Autobiografie

Uneori
când venea vorba despre ea însăşi
mama spunea:
Viaţa mea e tristă şi liniştită,
eu întotdeauna am păşit în vârful picioarelor.
Dacă mă supăr un pic
şi bat din picior,
ceştile pe care le am de la mama,
încep să zdrăngăne pe şifonier
şi mă fac să râd.

Când m-am născut, aşa mi s-a spus,
un fluture a intrat pe fereastră
şi s-a aşezat pe patul mamei,
dar în acelaşi moment un câine a urlat în curte.
Mama s-a gândit
că e un semn rău.

Viaţa mea n-a fost chiar
aşa de liniştită ca a ei.
Dar când, cu mâhnire,
iau seama la ce se întâmplă-n zilele noastre,
privind prin nişte rame din care fotografia lipseşte,
şi tot ce văd e un zid prăfuit,
realizez că a fost, totuşi, minunată.

Sunt multe momente
pe care nu le pot uita,
momente ca strălucirea florilor
de toate culorile şi nuanţele,
seri pline de miresme,
asemeni strugurilor roşii
ascunşi în frunzele întunericului.

Am citit cu patimă poezii
şi am iubit muzica,
şi m-am aventurat, întotdeauna mirat,
dintr-o frumuseţe-n altă frumuseţe.
Iar când am văzut prima oară
fotografia unei femei goale
am început să cred în miracole.

Viaţa s-a desfăşurat repede.
A fost prea scurtă
pentru dorinţele mele
care erau fără limite.
Înainte să-mi fi dat seama,
sfârşitul vieţii mele era aproape.

Moarte-mi va bate curând la uşă
şi va intra.
Surprins şi îngrozit mi se va tăia respiraţia
şi voi uita să respir din nou.

Poate o să mai am fericirea
încă o dată să sărut mâinile
celei care cu răbdare şi-n pas cu mine
a mers şi-a mers şi-a mers,
şi care m-a iubit cel mai mult.

poezie clasică de Jaroslav Seifert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl către fiu

Vremurile-au scos la lumină tot ce-i mai rău.
Am întreţinut în zadar prosteşti speranţe,
Iar acum, când îl priveşti de sus pe tatăl tău,
Vezi, desigur, un om banal în orice circumstanţe.
Deşi nu mă suspectezi de inteligenţă
Şi te indispun glumele mele, ia seama,
Aminteşte-ţi când eşti prea plin de exigenţă:
Eu am fost cel care ţi-a ales mama!

În ciuda tuturor gafelor pe care le-am făcut
Şi-n ciuda tuturor păcatelor – care nu m-au evitat,
A cusururilor pe care le voi fi avut,
Acest fapt rămâne limpede şi-adevărat
Şi-n apărarea mea mereu va sta.
Nu uita, te implor, ia bine seama,
Orice-ai gândi pieziş sau judeca:
Eu am fost cel care ţi-a ales mama!

Chicoteşte pe-nfundate-n spatele meu
Privind pălăria, cravata sau bieţii mei saboţi.
Pe judecata mea să nu dai niciun leu.
Zâmbeşte când îmi asculţi părerile, cât poţi.
Spune, dacă-ţi place, că-s absurd şi-un pic nebun.
Dar, în pofida tuturor greşelile mele, ia seama,
Ţine minte toată viaţa ta ce-ţi spun:
Eu am fost cel care ţi-a ales mama!

