100°F

s-a scufundat soarele-n furtună

drone pe cerul încordat încălcând bariere

e o linişte stranie şi-un vânt jucăuş îmbracă fantome

fugim spre casă strivim zmeură sub tălpi

sângerăm şi-i dulce toată durerea aceea

dintr-o boxă subtil ca o vrajă anima lui thom yorke

ne apasă pe ace în creier ca-ntr-o pernuţă în joacă

fugim în fereastră pe cer ţipari electrici aleargă

unul după altul

se luptă se hârjonesc

s-a întunecat de tot s-au stins toate luminile

aici oamenii mor lent şi noi îi iubim pentru asta

zâmbeşte-mi puţin mi-e foarte rău

lasă-mă o vreme trebuie să decantez totul

îndepărtează-te puţin desprinde-te

mai am de curăţat câteva răni

de umplut

gaura asta din capul meu

care se adânceşte tot mai mult

şi mă trage înăuntru cu totul

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un soare a apus

Am tot sperat

că vara asta nu se va sfârşi niciodată,

că ne vom trezi în puful orbitor

sub geamul cu vedere spre rachete şi constelaţii

şi lumea va fi blândă şi ne va tolera

toanele şi vulnerabilităţile.

Dar totul a trecut,

a trecut totul şi s-au îngălbenit deja amintirile virtuale,

ni s-au alterat

speranţele de viitor,

tot lucrăm la cubul acesta rubik

şi nu nimerim culorile din nicio perspectivă.

S-a întunecat tot orăşelul,

ni s-a făcut din nou frică.

Pulsul valuri în aparate, singura constantă aici

a rămas dragostea noastră.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara & noi

Trage cu dinţii
din inima mea instabilă şi nu-i pasă
că undeva, în căptuşeala aceea haotică,
ceva se dezaxează iremediabil; ăsta e el, cel mai drag
monstru, soarele de smoală
care se ridică în fiecare dimineaţă
din patul meu tot mai negru
şi tot mai puternic.

Vara, când
toată lumea se cere iubită, în nopţile cu teroare şi disconfort
termic, el, cu coşmarurile lui cronice, eu, cu
visele mele tehnicolore şi absurde,
nu ne vom atinge, nu ne vom apropia,
fiecare absorbit
în propria galaxie, pustie şi foarte stranie,
aşteptând o frânghie
care să ne ridice de acolo, din mijlocul
creierelor noastre
înfierbântate, făcute terci,

aşteptând
ceva
care să ne trezească cu forţa,
întorcându-ne la vieţile noastre
aproximativ normale, aproximativ ok,

vara, când toată lumea se cere
iubită, cu trupurile dezgolite
şi transpirate în mijlocul drumului,
noi, cei care ne iubim de atâta vreme
ne sufocăm
unul pe celălalt
în somn.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Ştiu că nu prea putem lua înapoi tot ce s-a întâmplat între noi. Şi nici nu aş îndrăzni să cred că pot rezolva totul cu o conversaţie pentru că nu aşa se procedează. Dar am tot vrut să-ţi spun că-mi pare rău, Dawson. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat primăvara asta. Pentru rolul pe care l-am avut eu în tot, pentru suferinţa pe care ţi-a provocat-o. Şi îmi pare foarte rău că am distrus prietenia noastră pentru că îmi lipseşte foarte mult. Şi oricât de îndepărtată ar fi, aştept cu nerăbdare ziua în care vom fi din nou prieteni.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trautman: John, unde te duci?
Rambo: Nu ştiu.
Trautman: O să iei a doua Medalie de Onoare pentru asta. (Rambo se uită la prizonierii de război salvaţi.)
Rambo: Ar trebui să le-o dai lor. O merită mai mult ca mine.
Trautman: Locul tău nu e aici, de ce nu vii înapoi cu mine?
Rambo: Înapoi la ce? Prietenii mei au murit aici. Lasă-mă să mor aici.
Trautman: Războiul, tot ce s-a întâmplat aici poate că a fost greşit, dar la naiba, nu îţi urî ţara pentru asta.
Rambo: Să o urăsc? Aş muri pentru ea!
Trautman: Atunci, ce vrei?
Rambo: Vreau, ce vor ei şi oricine altcineva care a venit aici şi şi-a dat tot ce avea. Ca ţara noastră să ne iubească atât o iubim noi pe ea. Asta vreau.

