul tânjind
inima se oprește o clipă din bătăi
cineva îmi face un semn cu mâna
//pe căldură oamenii se sinucid mai ușor//
mâna e la fel ca a mea plina de răni
blocurile se înalță din ce în ce mai mult
ca niște dune imense
// sunt atât de aproape de copii încât îi pot mângâia pe capetele lor mici blonde//
dar nu o fac
rămân pe strada încinsă, în mijlocul ei și astept
// pe căldură scriu poeme cu copii morți care au existat
cândva și acum sunt doar niște fantome//
fără să realizez că fantoma sunt eu.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre fantome, poezii despre păr blond, poezii despre poezie, poezii despre negru, poezii despre corp sau poezii despre aer
Diluvii
s-a stârnit vântul de toamnă aducând cu el
vuietul dinspre oraș. forțele noastre au slăbit.
// tăcerea continuă într-o formă imuabilă, imposibil de detectat
atunci când creștem speranțele la loc//
e un drum părăsit pe care am apucat
spre o mare pe care o visăm uneori.
marinarii continuă să pescuiască ton/ pentru conservele noastre necesare supraviețuirii.
aici în dreapta e căsuța noastră în care tot ce mai există e dragostea.
plasturii pentru neliniști i-am pus pe gură.
aparatele pentru suportul vieții le vom deconecta cândva,
dar nu azi.
azi stăm cu capetele noastre vii în bătaia vântului rece
și privim peste dealuri. drumul se face din ce în ce mai abstract.
căsuța noastră din ce în ce mai mică,
iar eu,
aș dormi toată ziua gândindu-mă la tine
aș visa o ploaie de parașutiști acostând pe un țărm
în timpul unui război
luptând ca să ne salveze dragostea.
doar soarele mai poate face asta. o extincție din care să
nu mai putem ieși decât goi / arși
dar cu inimile curate & blânde.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tăcere, poezii despre toamnă, poezii despre supraviețuire sau poezii despre salvare
Hunt dogs
drumuri închise lângă alte drumuri închise.
derapaje continue înspre
fabricile de ciment care ne-au construit
oasele. pentru că ele trebuie să reziste
atunci când alergăm spre destinații necunoscute
prin pădurile de brazi așa ca cerbii urmăriți de
câinii de vânătoare.
*
de la luptele mici - până la luptele mari
soarele e cel care care se face din ce în ce mai aspru.
ca și cum ar apune peste fricile noastre
într-o cameră întunecoasă.
*
printre gratii te văd.
e lumina care nu încetează să miște.
de la alt soare
cel pe care îl poartă orașul în piept.
dar și el e o rană prin care poți
să traversezi de la un mal la altul
și atunci
te simți
ca un câine urmărit de ecarisaj & din nou
știi că drumurile închise stau lângă alte drumuri închise.
și tot ce se mai zbate cu energia unui reactor nuclear
nu este fuga
nu sunt oasele tale de piatră.
*
este inima ce pulsează absorbită în sânge.
noi suntem cei care înfruntăm viscolul zi de zi
până plâmânii noștri se prefac în mormanele de zăpadă
de la marginea drumurilor
peste care au trecut lamele de ras ale mașinilor de deszăpezire.
acum respirăm aerul înghețat & așteptăm. așteptăm. așteptăm.
moartea sau dragostea - neoane sclipind anemic
aici lângă uriașa groapă de deșeuri a orașului.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lumină, poezii despre câini, poezii despre vânătoare sau poezii despre viscol
Poem de dragoste
e ca și cum aș fi singură/ fluturii din stomac s-au înecat în propriul lor sânge
aceasta e distanța dintre mine și mine
am fața acoperită cu o burka
am ochii care văd limpede dezastrele
tocmai acum când trebuie să urc un munte
e liniște dar tot aud muzica unei viori stradivarius
sunetele de joasă frecvență
uitarea
mersul contorsionat până la magazin și înapoi
am nevoi controlate teleghidat de catre un dispozitiv
controlat de alt dispozitiv
și tot așa / îmi numesc fluturii cap de mort ceva straniu care să doară / care să miște
în interior ca și cum ai învârti un cuțit într-o rană
ceva crește riscul de apariție al nevrozelor
în camera goală înca mă aștept pe mine / distilând la maxim gândurile
fluturii mei zboară liber acum / am un stomac gol
prin care sângele curge liber
îmi dau jos burka și fac haine mici la păpuși care vor crește odată cu mine / niciodată nu te-am uitat
copilărie
acum trebuie să urci muntele și să plonjezi în gol / acolo sus pe platou e pustiu
și din nou tebuie să te întorci în camera ta / aici unde e adevărata supraviețuire/
cu gleznele legate cu lanțuri cu mâinile libere cu care să te mângâi pe tine.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre munți, poezii despre libertate, poezii despre zbor, poezii despre vioară, poezii despre vestimentație sau poezii despre păpuși
Semnele timpului
1. Aud glasuri din lemn,
văd șarpele din râu,
curge undelemn
din bobul de grâu
și văd semn.