De când eşti pe lume – ani şi decenii, zile şi luni –
Ai avut parte de veghea ei, continuă şi-ntreagă;
De-o mână blândă alungându-ţi ai grijilor tăuni,
Iar iubirea ei te-a-nsoţit în lumea largă.
În fiecare zi şi-n fiecare noapte
Un înger te-a adorat, ţi-ai dat bine seama.
Deci, aminteşte-ţi că măcar o dată am avut dreptate:
Eu am fost cel care ţi-a ales mama!

poezie de Edgar A.Guest, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am cunoscut demult

Mi-aduc aminte când te-am văzut întâia oară
Era o vară caniculară, iar tu erai cu ai tăi la mare
O zi superbă, vântul nu bătea, era soare
Aşa plăcut, mai adia uşor o boare

M-am aşezat pe plajă lângă voi aproape
Vorbeai cu fraţii şi mama ta în şoapte
Pe doamna am salutat-o şi mai târziu am şi vorbit
Mi-a explicat succint cum ea de soţ s-a despărţit

La ce mi-a relatat atunci nu prea eram atent
Ce pot să-ţi spun, iubito, eram adolescent
Am înţeles din ce am discutat
Că viaţa ei şi-a ta au fost un chin lângă acel bărbat

Te-am mai văzut câteodată în anii care s-au mai scurs
Erai de mână cu-n băiat, era îmbrăcat ciudat şi cam netuns
Mi-ai spus în trecere, cumva mai mult şoptit
Că acest băiat, ce de mână îl ţii, e al tău iubit

Sincer să fiu chiar dacă anii ca vântul au trecut
În minte şi în suflet doar pe tine te-am avut
Mi-aş fi dorit să ne întâlnim, să ne plimbăm mereu
Băiatul a cărui mână o strângeai, doream să fiu chiar eu 
Iar mai târziu te-am revăzut întâmplător
Erai foarte grăbită, aveai o programare la coafor
Te-am întrebat cu-n glas înfrigurat, cum eşti?
Tu mi-ai răspuns pe un ton trist că... te căsătoreşti

M-ai surprins cu ce mi-ai zis, am fost dezamăgit
Speram ca într-o zi, să fi dorit, să fiu al tău iubit
Când ai plecat am plâns şi am simţit speranţa ce dispare
În anii ce-au urmat am fost pe culmi de disperare

Şi-a venit acum un an şi clipa revederii
Erai aşa frumoasă, iubito, erau în floare merii
Ţineai de mână un băieţel, era frumos ca tine
Mi-ai zis că nu eşti fericită, că nu e totul bine
 
Din clipa în care te-am revăzut m-am tot gândit
La anii care prea repede au trecut
Şi vreau să-ţi spun acum, iubito, când mi-apari
Nu vreau în nici un chip să mai dispari

Te-am cunoscut de mult e adevărat
Şi tocmai de aceea te rog neapărat
Să crezi că încă te iubesc şi-ţi spun în şoapte
Te-am cunoscut de mult, chiar înainte de a te naşte

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tot egoismul meu, nu puteam să îndur gândul că o să apar ca o umbră a morţii la ospaţul fericirii tale. Nu puteam să îndur gândul de a părăsi această lume în care tu mai trăiai şi, poate, mai aveai nevoie de mine; jurământul de credinţă pe care ţi-l făcusem îmi cerea să astept şi să îndur. Maggie, nu vreau prin scrisoarea asta decât să te asigur că niciuna dintre suferinţele prin care am fost nevoit să trec din pricina ta n-a fost un preţ prea mare pentru viaţa pe care am cunoscut-o de când m-am îndrăgostit de tine. Nu fi amarâtă că m-ai făcut să sufăr. Am crescut de mic cu sentimentul renunţării; nu m-am asteptat niciodată să fiu fericit; şi faptul ca te-am cunoscut şi te-am iubit m-a împăcat cu viaţa. Ai fost pentru inima mea ceea ce e lumina si culoarea pentru ochii mei, ceea ce e muzica pentru sufletul meu; ai trezit o senzaţie nelămurită de nelinişte într-o conştiinţă arzătoare. Viaţa pe care am descoperit-o de când bucuriile şi durerile tale au început să însemne pentru mine mai mult decât bucuriile şi durerile mele a schimbat murmurul de revoltă în supunerea aceea voită care dă naştere unui sentiment adânc. Cred că iubirea intensă şi nemărginită m-a făcut să capăt o pătrundere mai largă a vieţii, care a crescut pe masură ce înţelegeam viaţa altora, căci pâna atunci, constiinţa dureroasă a înfaţişării mele mă ţinuse departe de ceilalţi.

