Întrupaţi din tablouri

Întotdeauna un cer oţelit
Peste oameni grăbiţi
Mă face să revin
La fetiţa cuminte
Care doar privea pe geam
Copiii, bunicii, animalele din lanţ.
Miroase atât de frumos a ploaie
Totul e linişte,
Rămân de făcut doar paşii spre casă.
În şanţuri se scurg flori de tristeţe
Pământul absoarbe divinul şi răul, deopotrivă,
Drumul cel bun e pe şoseaua liberă
Pace şi calm transmit copacii,
Frecvenţa satului se dizolvă cumva în eter,
În alte timpuri se strângea în butoaie apa de ploaie,
Era plină de praf şi de binecuvântare,
Acum se împrăştie peste tot şi, în toată risipa asta
Drumul se pierde până la casa ultimului ţăran.
Sub un pridvor, bătrânul are în colţul ochiului
Ultima lacrimă a generaţiei lui.
Sunt nişte tablouri pe lângă care fugim,
Am ieşit din pânza aceea şi observăm că pielea ni se schimbă, gândurile, credinţa,
Ne agăţăm de câte un copac din tablou, o căsuţă de lemn, o piatră,
Dar nu ne rămâne decât să privim cum ploile ne alungă spre vieţile noastre,
Devenim observatori discreţi, poate nostalgici,
Originile se amestecă într-o expoziţie de tablouri,
Plecăm de acolo bulversaţi ca dintr-o maternitate,
Ne grăbim paşii spre case,
Suntem toţi oamenii ăia care aleargă,
Peste noi, un cer oţelit.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul lacrimii

Liniştea din cer coboară
Peste răni ca un balsam
La bursa sorţii un Sesam
Falimentând, mai înfioară

Şi numai una din viori
Îşi frânge zborurile toate
Că doar o lacrimă mai poate
S-arate drumul spre comoară

Din înalturi priveghează
Iubirea Lui ca un Părinte:
Mijloceşte Doamne sfinte
Drumul lacrimii spre oază!

poezie de Ion Untaru din Autportret fără oglindă (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceilalţi oameni din noi

mă primeai la tine
din ce în ce mai rar
tăcerile tale erau tot mai apăsătoare

din streşini de zinc picura nepăsătoare
o ploaie
numărându-mi paşii
dintr-o clepsidră
tot mai departe de tine

şi mă întrebam
cum se mai întorc păsările călătoare
în acelaşi copac părăsit cândva
într-o zare
iar oamenii se închid
într-o uitare absconsă
neavând măcar curajul să facă
un semn de rămas bun
celorlalţi oameni
în care s-au preschimbat
peste noapte

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă Românie

În ceruri este-o Românie mare!
Acolo-i Horea, Cloşca şi Crişan,
Acolo e Vadim şi Păunescu
Şi Eminescu nostru milenar.

Acolo-i Iancu, Ştefan al Moldovei
Şi Cuza şi istoria prin care
Noi ştim vorbi şi plânge româneşte...
Şi ţara-aceea nu ni-i de vânzare!

Acolo-n înălţimi sălăşluieşte
Şi vulturul dreptăţii şi-al tăriei...
Acolo se vorbeşte româneşte
Şi dorm pe veci eroii României.

Acolo sunt doar râuri de lumină,
Câmpii de grâne, braţe secerate
Şi îngeri ce s-au ridicat din tină
Şi au zburat spre dincolo de moarte.

Acolo-s brazi! Acolo străluceşte
Cenuşa unor suflete-ntrupată
În stele. Şi acolo se iveşte
Spre veşnicie, România toată.

Acolo-i portul, legea şi destinul,
Cântec de leagăn, dulce cânt de dor,
Acolo ne e apa şi ni-i vinul,
Vocea de aur a strămoşilor.

Acolo ni-i pământul peste care
Biruitori, sub umbră de stejar,
Au luat bunicii binecuvântare...
Acolo-s brazi de jad şi sori de jar.