replici din filmul artistic Rambo II, după Kevin Jarre
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ace

Simt capul greu,

o minge de bowling

într-un impact continuu,

apoi

strâng schijele de pe podea,

din pereţi,

din

sângele tău,

le adun, le lipesc

şi mă prefac că sunt toate din nou la locul lor,

că totul e real, real, real,

la fel de real

ca scheletul ăsta pe care-l car după mine şi pe care nimeni altcineva nu-l vede,

ca

soarele de smoală de pe retină, dimineaţa,

pe stomacul gol,

când totul e atât de străin

şi de ce nu ar fi,

simt capul greu,

ace, ace, ace

sunt

o păpuşică vodoo

în mâinile

cuiva

care mă urăşte rău,

iartă-mă,

iartă-mă,

şi

apoi

mai du-te

naibii.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dream on

Ne trezim,

lumina ce ne loveşte e unda de şoc

care şterge

toate călătoriile nocturne din memorie,

rămân doar senzaţii,

vânătăi inexplicabile,

un tremur subtil.

Ne recunoaştem şi începem

să ne iubim din nou acum.

Să imprimăm pe casetele stereo

tandreţea aceea

care ne salvează întotdeauna.

Ne trezim,

dar e tot mai greu să ne găsim locul

în lumea asta

ca un glob de sticlă

sub care respirăm accelerat,

tahicardie,

înconjuraţi de mici bestii

gata, gata să ne sfâşie

pe o stradă prost luninată,

pe o bancă în parc,

la job sau sub vreo postare homofobă.

Să păşim atent,

pentru visători s-au construit reţele de frânghii

în cer

care ne traversează

dintr-un loc în altul,

suntem în pericol mereu,

ei stau cu

pumnul pregătit

pentru tot ce vreau să ţip,

cu claxoane şi reflectoare puternice de intimidare.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrupaţi din tablouri

Întotdeauna un cer oţelit
Peste oameni grăbiţi
Mă face să revin
La fetiţa cuminte
Care doar privea pe geam
Copiii, bunicii, animalele din lanţ.
Miroase atât de frumos a ploaie
Totul e linişte,
Rămân de făcut doar paşii spre casă.
În şanţuri se scurg flori de tristeţe
Pământul absoarbe divinul şi răul, deopotrivă,
Drumul cel bun e pe şoseaua liberă
Pace şi calm transmit copacii,
Frecvenţa satului se dizolvă cumva în eter,
În alte timpuri se strângea în butoaie apa de ploaie,
Era plină de praf şi de binecuvântare,
Acum se împrăştie peste tot şi, în toată risipa asta
Drumul se pierde până la casa ultimului ţăran.
Sub un pridvor, bătrânul are în colţul ochiului
Ultima lacrimă a generaţiei lui.
Sunt nişte tablouri pe lângă care fugim,
Am ieşit din pânza aceea şi observăm că pielea ni se schimbă, gândurile, credinţa,
Ne agăţăm de câte un copac din tablou, o căsuţă de lemn, o piatră,
Dar nu ne rămâne decât să privim cum ploile ne alungă spre vieţile noastre,
Devenim observatori discreţi, poate nostalgici,
Originile se amestecă într-o expoziţie de tablouri,
Plecăm de acolo bulversaţi ca dintr-o maternitate,
Ne grăbim paşii spre case,
Suntem toţi oamenii ăia care aleargă,
Peste noi, un cer oţelit.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Când eu nu v-oi mai fi,
Cineva lipsa îmi va simţi?
Şi de acolo de unde oi fi
Oare peste cei dragi aş putea privi?

Fără trup oare tot eu aş fi?
Aş avea aceleaşi amintiri?
Mi-ar mai păsa de cineva?
Oare toate astea ar mai conta?

Stau nopţile şi mă întreb
Destinul meu e împlinit?
Rostul meu este aici?
Oare viaţa asta e doar un test?

Când firul vieţii brusc s-a rupt,
Luminile uşor sau întunecat
Şi toate becurile sau stins,
Oare stinse au rămas?

