Escape room

vii de pe teritorii necunoscute / continente care s-au scufundat deja
în apa oceanului blocurile se clatină / la parter locuiesc eu

în fiecare zi încerc să ies la suprafaţă cu mâini care nu pot înota
cu picioare care nu se pot mişca

încerc sa ajung în lumea reală/ dar toate visele mă trag înapoi / ştii cum curge sângele în apa? ca o cerneală se împrăştie încet şi construieşte baraje în lupta cu el însuşi/

m-am tăiat în dreptul inimii în semn de preluare a controlului
privesc prin hublouri d e pr a va rea

şi mi-e dor de castelele de nisip pe care le făceam când eram mică

pe teritorii cunoscute
marea de nisip se întinde până dincolo de orizont

de acolo văd un bătrân venind încet

// oasele mă dor tot corpul mă doare rana din inimă sângerează //

cred că m-am întâlnit cu dumnezeu
dar un val înalt îl acoperă şi dispare

fac un castel de nisp cu ferestre largi şi dormitoare în care să ascund toate viciile mele

rămân în umbră pentru o perioada de timp / nu ştiu ce se întamplă
dar soarele izbucneşte dintr-odată / deasupra mării pare foarte mare

privesc prin aerul liber / t ris te ţea

salcâmii îşi scutură florile uriaşe şi mă îngroapă în mirosul lor / decid să fiu propriul meu soare
să te caut / să te atrag aici pe teritoriile mele necunoscute

sa mă tai din nou în dreptul inimii ca de acolo să ţăşnească bu cu ria /

sunt doar o hologramă / asa cum a spus patrick suskind
când te apropii de tine ca de o gaură neagră / cei din afară te vor vedea pentru totdeauna cum le faci cu mâna în semn de la revedere dar niciodata nu te vor vedea coborând în ea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile de primăvară

am nevoie de masă trombocitară / corpul meu văzut
de deasupra norilor pare că se subţiază încet

în poveştile lui andersen a încetat să ningă semn că ceva e greşit pe lumea asta

//sunt singură în această primăvară cu picioarele amputate//

am nevoile de flori de primăvară care să iasă de sub pământul gras
să mă învelească într-o plapumă în care nimic nu e ce pare a fi

dependenţele noastre s-au accentuat
ne apar elementele rare în vise/ visul ia foc

visele noastre de argon, xenon, neon şi mai ales heliu

am nevoie de sânge curat pur / ca să privesc din nou florile de primăvară
cum îşi lasă capetele în jos/ în bătaia vântului solar

las cutterul din mână sa cadă pe parchet

// sunt singură în această primăvară cu mâinile amputate//

dar mă mişc liber

când deodată în poveştile lui andersen începe să ningă din nou/ mă cheamă jojo şi am nevoie de florile de primăvară pe care să mi le prind în păr / când mă vor duce în racla de cleştar / înspre o pădure frumoasă / să mă conserv

mă numesc jojo si privesc seara cum oamenii ies din azile şi unii din morminte/ de aici de la fereastra mea /cu toate florile de primăvară ce le poartă oamenii bolnavi în mâini / încă nu a venit primăvara.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În rest totul e nisip...

într-o bună zi voi coborî
de pe linia orizontului
şi voi trece malul
toate întâmplările vor fi
numai ale mele
ştiu asta...
bătăile de clopt
îmi vor deschide poarta
înspre Dumnezeu
acolo e mama
acolo e tata
acolo e şi cireşul înflorit
de sub care tata
îmi zâmbea
când alergam după fluturi
acolo e şi o parte din mine

drumul va fi lung dar
nu atât de lung
încât să
nu pot evada din mine
din când în când
o să vă privesc
prin ochiul lui Dumnezeu

din urmele acoperite cu lacrimile fiicei mele
vor creşte linişti
în rest totul e nisip...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuiesc în casa cu multe ferestre

Locuiesc într-o inimă
Mă numesc Ionuţ şi-mi place să privesc
În fiecare dimineaţă
Lumea

Cresc
Sunt suflet mare
Acum vreau să iubesc
Îmi întind degetele dincolo de ferestre
Aici toate camerele-s nelocuite
Triste

Câteodată nu pot sta locului
Încerc să zbor
Dar mă lovesc de gratii
Şi visurile dor

