Transfigurare

Am rămas copac.
Mă sădiseră, în tinereţe,
bătrânii,
undeva la răscruce
de drumuri.
Cică aş fi reper
pentru drumeţi.

Mai spun
nişte babe nebune
că la mine, între frunze,
s-ar ascunde
diavolul şchiop,
care noaptea
leagă la ochi stelele,
tulbură izvoarele,
spurcă fecioarele,
ziua încurcă drumeţii
ducându-i în alte direcţii.

Am rămas apă.
Mulţi spun
că m-aud, uneori, plângând.
Ce stiu ei?
Aş vrea,
de multe ori, să fiu om,
să-mi ies din matcă
peste maluri, peste diguri,
să alerg pe câmpii,
să râd, să ţip,
să mă cert, să am
libertatea lor,
a oamenilor.
Îndur blestemul
de a mă lăsa purtată
în depărtări,
dusă de val.

Am rămas foc.
De paie, de dor, de ducă,
tăinuit, perfid, vesel,
plin de mister,
negru, roşu şi crem,
zăludă nălucă,
plin de cenuşă,
ard şi ard,
nu mă tem,
ard pe dinăuntru,
pe dinafară.
Copacul bătrân
din răscruce
arde în mine
gata să lase
mormane mari
de cenuşă,
leşie vineţie,
aşteptând apa din mine
să reverse peste maluri,
să zburde peste câmpie,
să râdă, să ţipe,
să stingă focul
de paie, de dor, de ducă.

Am rămas pământ.
Ţin copacul
iubindu-i rădăcinile,
hrănindu-i tulpinile,
înghiţindu-i frunzele.
Beau apele
primindu-le mângâierile,
opresc furiile,
ascult poveştile
îngropând cenuşile
ce le-au lăsat focurile,
nudele, zăludele
cele de paie, de dor, de ducă.

Am rămas aer.
Zbor, mă zbengui,
pletele fecioarelor
obraznic le răsfir,
feciorii îi îmbăt
cu licoarea zeilor
în jocul iubirilor.

Sufletul l-am modelat
din copac de la răspântii,
botezat cu vânt şi ape,
să-l ia pământu-napoi,
că mi-a spus de la-nceput
că mi-l dă cu împrumut.

poezie de Olguţa Luncaşu Trifan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa ce mi-a rămas,

De clipa ce mi-a rămas mă leg,
Şi-o împart în atomi azurii,
Încercând astăzi să-ncheg,
Din gândurile fluide, timpurii.

Cu clipa ce mi-a rămas,
Încă descopăr comori,
Pe lângă care treceam uneori,
Şi nu le-auzeam al lor glas.

Clipa ce mi-a rămas îmi este destin,
Şi nu pentru mine o ţin,
Ci o preschimb în raze de mai,
Să las moştenire o parte de rai!

În clipa ce mi-a rămas, mă dezleg
de trecut, îmi liniştesc ape,
Şi consimt să fiu tot mai aproape,
De neîmpărţitul şi suveranul întreg!

La umbra clipei ce mi-a rămas,
Voi face târziu un popas,
Să-mi odihnesc anii grei,
Şi să mă bucur cu ai mei.

poezie de Gheorghe Alionte (7 decembrie 2022)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scopot

Mi-a rămas timpul mic,
Nici umerii nu-mi mai îmbracă...
Aş putea să-l port cu mănuşi,
Dar mă dor falangele frânte.
Nici măcar să-l ard
Sau să-l beau
Nu mai pot...
Şi ora mă strânge în braţe,
Îmi rupe cele mai puternice
Două coaste.
Mi-a rămas minutul scurt,
Adânc înfipt în plămânul stâng,
Secundele se sparg pe buzele-mi uscate...
Mi-a rămas timpul mic
Şi imposibilul meu dus spre eternitate.