George Eliot în Moara de pe Floss
Adăugat de Andra F
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fotografia în formă de inimă

când m-am privit ultima oară
lipsea ceva din mine
sub cicatricea aceea
rămasă acolo
de ceva vreme
simt furnicături
ultimul război pe care
l-am purtat cu mine însumi
a fost în primăvara în care
mama îşi rătăcise umbra între
malurile Crişului Repede
dacă mă întrebaţi ce căuta acolo
o să vă spun:
îşi căuta pruncii
zi de zi în calendarul lipit
sub fotografia familiei
îşi nota zilele în care poştaşul
uita să-i aducă veşti
în cele din urmă a crezut de cuviinţă
să încuie poarta şi să urce
în primul autobuz ce va o duce
înspre capătul lumii
cu Dumnezeu în gând şi în suflet şi
cu imaginea completă a pruncilor ei
a pornit spre oraş
pe sora mea nu o văzuse
de mai bine de un an
ştia că locuise cândva după
blocurile acelea de netrecut

şi că o va găsi acolo
împreună cu primul ei nepoţel
ajunsă la margine de apă
l-a implorat pe Dumnezeu
"Doamne, ajută-mă să-mi găsesc fata"

şi cum Dumnezeu era ocupat
cu alte treburi cereşti
a lăsat-o singură
să lupte cu necunoscutul
de ajuns n-a mai ajuns să-şi vadă fata
şi nici să mai descuie poarta...

de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet
simt furnicături
fotografia de pe peretele scorojit
are forma unei inimi şi
plânge la fiecare răsărit al zorilor
să nu mă întrebaţi
de ce
lăsaţi-mi puţină linişte
doar atât
cât să-l conving pe Dumnezeu că mama
l-a iubit
şi că
mâine ar fi fost ziua ei

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre marginea lumii (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost nişte momente grele pentru mine când am ajuns la Hollywood şi am început să fac filme acolo, căci atât presa americană, cât şi cea italiană au început să scrie despre viaţa mea şi să-mi facă poze în mod constant. Când m-am întors în Italia, nu mai puteam ieşi în public fără să atrag sute de oameni pe urmele mele. Dar n-am să mă plâng din cauza faimei.

citat din Sophia Loren
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Herman Altman

Am mers oare pe urmele Adevărului
Oricare ar fi fost drumurile acestuia,
M-am luat de piept cu întrega lume pentru o cauză
Şi-am sprijinit pe cel slab împotriva celui puternic?
Dacă le-am am făcut voi rămâne în amintirea oamenilor,
Aşa cum am fost cunoscut în oraş în timpul vieţii mele
Şi aşa cum am fost iubit şi urât pe acest pământ;

De aceea nu-mi ridicaţi monument
Şi nici nu-mi sculptaţi bust,
Astfel, chiar dacă nu voi deveni semizeu,
Realitatea sufletului meu va fi pierdută,
Iar hoţii şi mincinoşii
Care au fost adversarii mei şi care m-au distrus,
Şi copii hoţilor şi mincinoşilor,
Nu vor putea afirma în faţa statuii mele
Că au fost alături de mine în ziua înfrângerii.

Nu-mi ridicaţi monument,
Astfel amintirea mea nu va fi pervertită de fii
Minciunii şi ai opresiunii.
Voi fi alături de cei care m-au iubit şi de copii acestora;
Voi rămâne întotdeauna proprietatea onestă
A acelor pentru care am trăit.

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare

- Alo! Ce zici, ai vrea să ne-ntâlnim
diseară, la un suc, pe o terasă?
Mi-e dor să te mai văd, să mai vorbim,
să-ţi spun de ce-am plecat şi ce m-apasă.