Tot ce am fost,
Tot ce în viată am făcut
În afară de cei cunoscuţi,
Oare pentru altcineva ar mai conta?

poezie de Ciprian Ionuţ Chiricea (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne iubim

puţin şi toamna asta
care a venit după ce-au plecat
cocorii în bejanie
să ne atingem catifelat
cum o fac artiştii
să ne iubim prin jnepenii
mângâiaţi de soare şi vânt
să ne tăvălim pe coastele
de granit cu dungi de spumă
să fim doi vulcani care fumează
liniştiţi până la ultima lavă
s-o schimbăm între noi
aşa fierbinte şi suavă
suntem vulturii pleşuvi
care se trag de barbă
după ultima pulpă de lamă
de oţel inoxidabil uitată
pe etajera din cântecul permis
seara la focul de tabără stins
de pompierul care a împroşcat totul
cu spumă de ras
să ne iubim exemplar
ultimul exemplar s-a epuizat
pentru murmurul mării
ne strângem în braţe politicos
în aer urcă şoaptele
soarele se strânge rigid
într-un colţ de cer zidit
de-un meşter popular şpriţar
să ne iubim de parcă am îmbrăca
umbre în haine armani
de culoarea mânzului
proaspăt fătat sub cerul unei toamne

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată şi Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alţi părinţi şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au trecut pe aici

e târziu
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-un alt anotimp

S-a făcut târziu
şi încă nu ţi-am spus tot
ce am vrut să-ţi spun, ca şi cum aş fi trecut printr-o sită
o mulţime de lucruri şi după o mulţime de nimicuri
au rămas cuvintele mari şi neapărat dureroase,
s-a făcut târziu, s-a întunecat afară
şi mi-e tot mai greu să-ţi desluşesc ochii
în lumina bolnavă-oranj a unui felinar stradal,
eşti ca o ţintă pe cel mai îndepărtat
perete al camerei, trimit săgeţele spre tine, cad toate
în gol şi-mi pierd curajul,
pentru că
s-a făcut târziu de tot
şi tot discursul pe care l-am repetat în minte şi pe care
credeam că îl voi rosti
ca de pe un prompter mintal, cu pauze în locurile potrivite,
cu tandreţea şi vina celui care părăseşte,
s-a destrămat,
s-a dus naibii tot şi eu am rămas
cu un bolovan uriaş
apăsându-mi în piept,
strivindu-mă tot pe dinăuntru,
tu ai plecat fără să bănuieşti nimic,
fără să te întrebi de ce tremur toată,
de ce am vorbit
despre toate nimicurile acelea,

se făcuse târziu, era o noapte urâtă tare,
ploua şi miroseam a ţigări şi vulnerabilitate,
am plecat şi eu,
cu un blank mintal total,
ca un Cadillac Eldorado negru
rulând spre nicăieri
cuprins încet
de ceaţă şi fum greu.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noah Calhoun (în ultima lui scrisoare către Allie): Scumpa mea Allie. N-am putut dormi aseară pentru că ştiu că totul s-a termint între noi. Nu mai sunt amărât, ştiu că ce am trăit noi a fost adevărat. Şi dacă, în viitorul îndepărtat ne vom revedea în noile noastre vieţi, îţi voi zâmbi bucuros şi-mi voi aminti cum ne-am petrecut vara sub copaci, învăţând unul de la altul şi iubindu-ne tot mai mult. Iubirea cea mai frumoasă este cea care trezeşte sufletul şi ne face să ne dorim mai mult, cea care ne pune inimile pe jar şi aduce linişte interioară. Asta mi-ai dăruit tu. Asta sper să-ţi ofer şi eu pentru totdeauna. Te iubesc. Rămas bun. Noah.

replică din filmul artistic Jurnalul
Adăugat de Raluca Buhar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub aripă de vânt

De când mă ştiu
eu am iubit Vântul,
de-aceea am pornit drumeţ
să-i aflu adăpostul,
acolo unde...
cerul se uneşte cu marea.
Apoi,
mi-am culcat capul pe un nor
şi am rugat
Vântul de Miază-Noapte
să m-acopere cu aripa lui.
Am tot colindat
de la un pol la altul
şi de acolo m-am întors
schimbată...
Puţin dintr-o boreală auroră
s-a lipit de sufletul meu,
şi toate Vânturile...
m-au adoptat!
Acum, mamă îmi este Furtuna,
iar Viscolul - e tatăl meu!
Vântul ştie că-s de-a lui,
iar eu... sunt Vânt!