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul din mine

Cu simţurile descătuşate
spre cer suie
copacul din mine
cineva dă să-l scrijelească
se-ntunecă în jur
agăţat de o lumină
vreau să rostesc; viaţă
cuvintele ard
şi flacăra mută
se stinge în semn de iertare
din căuşul palmelor mele
răstorn cenuşa
peste mormintele altor
păduri.

poezie de Teodor Dume din Adevărul din cuvinte (1985)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întorc la matcă

întorc noaptea pe feţele lunii
într-un descântec
fac incantaţii pentru aducerea ploii

pun semne la izvoarele dragostei
apă neîncepută beau şi arunc împrejur
să mă vindec de dor

îmi las urme pe pietrele albe
peste care alunecă destinul
cu întâmplările vieţii

dimineaţa urcă prin frunzele copacilor
lumina le sărută seva
rădăcinile se răstignesc în pământ
flămânde
păsările se opresc din cântatul zorilor
şi zboară în altă parte

ziua se prinde cu mâinile de gât
şi răsuflă uşurată

nu-mi doresc decât un curs normal
lăsaţi-l liber
mă întorc la matcă
unde m-a lăsat Dumnezeu
să-mi caut drumul

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri şi morminte

Am lăsat urme de
fiară - în istorie-
amuşinând valuri şi morminte,
certată cu pământul
şi cu apele mării:
cu bunul pământ, primitor de seminţe şi corpuri,
cu bolţile fluide ale mării,
cu tunelurile ei care duc în adâncuri...
Şi-atunci, am blestemat pământul,
plin de strămoşi,
dar, mai ales, am blestemat
bunul val al mării, edificiul ei fluid,
înfrăţit
cu trupul purificat
al înecatului!

Am fost certată cu pământul, cu apa...
cu stihiile aerului – nu;
mi-au rămas - drept mângâiere –
pentru mult, mut timp...

Şi mă miram...
Şi m-am mirat - îndelung –
de necurmatul alint al
leagănului zbuciumat al cerului,
botezat cu apă, botezat cu
pământ şi
botezat cu focul (care nu,
nu mi-a luat niciodată
mai nimic)...

O vreme am ţinut minte
ura mea precară...
Pe urmă am uitat...
Şi, la urmă de tot, mi-a adus aminte...

Rănile vechi şi suspinele vechi
mureau singure,
fantomatic migrând,
se pare,
pe urmele fiarelor ca mine,
ca o mireasmă de fiară,
traversând, la apus,
mormintele, spre păduri...

Uitarea mea
s-a împărţit
între
morminte
de pământ şi
morminte de
apă...
uitare
neîmpăcată,
uitată...

Şi-o parte din mine - o parte
ca un
parfum -
a rămas (mult) în urma
gândurilor,
a rămas în urma
durerii,
să scrie singură,
cu paşi sălbatic – ritmaţi,
istoria bunului val al înecatului...

Şi duhul suspinelor
se plimba pe deasupra apelor,
singur, în nopţi sau
în zile deşarte,
fără de mine...

Pe urmă mi-am amintit totul
ca să pot să cânt...

poezie de Dana F. Zaharia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă tem de petale...

primăverile vin
din adâncuri de ierni
din gânduri pe care începi să le cerni
din zăpezi colorate
mult cântate de om
crescute-n miracolul vieţii din pom
preschimbate-n petale
în fir de iubire
în scrieri de dor... într-o altă simţire
şi curg peste noi
peste viu şi culoare
căderea lor lasă priviri temătoare
de curgerea lumii
de fructul rămas
zămislit peste timp să mai fac'-un popas
mă tem de petale
de cântul lor mut
mă tem că nicicând n-am să-nvăţ să le-ascult
de urma lăsată în gând
de unicul lor adevăr
mă tem doar de cele rămase prin păr

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul din mine

Dedicaţie expresă lui Adrian Păunescu, la solicitarea domniei sale, pe foaia din manuscris, după ce i s-a interzis Cenaclul Flacăra. La Felix, după o îmbrăţişare prietenească, mi-a zis: "Tinere, sunt o iluzie pe pământ. Copacul acesta sunt EU. Îţi mulţumesc pentru asta."

Cu simţurile descătuşate
spre cer
suie copacul din mine
cineva dă să-l scrijelească
se-ntunecă în jur
agăţat de o lumină
vreau să rostesc; viaţă
cuvintele ard
şi flacăra mută
se stinge în semn de iertare
din căuşul palmelor mele
răstorn cenuşa
peste mormintele altor
păduri

poezie de Teodor Dume din Adevărul din cuvinte (1985)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu stii...