- Ei bine, am să vin. Acelaşi loc?
- Acelaşi! – am să fac o rezervare
şi, poate - cine ştie? - am noroc
cu masa noastră unde, ca o boare,

simţeam aroma florilor de tei,
iar muzica plăcută, în surdină,
e acompaniată, de-obicei,
de greieri care cântă în grădină.

Şi ai venit, frumoasă, pe-nserat,
zâmbind uşor, iar vechea ta privire
mi-a amintit de-un timp, când m-am lăsat
purtat pe valul dulce, de iubire.

Au fost şi zile calme, şi furtuni,
şi mari tristeţi, şi multă bucurie,
şi ani mai răi, dar, mult mai mulţi ani buni,
a fost cum viaţa ştie ea să fie.

Parfumul tău, acelaşi, cel ştiut,
cel care mi-a plăcut întotdeauna,
ţi l-am simţit pe loc, într-un sărut
ce, în secunde, a durat doar una.

Ne-am aşezat la masă, am vorbit,
ne-am povestit, din viaţă, fiecare,
iar apoi, fâstâcit, ţi-am dăruit
cadoul ce-ai primit cu încântare.

L-ai desfăcut şi ai găsit un plic
în care îţi scrisesem multe rânduri
în care încercam să îţi explic
ce am crezut, ce-aş vrea acum şi... gânduri.

Am observat, atunci când ai citit,
o strălucire-n ochii tăi, şi-o stare
pe care o ştiam şi am zâmbit:
ridici sprânceana dreaptă a mirare.

- Gândeai aşa atunci, sau crezi acum?
Te-ai înşelat, puteai să-mi spui şi, poate,
n-am mai fi fost străini, aveam un drum
de mers în doi şi nu singurătate.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva -- şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm... Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.

citat clasic din Emil Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare

- Alo! Ce zici, ai vrea să ne-ntâlnim
diseară, la un suc, pe o terasă?
Mi-e dor să te mai văd, să mai vorbim,
să-ţi spun de ce-am plecat şi ce m-apasă.

-Ei bine, am să vin. Acelaşi loc?
-Acelaşi! – am să fac o rezervare
şi, poate - cine ştie?- am noroc
cu masa noastră unde, ca o boare,

simţeam aroma florilor de tei,
iar muzica plăcută, în surdină,
e acompaniată, de-obicei,
de greieri care cântă în grădină.

Şi ai venit, frumoasă, pe-nserat,
zâmbind uşor, iar vechea ta privire
mi-a amintit de-un timp când m-am lăsat
purtat pe valul dulce de iubire.

Au fost şi zile calme, şi furtuni,
şi mari tristeţi, şi multă bucurie,
şi ani mai răi, dar, mult mai mulţi ani buni,
a fost cum viaţa ştie ea să fie.

Parfumul tău, acelaşi, cel ştiut,
cel care mi-a plăcut întotdeauna,
ţi l-am simţit pe loc într-un sărut
ce în secunde a durat doar una.

Ne-am aşezat la masă, am vorbit,
ne-am povestit din viaţă, fiecare,
iar apoi, fâstâcit, ţi-am dăruit
cadoul ce-ai primit cu încântare.

L-ai desfăcut şi ai găsit un plic
în care îţi scrisesem multe rânduri
în care încercam să îţi explic
ce am crezut, ce-aş vrea acum şi... gânduri.

Am observat, atunci când ai citit,
o strălucire-n ochii tăi şi-o stare
pe care o ştiam şi am zâmbit:
ridici sprânceana dreaptă a mirare.

- Gândeai aşa atunci sau crezi acum?
Te-ai înşelat, puteai să-mi spui şi, poate,
n-am mai fi fost străini, aveam un drum
de mers în doi şi nu singurătate.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţie bolnavă

A fost bolnavă ani şi ani;
Într-o zi m-a chemat să-mi spună ceva.
Nu putea vorbi limpede,
Iar lacrimile-i curgeau râuri pe obraz.
"Te împovărez cu nişte copii,
Cu copiii noştri, în curând orfani.