2. Văd ierburi pe stânci
și fum de polen,
și urme adânci
lăsate ca semn
de furnici.
3. Semne-n izvoare,
aud în fântâni
plânsul din floare
și văd în aluni
semn mare.
4. Scripturile vorbesc
despre ape rele,
cuvânt Dumnezeiesc
despre cer și stele:
semn ceresc.
5. Pe cei osândiți
iadul stă să-i dea,
pe cei înghițiți
marea stă și ea:
semn din sfinți.
6. Aud glasul din lemn,
văd șarpele pe drum
și eu mai văd un semn
în tot ce e acum
semn din semn.
poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre șerpi, poezii despre stânci, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie sau poezii despre râuri
RMN
injectez orașului substanțe de contrast pentru a i se vedea
mai bine arterele / inima
otrăvuri lente îmi parcurg trupul în timp
ce pun cafeaua în filtru / un alt drog care mă ține în viață
// dimineața răsăritul are ceva magic
văd oamenii ieșind din întuneric din casele lor frumoase //
se plimbă absenți pe străzi
caută un loc spre care să se îndrepte
le injectez și lor substanțe de contrast
ca să li se vada mai bine tulburările lor psi ho ti ce
atunci când discul roșu ajunge deasupra mea
știu că nu sunt un doctor
nu stiu să vindec nimic / dar tai cu bisturiul carnea moartă a lumii
e nevoie de precizie și contact direct pentrua a fi față în față cu răul
//
se face dimineață / se aprind luminile galbene ale stâlpilor
acum soarele ne hrănește cu o lingură
în doze și proporții perfecte pentru a subzista
suntem pacienții lui / până ce devenim abstracți și minori
tot mai multe pastile înghițim
pentru că lumea este spitalul nostru / în care tot mai multă singurătate apasă pe creierele noastre
rămân pe patul meu de spital și stiu / trebuie să îmi injectez mai departe substanțele de contrast în vene
pentru a mi se vedea organele, inima, teama.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre medicină, poezii despre dimineață, poezii despre singurătate, poezii despre roșu, poezii despre plimbare sau poezii despre perfecțiune
Semn de carte
astăzi simt fragmentar văd șirul cu întreruperi
în spațiile goale iluziile mele supraviețuiesc
neputinței de a vedea mai departe de
capătul unui gând ce mă biruie
ca o compensație îmi așez fotoliul aproape de mal
în apă văd mai bine cum apune soarele peste aripile păsărilor
numai că această apă mare nu e marea neagră
ci o cameră de bibliotecă
plină cu cărți între care golurile nu și-au găsit loc
aici nu se face niciodată nici seară nici noapte
nici zi este numai dimineață
nici gâștelor săbatice nu le trebuie
lumină artificială
ele știu pe întuneric
drumul spre locurile îndepărtate și zboară spre acolo
după ce ziua a devenit mai mică decât noaptea
și nu-și mai permit să întârzie
(îți amintești de călătoria lui Nils copilule)
vai după ce-au zburat ce frumos semn de carte
au lăsat pe apele Suediei.
poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre noapte, poezii despre cărți sau poezii despre apă
Poemul de după
Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere și nici putere
Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopți de dragoste
Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu așchiile sărite, el e așa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbușit, inimile
După care privim în gol ca și când: noi suntem aceia atât de ușori
Și trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaștem nicio voce, descărnați ne plângem de milă
Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd și tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme
Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine și bea apă din paharul pus la căpătâiul ușii
Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca și când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori
Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorțeală, el se naște
Și când spun toate astea, imaginați-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colț ieșeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta
Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere și nici putere
poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre revoltă, poezii despre voce, poezii despre promisiuni sau poezii despre plâns