Nu vreau să mă trezesc
într-o zi bătrână cu toată pleiada de
spaime că vei rămâne atârnat de fotografia
cu care adorm şi-mi alung îngerul
să te sărute în fiecare noapte,

mi-am dat voie să alerg desculţă
după paşii tăi hai hui
printre străzi fără nume,
trebuie să-i aduc în lumină
fără să-i persecut că lipsesc de lângă mine,

tu ştii,
nu mi-aş lua rămas bun de la fructele necoapte
pe care de altfel
le-am aştepta sfioşi să se coacă,
apoi ne-am împletici cu gustul lor
până ne-am transforma într-un copac
ce sprijină cerul.

aşa,
până nu devin o senilă incurabilă
de amabilităţi banale,
am să te caut în aceeaşi mare
în care mi-ai sedus mâinile şi gleznele,
ştiu că te voi găsi,
mi-am agăţat un umăr de aripa
unui fluture din care ţi-ai luat culoarea

stiu sigur că eşti,
mi-a fost de ajuns să mă încolăcesc peste gândurile tale,
te aud cum mă strigi peste ape,
peste frunze,
ca pe femeia din sângele tău,
din inima ta,
din copacul crescut până-n cer,
din fluturi,
din cuvinte.

Tu ştii că nu mori niciodată.

poezie de Ioana Bolba
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şipotul fântânilor

Cetăţile au astăzi, doar porţi desferecate,
Pietrele gem sub paşii străinilor de azi,
Sunt lumile zidite pe ziduri deşănţate,
Din turnuri de veghere nu poţi decât să cazi,

Uitările sunt suflete, fără de pământ,
Doar cerul a rămas, albastru de trecuturi,
Căluşul de tăcere, ca unic legământ,
Tot şipotul fântânilor l-a amuţit în ciuturi,

Bătrân e legământul din pasul care creşte,
Din parele impare alege orb cu rândul,
Geneze versatile în mine cuibăreşte,
Cât pot iubi cu trupul, cu sufletul, cu gândul;

Din eşafodul firii scântei încă mai cad,
Ard până în cenuşă fâşiile de zi,
Arzi omule din mine ridica-mă să ard,
Simt dor sfâşietor, să pot adânc a fi,

Uitarea va cuprinde oricum toată fiinţa
Iar fericiţi suntem şi-am fost numai cu rândul,
Definitivul pare să aibă elocinţa
Durerii, care-n geniu, îşi ucisese gândul.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre ape şi păcate

ora curge în etape
gânduri azi se frâng pe ape
toată omenirea doarme
eu aştept să ard pe rug
rug creat de astă lume
din surcele şi minciuni
peste mine plâng tăcerile aldine
un cuvânt mai trece, oare
offf, se pierde iară în retorica întrebare
despre lume, despre care
se aşterne în splendoarea unei fraze risipite
printre trecătoare raze
noaptea mă preling prin stele
scriu pe coaja asta ruptă
din copacul de pe munte
scriu cu sufletul, cu lacrimi
degetele toate le-am uitat
în desaga de la spate
sunt ciobanul din cetate
ce mioarele îşi mână
pe o coală albă, goală
timpul fuge, viaţa curge, nu ajunge
să achit nota de plată
este plină de păcate
între mine şi cetate
curg de toate
scara către cer e azi ruptă
nu am timp şi nici răbdare
să aştept a ta chemare
amintirile's murdare
paşii se scurg pe o cărare
printre sticle şi pahare
toate's sparte, toate's goale
viaţa asta trece, trece
uneori se mai petrece
ziua vine, alta pleacă
între mine şi ăst cer
a rămas doar mister
azi să urc, eu nu mai sper

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am indrăgostit

E zi de april astazi în calendar.
Singur merg pe drum şi te zăresc
Pasul tău încet, catifelat şi clar
Mă inundă în vis. M-opresc.

Vai!
Şi zâmbetul tău cald,
Şi ochii tăi ce ard,
Privesc nedumeriţi la mine.
Eu
Te privesc cu dor,
În taina te ador,
Căci m-am îndrăgostit de tine.

