Vânătoarea

Departe, în codru, un corn sună iară'; printre brazi, cornul Lunii va apare curând,
Câinii încă aleargă pe urme de fiară, urmaţi de hăitaşii strigând!

Tot codrul răsună de vuietul aprig şi fiare - tot felul - apar năucite;
Îns-acei vânători cu arme şi arcuri, le lasă să treacă-nainte!

Dar vai! Deodată, de niciunde, apare o fiară... nu e fiară de rând;
Un mistreţ fioros! O urâtă-arătare se-ndreaptă spre ei alergând.

Copita-i când calcă, pământul răscoală iar colţii rup totul de sus până jos;
Copac de-i apare în faţă-l doboară; şi vine turbat... fioros.

Din cale-i aleargă orice vietate ce viaţa doreşte a o mai trăi...
Iar el... vine! Vine cu gânduri de moarte spre cei ce odihna-i răpi!

Un câine mai brav, înainte-i se-opreşte şi -ncearcă pe el de a tăbărî
Însă porcul mistreţ, nici măcar nu-l priveşte; îl zdrobi sub copite... şi îl omorî!

La scena aceasta, prea plină de groază, cu privirea turbată, plin de sânge pe rât,
Mistreţul le pare ca fiind o piază de pe-o altă lume, la ei coborât!

Mai aleargă puţin, apoi se opreşte, se uită în juru-i cu ochi ca de foc,
Se învârte în cerc... ce urât grohăieste, văzând că scăpare nu are deloc!

Şi în timp ce se plimbă ca un leu fioros în cuşca ce-l ţine ostatec,
Mistreţul cu colţi de argint, nu de os, aruncă priviri de sălbatec!

Iar când vânătorii se-apropie de el, se opreşte şi zvâcneşte 'nainte;
Este vai de acel ce în faţă îi stă... că-l rupe şi-l călcă-n copite.

O puşcă trosni! Şi mistreţul atins, se clatină... grohăie... cade;
Apoi se ridică... de durere cuprins împarte prin oameni iar moarte!

Să-l vezi pe mistreţ de durere turbat căci glonţul n-atinse prea bine-a sa ţintă
Cum sfârtecă-n colţii de-un argint-sângerat; dar goana-i opreşte... un nou foc de flintă!

Un foc... bine tras; căci mistreţul se-opreşte. Buimăcit, cade-n rât... şi se zvârcoleşte...
Iar colţii săi duri de argint se tocesc; şi duhuri de-ai Morţii pretutindeni pândesc!

Vânătorii se-apropie de dânsul, încet, să vadă de-i mort ori trăieşte
Insă porcul mistreţ, cu gloanţele-n piept, ţărâna pădurii-nroşeşte.

Deodată, un răget... un răget grotesc din pieptu-i de fiară se-aude...
De parcă ar spune:,,-Eu încă trăiesc!"... şi-n adâncuri de suflet pătrunde...

Apoi, după două sau trei zvârcoliri, se lasă pe-o rână... încetul;
Iar rodul acela, a două ochiri, îi scaldă în sânge tot pieptul!

Cu un ultim efort, fără vlagă într-însul în pământ puse colţul... să se-aburce-ncercă
Dar efortul acesta, e fatal pentru dânsul... şi privirea-i de foc... deodată-ngheţă!

Urale şi tobe se aud deopotrivă;
E semn de izbândă... torţe-n mâini s-au aprins!
Fiinţa umană e atât de naivă;
Nu Omul, ci Moartea din nou a învins!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş (1945)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungi pasul la drum, şi aide, aide, trei zile şi trei nopţi merseră până ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce câte ceva. Pe când stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi totdeodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vânător alergând după dânsul călare, iară după vânător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vânătorul întinse arcul şi, când zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gâlgâia sângele ca dintr-o saca. Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o dată şi dintr-o săritură fu lângă calul de vânător, căruia îi şi vărsă maţele, sfâşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vânătorul căzu morman de pe cal şi, pe când porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, George cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decât gândul, fu lângă vânătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mână. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară. În mai puţin de o clipă de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vânătorului, cari rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întâmple.