Mă trezesc
Locuiesc într-o celulă
Aştept graţierea
Lui Dumnezeu

Îmi amintesc
Locuiam împreună cu Ea
Sub cerul liber

Privesc pereţii
Prind viaţă amintirile rupestre

Locuiesc în casa cu multe ferestre

poezie de Ionuţ Caragea din Delirium Tremens (2006)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straturi

avem foarte multe straturi care nu ne lasă să ne apropiem
de visele noastre / nişte tumori în fabricaţie

// vizual poate să mă ajute mai mult atingerea unui obiect
asa cum pot doar să-mi închipui dragostea //

să observi semnele subtile nu numai analizele concentrate pe
microfisurile apărute în carcasele animalelor abandonate pe câmpuri

am plecat să locuiesc într-un oraş mic
la marginea unei păduri de conifere
acolo se aude limpezimea cablurilor mele

înfăşurate pe stern & inimă

acolo ascult o chitară electrică

// un semn ca şi în oraşele mici oamenii fac dragoste se dezbracă de piele şi apoi mor
ca o specie de peşte marin care astfel şi-a atins scopul suprem//

cântecul e de fapt tot despre dragoste

mă ajută simţul tactil şi euforia să supravieţuiesc aici

un semn clar de bipolariate / incontrolabilă / când frunzele încep să se mişte deasupra
oraşului în bătaia vântului de munte

pot vedea animalele ieşind din pădure şi lingându-mi palmele / când iese soarele
le văd în orbitoarea lor frumuseţe / moarte / coaste odihnindu-se pe pământul încins / ca nişte gratii.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înşine
Sunt lucruri care mor în noi de dimineaţa până seara şi habar nu avem ce sunt şi ce pierdem

Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul
Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime şi care nu se resimte la suprafaţă
În corpul tău mor dinozauri, dispar specii, apar altele, toate fricile, toate iubirile se apropie
Unele de altele, îşi ramifică rădăcinile până cuprinde tot, se îmbină într-o formă de relief nouă
Privesc cum dormi dus departe şi totuşi atât de aproape încât îţi pot modifica cu degetele
Forma inima, forma gândurilor friabile prin mâna mea cleioasă ia fiinţă un vas de lut
În care îmi pot pune în siguranţă tăcerea şi mai ales iubirea, dau drumul iazurilor
Şi peştii îţi sar până aproape de tavan, liberi de ţărm, cumva fericirea izbucneşte
Dintr-o bucată de pâine pe care un câine o târăşte prin praf, e o nebunie de nedescris
Şi tu dormi, la toate răscrucile e pus semnul pericol de moarte, să-ţi ţină simţurile ascuţite
Niciodată nu eşti singur şopteşte semnul de fiecare dată când treci, de fiecare dată când trec
Toate săgeţile le pun în teacă, îmi fac loc în tine ca un copil fugit de acasă, liber de ţărm
Adorm şi eu în peştera asta rece unde se aude doar sângele picând din eprubetă

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul dar

ultimul dar pe care
mi l-aş face
ar fi să mă privesc în oglinda
din spatele oglinzii
ca să mă văd aşa cum am fost
apoi m-aş întoarce pe dos să văd
cum aş fi vrut să fiu

după aceea
aş scoate rama din dreptul inimii
te-aş pune pe tine în mijlocul ei
şi te-aş întreba,
cum aş putea face o curbă
cu viteza luminii
în imensitatea cerului
să ajung exact acolo
de unde am vrut să pornesc
şi să-mi aduc aminte mereu
de cel
care nu mai sunt?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soare, aer, apă-sănătate

Mi-e dor de tine viaţă,
Mi-e dor de suflul tău,
De câmpul cu verdeaţă,
De tot ce-i bun şi nu e rău.

Mi-e dor de tine soare.
De razele tale mi-e dor.
Aş vrea să văd marea cea mare
Vara, în luna lui cuptor.

Mi-e dor, în zori de dimineaţă
De aerul proaspăt, curat.
De vântul care-mi răsfaţă
Obrajii, când merg la secerat.

Mi-e dor de apa care curge
În râuri, dar şi de pe frunte.
Mi-e dor de-un vânt care s-alunge
Gândurile negre, multe.

Mi-e dor de tine sănătate.
Mi-e dor de voinicia mea.
Aş vrea să trec uşor prin toate,
Chiar şi când viaţa este grea.

Soare, aer, apă, sănătate,
Odihnă, muncă şi prosperitate.
Dacă toate-acestea, le vom dobândi,
O viaţă liniştită, sigur vom trăi.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărac, bogat cu Dumnezeu

Merg mereu desculţ că mi-s sărac,
Şi mă taie pietrele în talpă,
Mă doare, dar nu plâng, ci numa' tac,
O lacrimă din ochii mei nu scapă.