Gingaş mă priveşti cu ochi de catifea
Şi păşeşti zburând cu dor nebun.
Mi-ai rămas în gând şi nu te pot uita.
Te iubesc, dar nu pot să-ţi spun.

Vai!
Şi zâmbetul tău cald,
Şi ochii tăi ce ard,
Privesc nedumeriţi la mine.
Eu
Te privesc cu dor,
În taină te ador,
Căci m-am îndrăgostit de tine.

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucăţi de vis

Ai deschis
în suflet o fereastră
în primăvara
cu miros de lăcrămioare
multe ploi au plâns în urma ta,
în calde dimineţi
mi-ai lăsat doar,
versuri de iubire
ce curg ca apa de izvor
să-mi potolească
setea mea,
de tine
se naşte-o zi
pe-o geană de lumină
bucăţi de vis
au rămas pe buze
din dor neîmplinit
se aşterne ceaţa
peste aşteptări
ca o pânză nevăzută
din depărtări...

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Iubito, mi-e lene de tine,
Şi vârstă, şi toate s-au strâns,
Şi curg nişte ani după mine,
Şi-azi-noapte cu mine am plâns,

Iar tu căutai aşternuturi
Pliate atent între noi,
Din pat ai uitat să te scuturi,
Precum şi să vii înapoi,

Voiam să mai treci doar o dată,
Să văd cum mai e Dumnezeu,
Să sufli în lampă şi gata:
Lumină să-mi fiu numai eu,

Rămas inutil fără mine,
Cu tine degeaba rămas,
Cu sufletul ăsta ruine
Şi tu, un turist mai retras...

poezie de Alexandru Mogoşeanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul din cuvinte

În
primul
foc
al
iubirii

Mi-a
ars
şi
manuscrisul
copilăriei

Mi-a
rămas doar
o
urnă
cu
cenuşă

Cică

Asta-i
viaţa

poezie de Costel Zăgan din Poeme infracţionale (3 decembrie 2009)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început şi fără sfârşit,
unde până şi Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe faţa Pământului,
vorbind cu El însuşi
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind nişte umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenuşă
de fier
peste ochii obosiţi ai societăţii
şi peste
noua dezordine mondială,
să mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
şi năzuinţele,
din când
în când.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe ţărm

nu am să vin
nu am să chem
nu am să tulbur
cu visarea aşteptarea
între mine şi timp
a rămas un suflet în rugă
lumina s-a retras între ochiuri de apă
cerul s-a ascuns în priviri
şi raza s-a închis peste pleoape
sunt pescăruş unit cu marea
şi zborul meu este chemarea
taine şi visări în urma umbrelor
în care trec şi mă petrec
să mă unesc cu zarea
m-am născut dintr-un mugur
sunt coajă a vieţii trecătoare
mă ard pereţii lumii
sunt foc de aripi albe peste ape
mai ţes o pânză'n noaptea în care a ţipat cocorul
şi întreb...
a poposit odată aici un om
mă cheamă orizontul şi timpul a murit
uneori desenez gânduri printre aste
renasc în roua zorilor de ziuă nouă
în dansul nefiresc al picăturilor de ploaie
a mai trecut un nor
târziu apare câte un semn
mai trec ani şi tăceri, se agaţă dureri
de cruci răsturnate pe drum
se ascunde cântecul în mine
ei, un drumeţ necunoscut
au spus a doua zi bătrânii
el a bătut odată în poartă şi a plecat apoi pe drumul sorţii
trec paşi de lut pe drum
nu e nimeni acum
şi marea curge şi curge în zare