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul florilor dalbe

În Regatul de Nord, revenit din eter,
Galopează, în zori, fiul Marelui Ger,
Aşternând sub copite săgeţi ce se-nfig
În pământul cuprins de un ropot de frig.

Din privirea-ngheţată aruncă ninsori
Ce transformă în alb tot ce-nseamnă culori,
Iar în urmă ridică, în vuiet cumplit,
Viscoliri ce-ngrozesc şi anunţă sfârşit.

Şi aleargă, aleargă, trecându-şi prin zări
În copite-nvelite-n ai iernii fiori,
Moştenirea de gheaţă a Marelui Ger
În Regatul de Nord, cu o parte din cer.

Se opreşte curând şi scrutează, mirat,
O lumină de care credea c-a uitat
Şi-i apare acum licărind ca o stea
Rătăcită-n deşertul sticlirii de nea.

E mai vechiul duşman, e năvalnicul foc
Ce apare prin inimi în ierni cu noroc
Alungându-le doruri, tristeţi şi ninsori,
Prin ferestre-ncărcate cu dalbele flori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În miezul verii

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi. Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot. Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese. Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele traversează oceanul singuratic

Întristat datorită unor lucruri de departe,
Care n-au nici o treabă cu mine, cutreierând
De-a lungul coastei şi sus pe panta crestelor
Seara, am văzut
Stelele traversând oceanul singuratic
Şi marele mistreţ
Arând cu râtul pe Muntele Mal Paso.

Batrânul monstru a fârnâit, "Aici sunt rădăcini dulci,
Larve grase, gândaci alunecoşi şi ghinde încolţite.
Cea mai bună ţară din Europa a fost învinsă,
Iar aceasta este Finlanda;
Însă stelele traversează oceanul singuratic,"
Bătrânul mistreţ cu ţepi negri,
Sfâşiind gazonul de pe Muntele Mal Paso.

"Lumea a luat-o razna, omule,
Şi-i condamnată până-n ziua vindecării să-i meargă încă şi mai rău;
Mai bine aşteaptă-aici pe munte
Patru sau cinci secole,
În vreme ce stelele traversează oceanul singuratic,"
A spus bătrânul tată al mistreţilor,
Arând o pârloagă pe Muntele Mal Paso.

"Stai departe de neghiobii care vorbesc despre democraţie
Şi de câinii care vorbesc despre revoluţie,
Îmbătaţi cu discursuri, mincinoşi şi creduli.
Eu cred în colţii mei.
Trăiască libertatea şi blestemate fie ideologiile,"
A spus bătrânul mistreţ cu ţepi negri,
Trecându-şi colţii prin iarba de pe Muntele El Paso.

NB.
Constelaţia Andromeda mai poartă şi numele de Marele Mistreţ.

poezie de Robinson Jeffers,1887 – 1962, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Cu toţii ştim că-n întuneric
Nu-ţi poţi vedea nici măcar chipul,
Ca într-un câmp ce-a fost feeric
Acum, tot ce-a rămas e zidul.

Un zid pe care-n aparenţă
Nu-l poţi străpunge nici cu gândul.
Privit din astă existenţă
Nu poţi, nu ştii, nu-ţi vine rândul...

Şi te întrebi "Cum să-ndrept eu
Un rău, ceva greşit departe?"
Şi-ncerci, gândeşti, aştepţi mereu,
Dar tot ce vin sunt voci deşarte.

Ai vrea să pleci ca din coşmaruri,
Să te trezeşti şi să-ţi vezi drumul
Dar cele rele sunt ca valuri,
Tot ce fac ele: lovesc ţărmul.

E întuneric înc-afară,
Tu stai şi-asculţi cum vine valul,
Aştepţi să te înece, dară
Vine rapid, loveşte malul

Şi apoi pleacă iar tu rămâi
Cu faţa iar la zidul rece,
Înţelegând că ziua întâi
A venit iar şi nu mai trece.

"Oare pe când eram Adonis
M-am gândit eu măcar o clipă
Că o s-ajung în lumea Hades?"
În mine-acum tot parcă ţipă...