Se scurg din cer spre naţia română
Luceferi, înţelepţi şi temerari,
Acolo este patria română
Reîntrupată-n stele, oameni mari!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă Românie

În ceruri este-o Românie mare!
Acolo-i Horea, Cloşca şi Crişan,
Acolo e Vadim şi Păunescu
Şi Eminescu nostru milenar.

Acolo-i Iancu, Ştefan al Moldovei
Şi Cuza şi istoria prin care
Noi ştim vorbi şi plânge româneşte...
Şi ţara-aceea nu ni-i de vânzare!

Acolo-n înălţimi sălăşluieşte
Şi vulturul dreptăţii şi-al tăriei...
Acolo se vorbeşte româneşte
Şi dorm pe veci eroii României.

Acolo sunt doar râuri de lumină,
Câmpii de grâne, braţe secerate
Şi îngeri ce s-au ridicat din tină
Şi au zburat spre dincolo de moarte.

Acolo-s brazi! Acolo străluceşte
Cenuşa unor suflete-ntrupată
În stele. Şi acolo se iveşte
Spre veşnicie, România toată.

Acolo-i portul, legea şi destinul,
Cântec de leagăn, dulce cânt de dor,
Acolo ne e apa şi ni-i vinul,
Vocea de aur a strămoşilor.

Acolo ni-i pământul peste care
Biruitori, sub umbră de stejar,
Au luat bunicii binecuvântare...
Acolo-s brazi de jad şi sori de jar.

Se scurg din cer spre naţia română
Luceferi, înţelepţi şi temerari,
Acolo este patria română
Reîntrupată-n stele, oameni mari!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ne aleargă

Timpul ne aleargă din urmă, mereu
Şi zilele trec, una câte una.
Acum privesc soarele pe cer, ca un zeu,
Doar clipesc, şi-apare, enigmatic, luna.
Timpul ne aleargă. Veşnic ne grăbim.
Trebuie să facem şi una, şi alta,
Trebuie să mergem, trebuie să venim...
Ni se-nvârte iute, nemiloasă, roata.

Timpul ne aleargă şi trăim grăbit.
Facem doar ce trebuie, nu ce ne dorim.
Avem timp de ură, dar nu şi de iubit
Si, clipă de clipă, câte-un pic, murim.

Timpul ne aleargă. Unde ne grăbim,
Din copilărie pân-la senectute?
Ne-am pierdut pe drum, abia ne vorbim.
Devenim, din oameni, doar fiinţe mute.

Timpul ne aleargă. Hai să-ncetinim
Goana după bani, după cariere.
Sufletul şi trupul ni le obosim
Si scânteia vieţii, încet-încet, piere.

Timpul ne aleargă? Nu! Noi alergăm!
Haideţi să trăim iar, cu-adevărat!
Haideţi să ne pese, să ne bucurăm
Si să ne vorbim din nou, ca altădat'

Să avem prieteni şi să ştim ce-i doare,
Să râdem, să plângem, să ne întâlnim
Nu doar când se naşte sau atunci când moare
Cineva pe care zicem că-l iubim.

Timpul nu aleargă! Doar noi, în galop,
Sărim peste "astăzi", nu îl mai trăim,
Făr-a şti când viaţa ne va spune"STOP"!
Si-acel "mâine" dulce spre care tânjim

Nu mai vine. Gata! Cartea s-a sfârşit!
Astăzi se întoarce cea din urmă filă
Si privim în urmă.... Oare am trăit?
Şi nouă, de noi, ni se face milă....

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astral

O uşă se deschide
şi trec într-un prezent
unde copacii refuză s-adoarmă,
forme de frig infernal rămân în urmă,
un adaos diferit de viaţă
creşte peste iarba topită.