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Existăm, atât

o cută se zbate, sălbatecă
sapă cu lumină
brazde de timp în jăratec de trup
se aprind şi-n flăcări mă dor
beţe de chibrit prinse-n irişi
ard clipe
te gândesc prin dor
există scântei şi-n frunzele mele
toamna arde-n pământ spre primăvară
uitarea mă păcăleşte-n suspine târzii
copacul există şi îşi plânge fericirea
uitată în amintirea unei priviri
de colţ
umbra ta parcă doarme
braţul rezemat arcuit în alb, dezgolit
suspină şi lacrimi se preling
într-o firindă de vis când tu citeşti plutind
atâtea litere nescrise
din pădurea vieţii, prin tine un necuprins
sunt trist
frigul în dimineţi de toamnă, vorbeşte
sunete răsucite-n poveşti
continui să dăruieşti scăntei, oare...
da...
ele aprig în mine se zbat
să nu uit, să-mi amintesc
drumuri care au rămas fără paşii mei
liniştea fără existenţă, mă întrebă
mă zguduie în zbatere de moarte
oare de ce nu ai avea sens în mine
acolo oare cu adevărat exişti?
nu-mi eşti oare închipuire
coşmare care mă rostogolesc-n vis?
un fir de păr rebegit încă-mi suspină
adieri de vânt rece şi parcă cu sens
totul vine în vârf de sânge
şi-n roşu de noapte
zdrenţe de viaţă stau scrise cu raze de asfinţit
o pagină de viaţă-n carte, plânge singură pe-o masă
regretând un fir de paiajen, s-a rupt
din timpul întors în toc de uşă, părăsit
încet
dureros
nu vreau să fie vis...
îmi spun că nu ai fost şi sunt
decât un timp ce poate fi întors
ard în nopţi degete pe strune de suflet
oţel albastru... mă ard cu durere
sub ferestră de suflet nedeschis
mă dor pe mine
nu, te rog, de ce te-nîntorci în vis
nu uita, despre eu şi tu
că existăm, atât

poezie de Viorel Muha (septembrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fum căzut

S-aude zbor scurt şi zadarnic
de gâşte peste pajişti reci.
Undeva un cântec se pătrunde
de chemări de veci.
Un fluier seacă, altul nu s-arată.
Aleluia, privirea mi se umple de păsări şi vânt,
vieţii nu i-am rămas dator nici un gând,
dar i-am rămas dator viaţa toată.
Cu mişcări oprite ades
văd bolţi prăbuşite în apă.
Din frunzele satului ies
ca dintr-o biblică şatră.
Aleluia, astăzi ca niciodată
sunt fratele obosit
al cerului de jos
şi-al fumului căzut din vatră.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dor...

Cine esti tu? dor...
De-am ajuns sa mor,
In padure intr-un trunchi
De copac, si-un gand.

Cine esti tu? dor...
De-as putea sa mor,
Fara tine-n mine azi
Usoara, si libera-n zbor.

Cine esti tu? dor...
De ai casa in mine,
Cu radacina si miez
In minte si trup alergi.

De unde vi? dor...
Din ce anotimp
De esti grabit sa sapi
Cu glas si popas indelung.

Cine te naste? dor...
De-ti permiti sa sezi,
Stapan te numesti
In casa si sufletul meu.

Cum poti tu? dor...
Sa vrajesti in minti,
Sa alerg prin paduri
Ametita de licoarea ta.

Tu esti nascut de mine,
Din ce-am pierdut,
Din tot ce-am avut,
Si saraca sunt de ele.

Ratacita si mahnita-acum,
Zac in padure pierduta,
In tacere si multa durere,
Dintr-un dor, ce e stapan.

poezie de Adelina Cojocaru din Surâsuri înlăcrimate (31 mai 2015)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am iubit...

Fluturii mi s-au uscat în mână
Am ajuns cu gleznele-n pământ,
Tulburata apă din fântână
Se ridica-n palele de vânt.
Cumpăna deasupra-i se apleacă
Mâna prăbuşită peste ea-
Poruncit-ai norilor sa treacă
Şi m-ai despărţit de viaţa mea.

Astfel m-ai chemat să vin aproape
Dintre ape, stele, bolovani,
M-ai chemat şi mi-ai aprins în pleoape
Lumânări din floare de castani.

Te-am privit o clipa tremurândă
Dintre arbori Te-am privit amar
Am rămas cu stelele la pânda
Când mi-ai pus Iubirea la hotar.

Şi-ai lăsat ca frunzele s-o poarte
În pământ o urmă a rămas,
Semnul Tău de dincolo de moarte
Ce mi-a dezmierdat întâiul pas.

Fluturii s-au înălţat din mână
Gleznele mi-au înflorit mai sus
Şi privind la apa din fântână
Te-am văzut Şi Te-am iubit ISUS...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!