Nu-i lăsa flămânzi sau în frig;
Dacă greşesc nu-i lovi.
Când îl vei lua în braţe pe cel mic,
Legănă-l şi cântă-i de nani-nani.
Nu uita să faci asta."

Înainte de a muri a mai spus,
"Când i-am luat in braţe prima oară n-aveau îmbrăcăminte,
Iar acum hainele lor n-au căptuşeală."

Am închis uşile şi ferestrele,
Am părăsit copiii rămaşi fără mamă.
Când mi-am întâlnit prietenii, am plâns.
M-am aşezat jos, neputând să-i însoţesc.
I-am rugat să cumpere nişte dulciuri copiilor mei.
Am plâns în faţa lor.
Am încercat să nu mă vait, dar durerea era prea mare.

Am dat prietenilor banii trebuincioşi.
Când m-am întors acasă copiii
m-au întrebat de ce mama lor nu-i mai ia în braţe...
Am umblat încolo şi încoace
Prin camera aceea goală.

Apoi am ieşit afară şi am jurat,
"Voi uita şi nu voi mai vorbi despre ea niciodată."

poezie de Autor necunoscut,sec. I î.e.n - China, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri

la trei ani mă ţineam de fusta mamei
şi-o iubeam necondiţionat
de fapt
a fost prima mea iubire care
ne-a înnodat sufletele
la patru ani alergam pe câmp după fluturi
şi cerul oglindit în ochii mamei
îmi zâmbea complice
la doisprezece ani simţeam în piept
ritmul ciudat al unor tobe pe care
l-am învăţat din mers
fără profesor
la treisprezece ani vedeam ceea
ce nu trebuia să văd
erau dimineţi suspendate pe
umerii fetelor mari
din când în când încercam să
despart în silabe cuvântul iu-bi-re
stăpân pe tăcerea din mine am
pândit fiecare mişcare
a vecinei de-alături
cutreierând
în gând
prin frumuseţea coapselor sale
agonizând pe furiş lângă trupu-i mlădios
ca o trestie
am aşteptat momentul de a-mi cunoaşte pornirea din trup
era prima prăbuşire a sentimentului creat în somn
pe fondul unei iubiri reprodusă în oglindă
senzaţia unei oboseli îmi răscolea trupul
la paisprezece ani m-am iubit pe mine însumi
la şaisprezece am tăcut
epuizat de întrebări
la optsprezece m-am luptat
cu ceea ce am fost
după douăzeci de ani prostituatele
îşi rezervau numere de ordine
în gând
devenisem cel mai dorit
dintre masculii recunoscuţi
cu potenţial sexual
blând
domesticit de sex
mi-am umplut anii cu tristeţe
la 25 privind la ceea ce-a mai rămas din mine
m-am aciuit într-o iubire
singura adevărată
pe care am purtat-o ca pe o umbră
la treizeci devorat de amintiri
mi-am încrustat suferinţa pe os
şi ca să pot supravieţui
am iubit şi am fost iubit
ne-am strigat tăcuţi
la treizecişicinci am sădit un pom şi
a rodit în ceea ce sunt
ultima parte a anilor e o împlinire secvenţială
care m-a făcut să fiu dovada
ultimei respiraţii dintr-o clipă

nu ultima

poezie de Teodor Dume (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În bezna tunelului

Demult, am urcat într-un tren, fără vagoane,...
Era pentru prima data când urcam într-un tren
M-am urcat în primul tren din gara vieţii mele
Ciudat, nimeni nu ştia ce destinaţie are, nici eu
Mergea încet la început, şinele erau de vină,

Tot timpul, am stat cu ochii pe geam,
Am văzut tot ce se putea vedea...
Sate, comune, oraşe, spitale, şcoli, biserici...
Am văzut mai multe biserici decât şcoli şi spitale,
Şi multe umbre cu chipuri de oameni,

Am văzut mai multe oraşe decât sate,
De fapt am văzut sate cu pretenţii de oraş
Ce bine că luasem trenul, nu erau autostrăzi
De ce? Nu vrem, nu avem nevoie, nu ne trebuie,
Mai bine cu trenul, cine să mai fure?