Din cer curge albastru senin,
propria inimă poleieşte aerul cu
zâmbete aruncate în stânga şi-n dreapta,
rostogolind mâhnirile deşarte.
O ardere cu iz de cer
curăţă cămaşa cuvintelor de gustul amar.
Dintr-o amestecare de fiinţe şi lucruri
o oarecare aşezare apare pe pământul nesigur.
Sunetele trezesc amintiri verzi
care se întind sub paşii grăbiţi
spre astral.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cristalizare

într-o singură piatră
mişcarea galileo galileică
sub impulsul respiraţiei noastre
ne cristalizează aripile
în atomi de siliciu albastru
nanoparticule din inimă
navigatori fără ceasuri
prin toate venele calde
calătoresc spre tine
pentru totdeauna în ultima cădere
vom fi materie ocrotită de lună
ne vom transforma în pământ
din care copiii noştri
contruiesc casa speranţei
în lumea de dincolo
afară e lumină îmi sparge retina
încă de pe acum iubesc anorganic
tot ceea ce va rămâne din tine

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul luminii

Drag copile, înger al luminii
- Vino, să ne prindem de mână!
Unde frigul, întunericul sau durerea nu există.
Este doar lumina în zbor, spre nemurire
O flacără de iubire se va aprinde
Şi spiritele noastre vor aduce armonie
Bunăstare, creaţie divină şi profeţie.
O linişte de cristal se aşterne peste poteca vieţii
Un cavaler ne întâmpină la poartă
Şi ne deschide o casă plină de bunătăţi
O casă de vis, plină de jucării, prăjituri.
Deschide-ţi inima cu dragoste sublimă
Până devine o pasăre Colibri.
Să fie ca o lumină deschisă spiritelor
O magie desprinsă din întunericul fad
Fetiţa ascultă desene pe prag
Copiii aleargă la case înapoi
Potecile zboară în faţa lor, spre rai
Este un cer, plin de stele strălucitoare
Şi-o maica le deschide uşa sufletelor
Până devine magie spre necunoscut
Regina adoarme prin lanul de grâu.
Visează la un alt destin....
Iubire, creaţie, vis... înflorire.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diluvii

s-a stârnit vântul de toamnă aducând cu el
vuietul dinspre oraş. forţele noastre au slăbit.

// tăcerea continuă într-o formă imuabilă, imposibil de detectat
atunci când creştem speranţele la loc//

e un drum părăsit pe care am apucat
spre o mare pe care o visăm uneori.

marinarii continuă să pescuiască ton/ pentru conservele noastre necesare supravieţuirii.

aici în dreapta e căsuţa noastră în care tot ce mai există e dragostea.
plasturii pentru nelinişti i-am pus pe gură.

aparatele pentru suportul vieţii le vom deconecta cândva,
dar nu azi.

azi stăm cu capetele noastre vii în bătaia vântului rece
şi privim peste dealuri. drumul se face din ce în ce mai abstract.
căsuţa noastră din ce în ce mai mică,
iar eu,

aş dormi toată ziua gândindu-mă la tine
aş visa o ploaie de paraşutişti acostând pe un ţărm
în timpul unui război
luptând ca să ne salveze dragostea.

doar soarele mai poate face asta. o extincţie din care să
nu mai putem ieşi decât goi / arşi
dar cu inimile curate & blânde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început de iarnă

O ploaie măruntă, deasă
A-nceput de ieri să cadă,
Peste ogor şi peste casă,
Peste întreaga livadă.

Acum este ger cumplit.
Copacii sunt de sticlă.
Vântul turbat s-a pornit,
Din când în când, streaşina pică.

De pe pomi se rupe gheaţa,
Crengile cad la pământ,
Bradul îşi sfârşeşte viaţa,
Rămâne cu trunchiul frânt.

Nu-i chip ca să ieşi afară.
Pământul e ca oglinda.
Tot ce vezi te înfioară,
În casă scârţâie grinda.