Încerc prin viaţa asta să răzbesc,
Să alung toată tristeţea mea,
Fac Doamne ce pot s-o potolesc,
Dar sărăcia este foarte grea.

Acum numai salcâmii-n sat mă ştiu,
Salcâmii pe sub care trec ades,
Toţi mă văd ca pe-al vântului fiu,
Destin pe care eu nu l-am ales.

Ce vină Doamne aş putea avea,
Când eu m-am născut din nedorinţă,
Mi-a fost dată soarta asta rea,
Şi trec prin ea având mare credinţă.

Cred mereu în Tine şi-n cuvântul Tău,
Şi cred că viaţa mea va fi o biruinţă,
Doamne Tu mă scoţi din cumplitul hău,
În Tine cred cu întreaga mea fiinţă.

poezie de Răzvan Isac (20 martie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slash. poem în care îngrop tot

îmi îngrop poemele în slash-uri / linii care ar trebui să
delimiteze forţa mea vitala de restul lumii
azi cerul este opac ca o grindă ce stă să cadă peste oraşul muribund

// îmi aud de fiecare dată paşii uscaţi pe caldarâm//

în drum spre tine am remarcat

mama a încetat să mai ţipe ca şi cum ar avea un niqab peste gură
tata a încetat să mai respire / unele respiraţii dor ca şi cum ai fi vinovat de ceva

dar nu ştii de ce anume

soră-mea s-a urcat pe umerii mei şi acum mă apasă fiecare mişcare a ei/ i-am spus mori sau va trebui
să te îngrop aşa de vie cu tot cu păpuşile tale şi rochiţele cu volănaşe

îmi îngrop poemele în cuvinte tari acide care să doară / astfel suprapun
şi controlez mai bine durerile / ca şi cum aş avea un ac înfipt într-o venă / apoi mi-l scot
şi frica de ace dispare

dar nu dispare tristeţea/ ea e prezentă ca un element chimic al vieţii mele
fără ea nu aş mai putea să mai îngrop nimic

pe trecerea de pietoni trece o fată care seamăna cu mine
atunci cand beau multă vodkă ca să uit / asa cum a uitat şi ea să se uite la culoarea semaforului
şi nu a văzut că este roşu

//
inima tânără încă vibrează/ îmi afund paşii în betonul cald
pentru că între timp a venit vara / iar soarele acesta

se umple încet, încet de teamă/ /îmi afund corpul în beton
şi acum nu mai aud ţipetele/ respiraţiile/ mişcările lor /

e atât de bine/ când îmi îngrop toate poemele în fumul ţigărilor de contrabandă/ şi nimeni nu-mi spune hai ieşi de acolo / nu e vară / e primăvară şi

toţi ghioceii vor răsări din pământ pentru tine.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda vieţii

Oglinda vieţii-ntoarsă spre trecut
cu amintiri se umple dintr-odată,
din tot ce-a fost, din câte am avut,
în visul meu se-adună şi fac roată.
Se-nvârte roata-n falnicul decor,
mai necuprins decât se-ntinde zarea,
un val de amintiri, năucitor,
inundă cu imagini neuitarea.

Iar timpul parcă s-a oprit pe loc,
în universul gândurilor mele,
să pot privi acest decor ad-hoc –
tot ce-am trăit - cu bune şi cu rele.
Dar, Doamne, toate s-au amestecat,
iar binele cu răul, împreună,
pe-aripi de vis venind, neîncetat,
îmbrăţişate-n grabă se adună.

Încerc să le separ în mintea mea,
să înţeleg cum am trecut prin viaţă,
dar timpul să aştepte nu mai vrea,
din visul meu rămâne doar o ceaţă.
Dar cugetul, gonind afară hăul,
aprinde-n suflet candelă aleasă
să pot vedea că binele şi răul
în inimă împart aceeaşi casă.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi oarecare

e ziua în care plouă
în pământ, mâini invizibile închid ferestrele prin
interior
muşuroiul furnicilor devine buncăr pentru toţi
evadaţii din ei înşişi
dincolo de marginea ploii, se deschide concretul
şi viaţa are alt sens – îmi îngân făcându-mi
curaj
dar pe apa căzută din cer nu se mai ivesc
corăbii cu Noe în ele
cu ferestrele-nchise ascult ecoul paşilor morţii
pe ape corăbierii par deja înecaţi şi îngropaţi
în propriile corăbii. apele se dezleagă de
ţărmuri, de pietre, de ele însele
mă dezleg şi eu
adulmec. nici pământul nu mai miroase a
trupul meu; el şi-a închis toate capacele-n cuie