"Când un Hyperion, departe
Eram umblând prin lumea vie,
Acum ca Sisif, o, deşarte
Munci lungi mi-au fost lăsate mie!"

Aceste gânduri ce deprimă
- şi totuşi cred că definesc
Starea în care se alină
Cei suferinzi care trăiesc -

Sunt gânduri de fiinţă vie
Din lumea nouă, dar apusă,
O lume care încă ştie
Ce-i o lumină ştearsă, dusă.

Acesta e moment prielnic
Ce l-a găsit o rază scurtă ;
Lumina ei apare veşnic
Prin zidul plin de ură mută!

Cred că e Zeus ori Poseidon
Aruncă fulgeri ori tridenturi,
Ares ori Marte într-un ton
Îndreaptă lumea, strică ziduri!

Lumina ce tocmai răsare
O cunoşteam, în timp pierdută
Şi-o văd din ce în ce mai tare
Se-apropie, dansează, cântă...!

Deodată mintea mi-am deschis.
E-adevărat, este-o Lumină
Ce o ştiam departe în vis,
Acum o văd, deloc străină.

Afrodita, Hera, Diana
Într-o sirenă toate-aduse
Cum Cătălin şi Cătălina
Şi-au marcat clipele alese.

Aşa şi Ea străbate-n noapte,
Dărâmă zidul ce opreşte
Şi gândul, viaţă, fericire
Redând dorita libertate!

Să mulţumesc mă-nchin puternic
S-ajung la glezne s-o învălui...
Plecat, rămân acolo veşnic,
Vreau doar să pot aici să stărui.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Citeşte-mi gândul

Gândul tău zboară departe,
Peste pagina din carte.
Mă vezi goală într-o vară,
În căldură tropicală....
Sau pe umeri cu bundiţă,
Parcă-aş fi o păstoriţă!
Mă vezi şi la cinema...
La braţ cu altcineva,
Sau poate la cafenea
Cu o ceaşcă de cafea...

N-ai ghicit, nu sunt ce crezi,
Nu am ramurile verzi...
Vine iarna cu îngheţ,
Având colţii de mistreţ.
Toamna şade în hambar
Cu file din calendar,
Dar eu scriu versul hazliu
Să nu-mi pară prea pustiu.
Fac un foc din cinci surcele
Şi mă încălzesc cu ele...

poezie de Doina Bonescu din Autoportret
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşa Hassan

Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,-
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.

- "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

- "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.

Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistreţul şi porcii

Într-o fermă dichisită,
Cu porcime de elită,
Se instalase semeţ
Şi un porcuşor mistreţ!
El fugise din pădure
Unde nu era prescure
Şi văzând că porcii-s graşi
Se ataşă ca bun părtaş...
Porcii ce se credeau culţi,
Chiar de proşti, erau mulţi
Au închis cu gratii masa
Ca să nu le strice rasa...
Au zis că nu-i neam cu ei
E neam prost, de derbedei,
Că e bun doar de vânat
Şi de mari boşi consumat...
Mistreţul plin de obadă
A înţeles că-i doar o pradă
Şi a luat-o spre pădure
Să caute ghindă, mure!

Când morala te trăsneşte
Şi nu poţi să mai întorci,
Te trezeşti, Doamne fereşte
Că poţi fi mâncat de porci!

fabulă de Constantin Enescu din Jungla modernă (17 iulie 2017)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre sfârşitul lumii

Când va fi sfârşitul lumii
Nu vor mai zbura lăstunii.
Soarele din cer dispare,
Nici luna nu mai apare.

Pământul se dezintegrează,
Universul îl reciclează,
Altă planetă apare,
Altă lună şi alt soare.

Lumea din nou va renaşte
Cu alt Isus şi alt Paşte.
Vom avea alt Dumnezeu,
Nimeni nu va fi ateu.

Un alt cer noi vom privi,
Lacrimi nu vom risipi,
Că vom trăi zi şi noapte
Fără să gândim la moarte.

Şi atunci, ca şi acum
Totul se va face scrum.
Alternanţa alternează
Şi altă lume urmează.