O platoşă de scut e gheaţa
Care a cuprins tot hatul.
Pare să sfârşească viaţa.
S-a cufundat în tăcere satul.

Se-aude tunet. Nu de ploaie.
E zgomotul pe care-l face
Copacul care se-ndoaie,
Fiindcă vântul nu-i dă pace.

Cuprinşi de panica de-afară,
Noi stăm în casă la căldură.
Somnul începe să apară,
Mama spune: -Noapte bună!

În zorii zilei, somnoroşi,
La fereastră toţi sărim.
Din norii negri, pufoşi,
Pe pământ cad fulgii lin.

În scurt timp, toată ograda
Se-mbracă în alb veşmânt.
Iar noi înfruntând zăpada
Vom colinda pe Domnul Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (18 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ploaie

Din cer cad lacrimi pe pământ,
Lacrimi argintii.
Văzduhul e-nnorat deplin,
Norii-s fumurii.

Alerg s-o-ntâmpin-n drumul ei
Cu picioarele desculţe,
Uite prima furtună de vară,
Din cer cad steluţe.

Acum, e linişte şi pace,
O linişte de vis,
Doar picuri se-aud venind
Spre geamul meu deschis.

Vreau să îmbrăţişez iar ploaia,
Iar ea să mă spele de păcate
Şi să-mi şoptească-n fiecare clipă
Vorbe dulci, curate.

Uite, ploaie!
Am venit să te întâmpin
Cu cămaşa-mi veselă şi udă
Dansând sub lacrimile tale.

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

100°F

s-a scufundat soarele-n furtună

drone pe cerul încordat încălcând bariere

e o linişte stranie şi-un vânt jucăuş îmbracă fantome

fugim spre casă strivim zmeură sub tălpi

sângerăm şi-i dulce toată durerea aceea

dintr-o boxă subtil ca o vrajă anima lui thom yorke

ne apasă pe ace în creier ca-ntr-o pernuţă în joacă

fugim în fereastră pe cer ţipari electrici aleargă

unul după altul

se luptă se hârjonesc

s-a întunecat de tot s-au stins toate luminile

aici oamenii mor lent şi noi îi iubim pentru asta

zâmbeşte-mi puţin mi-e foarte rău

lasă-mă o vreme trebuie să decantez totul

îndepărtează-te puţin desprinde-te

mai am de curăţat câteva răni

de umplut

gaura asta din capul meu

care se adânceşte tot mai mult

şi mă trage înăuntru cu totul

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă şi ploaie

Cum plânge, Doamne, cerul tău,
să spele multele păcate
şi praful strâns de multe seri,
cărat pe flori în zi şi noapte

Cum plouă, Doamne, des şi mult,
peste clădirile bălţate,
pe drumul străbătut cu greu,
acum sunt bălţi şi-s tulburate

Pământul e acum noroi
şi se lipeşte pe picioare,
cum plouă, Doamne, cerul tău
şi cum îndoaie orice floare

Câte umbrele s-au deschis
şi câte chipuri sunt sub ele
să se ferească de ce-i scris,
păcatele să nu se spele

Cum plânge, Doamne, cerul tău,
cum curge cerul peste toate,
cu limpezimile din nori,
atât de mulţi aduşi azi-noapte

Cum suflă, Doamne, vântul tău,
din depărtare dintr-o parte,
eu stau în ploaie c-am fost rău,
mă iartă, Doamne, de păcate

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

DUMNEZEU S-A ASCUNS

drumurile noastre duc spre nicăieri
în visul unui elefant
în care s-a ascuns Dumnezeu
în apa în care mi-am spălat sufletul
dimineaţa

nu vă apropiaţi
sunt plină de foc
sunt peste tot
ieri noaptea am aprins pădurea
Domneasca

am nevoie de ger crunt
să-mi îngheţ creierul

apoi să ard iar
ca un trandafir

să mă pui la butonieră

am nevoie de cer grunt

în plecarea mea care durează la nesfârşit
simt paşii universului cum calcă
şi oamenii reci zornăind în burta lui

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre pe dale de burg

Îmi întortocheasem paşii peste dalele din burg
Încercând să intru-n ritmul inimilor deşirate
Când la dreapta, spre răscrucea cu iubiri abandonate,
Când la stânga, spre nimicul unde paşii toţi se scurg.