Am vrut să sar din tren, să o iau pe jos înaintea lui,
Am vrut să împrumut nişte aripi, să zbor!
Încotro să mai zbori în zilele de azi?
Nici orizontul nu se mai vede de atâta nepăsare
M-am răzgândit, era prea multă rugină..., pe aripi

După un timp, trenul a intrat într-un tunel,
Oare urma să iasă curând din el?
Mi-a fost teamă, de când am urcat în tren,
Nu ştiam, cât de lung e tunelul în care intrasem,
Nu se vedea nicio lumină, la capătul lui

Era un tunel în care intrai, dar nu ştiai când ieşi
Şi dacă în tunel s-ar fi produs o catastrofă?
Unde am fi mers să ne vindecăm rănile?
Spitale nu avem, la biserică nu mergi să te vindeci
Să mergi toată viaţa prin tunel? E dezolant!

Mergeam prin tunel de o viaţă şi tot întuneric era,
N-am cunoscut pe nimeni în trenul acesta
Oare care era staţia terminus şi când avea să fie?
Mai bine aş fi tras semnalul de alarmă!
Nu poţi să-nvingi destinul, nu poţi să-l deraiezi

Trecuse atâta timp, de când urcasem în tren,
Era înfiorător de întuneric, şi trenul, tot mai mergea
Aş fi putut să sar din acest tren, al întunericului,
Mi-era teamă să nu-mi fracturez sufletul
Pierdusem atâta timp mergând prin tunel,

Când am urcat în tren eram tânăr, acum...
Parcă a trecut o veşnicie, este frustrant,
Să te urci într-un tren fără destinaţie,
Să nu cunoşti pe nimeni de care să-ţi aminteşti,
Şi să rămâi toată viaţa... în bezna tunelului...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu moartea pe lângă

1. sunt la un pas depărtare de moarte
mi-am dat seama când aproape am păşit spre ea
şi-am luat-o în braţe
în noaptea cu pricina
când mintea mi se plimba prin altă parte
şi trupul păşea singur pe mijlocul străzii
am înjurat de n-a venit nicio maşină
cu viteză
să mă calce
de-ar şti mama
şi-ar pierde minţile
sunt copilul de care m-a avertizat
să mă feresc

2. totuşi mă iubeşti
îmi spui să am grijă de mine
promit să nu mai vin
pe toate cărările acasă
sau să mai vărs pe balcon
ar trebui să-mi bat singură obrazul
cum am fost în stare
să fac asemenea prostii
totuşi mă iubeşti
dar
ţi-ar fi mai uşor
fără grija
fără teama
fără dragostea pentru mine

poezie de Simona Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi.
Câteva momente când era să fim frumoşi.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos ---
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu acceaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi).

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore,
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte,
Într-o zi,
Când m-am născut.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.
Mâinile cu care şi-a mângâiat cu mândrie şi iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.
Mâinile cu care te-a ţinut în braţe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit şi ţi-a pregătit hrana.
Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii paşi din viaţa ta.
Mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când a fost îngrijorată, când i-a fost teamă, când s-a bucurat de succesele tale, când ţi-a simţit lipsa,... când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...
Mâinile cu care ţi-a alinat durerile, temerile şi cu care ţi-a dat curaj şi forţă să mergi mai departe.
Mâinile cu care ţi-a dăruit tot ceea ce a avut mai bun.
Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăţi, îndurând asprimea gerului, răni şi dureri.
Mâinile cu care ţi-a deschis uşa de mii de ori.
Mâinile pe care şi le împreunează într-o rugăciune trimisă cerului pentru tine...

poezie de Irina Binder
Adăugat de Mary Corlan
Comentează! | Votează! | Copiază!