Din timp în timp vom tot renaşte,
Altă lume vom cunoaşte.
Deşi ne vine iar sfârşitul
Tot n-atingem infinitul.

poezie de Dumitru Delcă (10 octombrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde aleargă lupii

Se aude urlet de izbândă
S-a adunat intreaga haită
Să infrunte iarna cea haină
Până in primăvară.. iară.

Cu blana de alice plină
Un lup bătrân urlă la lună,
Să-i lumineze incă odată
Calea până în primăvară..

Dar cu privirea inceţoşată
Nu vede o gură deschisă
cu colţi ascunşi,.. de fiară
Căscată mârşav,.. de o capcană.

Şi dintr-o dată simte rece..
Cum fiorul Cerberului trece
Si muscă adânc prin oase
In haite negre de angoase

Ce din viată-i mai rămase..
Şi se scurgea cu fiecare
Strop de sânge in zăpadă
In sunetul de neagră, goarnă.

In privirea haitei pironite
Speriată şi descumpănite
Fără neînfricatul lor stăpân
Intins si fără geamătul nebun

Al morţii pe care o infing
Cu colţii in căprioare
In sunetul milos şi prelung
Al puilor ce tânguie şi plâng...

Dar cu pleoapa intredeschisă
Bătrânul lup greu stă şi indură
Durerea de gheată şi haină
Cu gura de curaj, incleştată..

Asteaptă să plece a sa haită
Să nu mi-l vadă cu lacrimă
Ce nu a fost văzută vreodată
De nici o fiintă pământeană

Doar de luna a sa stăpână
Pe ascuns, când moartea haină
Insfăca vreun pui din vizuină
Când vâna sub razele de lună.

O lacrimă de-i va şi curge
Cât haita lângă el plânge
Le va ucide tot curajul
Şi se vor imprăştia ca vântul

Şi alte haite de prin pădure
Vor pune stăpânire pe munte..
Unde a auzit prima oară
Cum urlă moartea in căprioară

Pe care el acum o aude
Chemându-l pe faţa lunii
întunecată,.. şi de priviri
ascunsă, să poată alerge..
Liberi printre îngeri, lupii

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă - plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, - plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere - te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel - a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar şi iar şi iar vă reamintesc, observă ceea ce nu se mişcă din tine. Dacă fugi tot timpul cu privirea în afară vei vedea ceea ce se schimbă. În afară, chiar şi în tine pentru că ai să te uiţi în oglindă sau o să-ţi spună nu ştiu care "vai, ce ai îmbătrânit.." Dar când pentru prima oară mergi cu atenţia înăuntru şi observi ceea ce nu se schimbă, vezi că Viaţa nu are "viaţă" pentru că Viaţa n-are un timp. Dragii mei, Viaţa este atemporală! Corpul, efemerul care apare, temporarul care apare în Ea, apare şi dispare. Are 10 ani, are 15 ani. Dar Viaţa nu are "viaţă". Viaţa nu are timp!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fotbalist

Era un jucător foarte talentat,
Dar cam singur s-a fentat.
Dumnezeu i-a dat imens dar
Însă l-a pierdut rapid prin bar,
Căci noaptea joacă pe masă,
La meci vrea s-o bage-n plasă.
Pe teren doarme, se dă de-a dura
Şi-apoi invocă frigul sau căldura.
Îşi doreşte fani, peluza plină,
Iar pe gazon rămâne smirnă.
Şi-l vezi cum uşor se stinge
Când aleargă după minge.
Sincer, e un efort prea mare
Şi-acasă... şi-n deplasare.
Dar la interviuri, fără ruşine
Vorbeşte cât gura îl ţine.
Îi umileşte pe-ai săi adversari
Şi-i ceartă rău pe contestatari.
Crede că mereu are dreptate,
Iar după golurile marcate
Se cere neîncetat la naţională,
Asta-i o declaraţie deja virală.

Deşteaptă-te, tu, române
În lot nu te autopropune.
Nici de Liga 1 n-ai faţă,
Nu-ţi face din nou speranţă!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (22 septembrie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana de atac

Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci

Să nu ne prind-Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,

Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi.

Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.

Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.

Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,

Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale.

O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat

Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!

La vale,-acum, pe râpi curând -
Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă;

Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul.

Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,

Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină

Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,

Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea.

Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

Iar bietul căpitan nu-şí cum
Se puse morţii drept în drum.

Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă -

Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată.

De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui?

Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.

Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea -

Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul.

Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim.

Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ.

Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul

În fruntea noastră drum făcu:
- "Ura, băieţi, acu-i acu!"

Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiş românii

Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu facându-şi drum.

- "Trăsniţi, copii, tot după mine!"
Noi trăsnet după el, vezi bine.

Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus,

Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră,

Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul puştii, fiara -
Şi-atunci pocnind se rupse scara

Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,

Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.

Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.

Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci.

Şi ce-am văzut atunci - minune -
Şi-n groapă morţilor voi spune!

Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei

Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi,

Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cowboy-ul cu pinteni de-argint ( După Mistreţul cu colţi de argint de Ştefan Augustin Doinaş )

Un cowboy din Texas mânându-şi cireada,
Prin munţi, canioane şi râuri trecea,
Dar pâlcul de-apaşi s-a ivit ca tornada
Şi-al lor şef de trib, pe-un cal alb, le spunea:

- Veniţi să luăm vite grase, ni-i foame!
O fi el cowboy-ul cu pinteni de-argint,
Dar cei ce-l ajută sunt parcă madame.
Tot ei ne-au furat şi pământul, nu mint!...

- Hei, gringo, ziceau camarazii cu frică,
Sunt pieile roşii, de foame-ncolţiţi.
Tot părul măciucă pe cap se ridică,
Simţind de pe-acum că vom fi târnosiţi.

Cowboy-ul mergea-ncrezător înainte
Zâmbind, însă zâmbetul lui era calp.
La orice mişcare lua iute-aminte,
Nevrând să îşi piardă mândreţe de scalp.

Sta şeful de trib şi trăgându-i deoparte
Pe-ai lui, le strigă:- Eu la luptă vă-ndemn!
Când vitele-om prinde, vă fac la toţi parte.
Veniţi după mine, nu staţi ca de lemn!

- Hei, gringo, îmi pare c-a dat strechea-n vaci,
Grăi camaradul cu glas timorat.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci!
Golit-ai o sticlă de whisky... eşti beat!

Pe culmi, indienii îndată-au conchis:
- Priviţi! A găsit un nou punct de reper...
Cowboy-ul cu pinteni de-argint e decis.
Veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!

- Hei, gringo, viţeii răzleţi sunt de vaci,
Rosti camaradul cu ochi blânzi, de bou.
Dar el răspundea întorcându-se:- Taci!
Aruncă-te-n şa, să îi prinzi c-un lasou!

Rămân indienii pe creste, tablou.
- Priviţi, n-are tihnă, fumează-un chiştoc!
Cum văd, îşi aprinde-o ţigară din nou:
Aduceţi o flintă, să-i dau eu un "foc"!

- Hei, gringo, şi câinii se-ascund printre vaci,
Vorbi camaradul cu ochii sticloşi.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci!
Mi-e silă de voi! Sunteţi nişte fricoşi!

Hiene şi vulturi adulmecă sânge,
Făcând fiecare, din start, socoteli.
Coioţii, c-un urlet ce inima-ţi strânge,
Sparg liniştea nopţii cu mulţi decibeli.

Se-ntinse sleit pe sub stelele nopţii
Şi-adoarme, biet cowboy, pe-o rână-aşezat.
Când paznicii lui se-mbătară, necopţii,
Atunci indienii năvală au dat.

- Nor Roşu, cowboy-ului nu-i simt nici clintul.
El doarme buştean, sforăind printre vaci,
Iar ceilalţi golit-au în pripă şi-absintul...
Cowboy-ul răspunse-ntorcându-se:- Taci!

Povestea ce vine din Vestul sălbatic,
Născută-n Saloon, între-un whisky şi-un gin,
Ne spune de-un cowboy, un tip emblematic;
De pieile roşii... cu mult mai puţin...

poezie de Mihaela Banu din Din volumul Paşi peste margine de timp (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!