Prin tic-tacul lor frenetic, paşii mei, mânaţi de dor,
Îşi descătuşau dorinţe în zdrobirea de sub tocuri
Vechi de când creşteau ca iarba ce se transforma în blocuri
Dintre care se ridică praful zilelor ce mor.

Se-adânceau pe dale umbre din apusul răstignit
Pe o mare de sentinţe în alegeri disperate
Să se-nghesuie-n pustiul de adâncuri neumblate
Nici cu pasul, nici cu inimi care bat încetinit.

Şi, din toate câte urcă spre amestecul din cer,
Doar o singură dorinţă pare că se răzgândeşte,
Ca un vis ce, dintre toate, se răzbună şi-l trezeşte
Pe acela ce-l croise într-un bloc de cartier.

Se opreşte şi se miră: "Cum, spre ceruri, toate curg?
E atâta viaţă-n lume, când eşti suflet pe Pământ!
Cum să te ridici la ceruri, să fii sclav purtat de vânt?"
Şi-a plutit, uşor, dorinţa, către dalele din burg.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna oameni

întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte
şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult
întotdeauna privim mai departe
şi reuşim să fim cu-atât mai departe
de noi înşine
întotdeauna sperăm la ceva mai bun decât azi
şi mâine vom fi căutători de comori în trecut
întotdeauna facem aceleaşi greşeli
şi găsim întotdeauna o scuză:
a greşi e omeneşte şi totuşi
întotdeauna ni se arată o cale spre adevăr
şi cochetăm mereu cu minciuna
întotdeauna suntem romantici
şi până la urmă ne plictisim de atât romantism
şi suntem pragmatici până la
înalta trădare
ne vindem sufletele şi ne culcăm pe laurii
nimicniciei
întotdeauna fugim
de ceea ce ne poate atinge
de ceea ce ne poate face mai slabi
întotdeauna ne este frică de moarte
şi frica ne taie elanul în mici respiraţii
întotdeauna muncim
peste programul lui dumnezeu
întotdeauna spunem întotdeauna
şi niciodată nu încercăm
să fim veşnici

poezie de Ionuţ Caragea din 33 bis (2008)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu pom şi rod...

tu, pomul frunzelor ce dor
când mor în prag de toamnă
să-mi fii tu casă pentru dor
şi rumenă cetate şi de rod
sa-ţi fie pace.

în ridurile trunchiului, adânci,
mi-ascund iar soarele când trece
nu vreau să simt o toamnă rece
nici ploi sau vȃnt sau alte friguri
ci numai pace.

rotunde, clare, de lumină,
privirile, fiinţa vie mi-este, plină
şi sânii dor, şi setea mă tot arde
tâmplele sunt vânt nepotolit de soartă
nici pace nu mai am...

te cresc în mine din fragedă pruncie
izvor de sete să îmi fii, cȃnd totul e deşert...
spre cer ridic privire, te cer a binecuvântare
în ploaie rece, caldă, vino, visele tu spală
şi peste toate pace...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad perseide

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară nu se ştie...

Cad perseide peste tot,
Peste iubire, peste ură,
Peste bunic, peste nepot,
Peste îngheţ, peste căldură...

Şi-or mai cădea steluţe mii,
Căci Universu-i generos,
Din ale cerului tării,
De sus se prăvălesc în jos,

Dar ca şi visele deşarte,
Chiar de trudesc pe drumul lung,
De fericire nu au parte,
Mereu la ţintă nu ajung...

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară, nu se ştie...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!