evadez

într-o ţară de piatră, mă fac mică, alunecând ca
pe tobogane şi multiplicându-mă în baloanele
apei. devin transparentă. prin mine se pot
vedea foarte uşor toţi oamenii care m-au
locuit, chiar şi motanul care mi-a tors în braţe
tot timpul
sunt străveche- constat- sunt de la întemeierea
lumii şi ţin în braţe nouă vieţi. nu sunt ale
mele, dar, din când în când, se mai deschid uşi
care dau în tunelurile lor şi prin care alunec
făcându-mă şi mai mică
atunci capăt culoarea portocalei. simt cum
creşte lumina şi mă aruncă din nou în mine, în
sinele din afara celor nouă vieţi pe care totuşi
le port ca pe nişte certificate de naştere surogat.
viaţa nu se măsoară în zile, din moment ce
actele sale de identitate sunt false.

poezie de Daniela Varvara din Lodebar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda vieţii

Oglinda vieţii-ntoarsă spre trecut
cu amintiri se umple dintr-odată,
din tot ce-a fost, din câte am avut,
în visul meu se-adună şi fac roată.
Se-nvârte roata-n miticul decor,
mai necuprins decât cuprinde zarea,
un val de amintiri, năucitor,
inundă cu imagini neuitarea.

Iar timpul parcă s-a oprit pe loc,
în universul gândurilor mele,
să pot privi acest decor ad-hoc –
tot ce-am trăit - cu bune şi cu rele.
Dar, Doamne, toate s-au amestecat,
iar binele cu răul, împreună,
pe-aripi de vis venind, neîncetat,
îmbrăţişate-n grabă se adună.

Încerc să le separ în mintea mea,
să înţeleg cum am trecut prin viaţă,
dar timpul să aştepte nu mai vrea,
în visul meu rămâne doar o ceaţă.
Dar cugetul, gonind afară hăul,
aprinde-n suflet candelă aleasă
să pot vedea că binele şi răul
în inimă împart aceeaşi casă.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de dragoste

e ca şi cum aş fi singură/ fluturii din stomac s-au înecat în propriul lor sânge
aceasta e distanţa dintre mine şi mine

am faţa acoperită cu o burka
am ochii care văd limpede dezastrele

tocmai acum când trebuie să urc un munte

e linişte dar tot aud muzica unei viori stradivarius

sunetele de joasă frecvenţă
uitarea
mersul contorsionat până la magazin şi înapoi

am nevoi controlate teleghidat de catre un dispozitiv
controlat de alt dispozitiv

şi tot aşa / îmi numesc fluturii cap de mort ceva straniu care să doară / care să mişte
în interior ca şi cum ai învârti un cuţit într-o rană

ceva creşte riscul de apariţie al nevrozelor
în camera goală înca mă aştept pe mine / distilând la maxim gândurile

fluturii mei zboară liber acum / am un stomac gol

prin care sângele curge liber

îmi dau jos burka şi fac haine mici la păpuşi care vor creşte odată cu mine / niciodată nu te-am uitat

copilărie

acum trebuie să urci muntele şi să plonjezi în gol / acolo sus pe platou e pustiu
şi din nou tebuie să te întorci în camera ta / aici unde e adevărata supravieţuire/
cu gleznele legate cu lanţuri cu mâinile libere cu care să te mângâi pe tine.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de remiză

ştiu că nu ne-am văzut de mult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog

Sunt un gând sălbatic, născut din abis
şi – doar trecător – din tine. Pământul şi cerul
s-au amestecat în mine – concubina lor – s-au topit în mine.

Sunt un embrion obişnuit, închis într-o palidă, pieritoare carne;
Însă în lumina soarelui eu te încânt şi te uimesc.

Sunt cea mai blândă, cea mai înţelegătoare dintre femei;
totuşi mi-e dor de iarnă, de interminabila noapte neagră
care trasează frontierele inimii mele.

Când pleci, durerea mă face
să-mi scot inima pe gură –
să te distrug prin iubire – e interzis aşa ceva?

Soarele răsare pentru toţi ceilalţi oameni,
dar numai spre tine se-îndreaptă tandreţea agresivă-a trupului meu.
Am farmecele mele.

Se-înalţă un cor de voci.
Marea ţipă-n sângele meu, dar cine-şi aminteşte de mine?
Ce este viaţa?

poezie de Zhai Yongming, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 22

Oglinda nu o cred că sunt bătrân
Cât sufletul mi-e tânăr ca şi tine,
Dar când pe chip văd brazde că-ţi rămân
E clar că moartea va veni la mine.
Căci frumuseţea care te-nveleşte
Este veşmântul inimii ce-o am,
Care la tine-n piept acum trăieşte,
Cum să nu simt că-s tânăr cum eram?
O! Dragul meu, să faci cum ţi-e mai bine
Dar eu-l meu pe tine te visează
Şi teafăr al tău suflet îl menţine
Aşa cum doica pruncul îl veghează.

Tu mie-n dar mi-ai dat inima ta,
Dar dacă mor, 'napoi nu o poţi lua.

sonet de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt în stare

să înot în apa teribil de rece
sub luna plină de regrete
înaintez încet şi abia respir
privesc cum se măreşte distanţa
de ţărm de nisip
în largul mării
în adâncul ei
unde razele soarelui nu pătrund
înot cât pot
şi până când mai pot
durerea mea e ascunsă în fundul mării
stă acolo
e departe de mine
mă cuprinde o sete ne
bună de înghiţit toată apa
înot cât mai pot
osteneala vine din durerea
lepădată în larg
continui să înot până mă eliberez
apoi simt cum durerea
mă trage în adânc
unde nu pătrund razele soarelui
unde apa e rece şi paralizantă
voi sta acolo cu durerea mea re
găsită pe nisipul rece

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

H e a t

aştept să treacă vara cu rănile ei care
se usucă atât de greu

ceva ustură în aerul fierbinte

doi copii se iau de mână şi trec strada
e ceva magic în asta
cum îi înghite aburul asfaltului
şi dintr-odată dispar

corpul negru radiază în continuu căldura
e ceva ipotetic dar aşa îmi simt trupul tânjind
inima se opreşte o clipă din bătăi

cineva îmi face un semn cu mâna

//pe căldură oamenii se sinucid mai uşor//
mâna e la fel ca a mea plina de răni

blocurile se înalţă din ce în ce mai mult
ca nişte dune imense

// sunt atât de aproape de copii încât îi pot mângâia pe capetele lor mici blonde//
dar nu o fac

rămân pe strada încinsă, în mijlocul ei şi astept

// pe căldură scriu poeme cu copii morţi care au existat
cândva şi acum sunt doar nişte fantome//

fără să realizez că fantoma sunt eu.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hindenburg

două zile te-am aşteptat să vii/ în prima zi soarele părea sfâşietor de frumos
/ un balón în flăcări din care cădeau oameni în flăcări / credeam că sunt doar artificii dar m-am înşelat
eu eram o fiinţa arsă de dor şi totul era în imaginaţia mea.

a doua zi a plouat şi prin perdeaua de picături străvezii mi-am văzut viitorul
un viitor lipsit de dragoste / pentru că tu eşti singurul care îmi poate poate aduce liniştea.
din nou m-am gândit la soare şi la ce or face oamenii arşi în spitale. plăgile lor roşii mă obsedau şi te asteptam să vii / să-mi explici că ceea ce îmi imaginez nu e nimic real.

a treia a zi ai venit şi mi-ai zis că a fost cândva un balon de heliu plin cu oameni care a luat foc şi
toţi au ars. am căutat pe google. aşa era.

// dar tot am crezut că ceea ce s-a întamplat este doar în mintea mea bolnavă de dor//

cerul este senin acum/
o clipă mă uit din nou la soare şi mă întreb cât timp va mai trece
până ceva ne va arde şi pe noi

cât timp va mai dura/ până o să pleci din nou/ şi eu voi sta singură cu toate organele în flăcări pe acest pat de spital / privind în gol/ dragostea mea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul îşi întinde aripile

Se sprijină unul pe celălalt.
E ca şi cum n-ar exista altă lume.
Ei îşi şoptesc unul celuilalt secretele.
Cuvinte frumoase pentru dragostea eternă.
În visele lor, se văd unul pe altul.
Din nou şi din nou, ei fug de realitate.
Ei visează la un astfel de loc.
În cazul în care se au doar unul pe altul,
Vor construi propriul lor castel,
Sperând că vor trăi împreună pentru totdeauna.

poezie de Eugenia Calancea (27 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!