poezie de Maria Grosu
Adăugat de Nicoleta Ilade
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiind latini, opresiunea era mai mare la noi faţă de ţările slave, mai apropiate de ruşi. Noi eram mai rebeli, mai indisciplinaţi. De aceea opresiunea a fost mai puternică la noi. Iar asta a făcut ca schimbarea din '89 să se facă cu o baie de sânge, lucru care nu s-a petrecut în alte ţări. Asta pentru că ceilalţi au putut să o rezolve altfel. Iar aici nu s-a putut. Şi a explodat totul.

citat clasic din Mihai I al României
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apţi de iubire. Iar fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăieşti, totul. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau şi construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi şi prea puţin pentru mâine.

citat din Gina Patrichi
Adăugat de Lidia Reste
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bate întotdeauna alt clopot

Bate întotdeauna alt clopot,
genunchii mei stau în altă biserică
şi-n altă vreme.
Peste mine doarme alt înger.
Eu mă ridic de sub aripa lui şi spun:
- Du-te, du-te, nu vezi că eşti altul?
El îmi răspunde:
- Lasă-mă, mai lasă-mă puţin,
mi-e foarte somn,
mai lasă-mă puţin...
De ce te uiţi, că eşti şi tu altul!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În filmul Braveheart, William Wallace spune: "Toţi oamenii mor. Dar nu toţi trăiesc." Şi eu m-am numărat multă vreme printre acei oameni care trăiesc din inerţie. Care se mulţumesc cu puţin din teama de a îndrăzni mai mult. Am ascultat toate vocile, mai puţin vocea mea interioară. Vocea sufletului meu. Pentru că fiecare om are un suflet. Într-o zi o să fac o colecţie de materiale şi cercetări care atestă în mod ştiinţific existenţa sufletului uman. Cuvântul "psyche" înseamnă "suflet" deci psihologia este ştiinţa despre suflet. Înţelepţii din antichitate au ştiut asta, amatorii de azi se bălăcesc în ignoranţa lor. Dar nu pentru multă vreme, pentru că adevărul nu poate fi ascuns. Asta e pasiunea mea. Psihologia. Potenţialul. Personalitatea. Toate se leagă între ele. Nu am aflat asta decât în clipa în care am reuşit să amuţesc toate vocile din afara mea. Vocea părinţilor, a profesorilor, a televizorului şi a radioului, a prietenilor şi chiar vocile din capul meu, din mintea mea raţională care a fost condiţionată şi educată să gândească într-un anume fel.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că de la distanţă percepţia nu este foarte exactă, dar mi s-a părut că, în ultimii doi ani, România s-a clătinat şi a regresat. Mi s-a părut că acum starea populaţiei e mult mai îngrijorată, mult mai agresivă, mult mai iritată, probabil că şi din cauza crizei, care de altfel se simte în toată lumea. Dar aici cred că s-au adunat şi erori ale acestor ultimi 20 de ani, când s-a furat prea mult, s-a minţit prea mult, s-a manipulat şi corupt prea mult şi poate că asta este explicaţia stării din acest moment, de impas, de marasm, de lipsă de speranţă. Să sperăm că ţara va ieşi din asta.

citat din Norman Manea
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunia omului de rând

să arunc tot ce-mi vine în mână,
să fac totul una cu pereţii,
să stau calm şi să aştept să treacă,
dar nu pot,
e acolo în mine.

femeile plâng din ce în ce mai mult,
din ce în ce mai mulţi bărbaţi dependenţi de băutură,
majoritatea oamenilor se cred bolnavi psihic,
însă în capul lor prostia se loveşte de pereţi.

nu poate trece de la sine;

credeam că sufăr din cauza unei iubiri pierdute
până când m-am trezit cu un mesaj de la ea,
deja avea 3 copii şi era în plin divorţ.
mi a spus că încă mai simte ceva,
cu fărâma aia de suflet care i-a mai rămas,
dar nu pentru mine,
pentru un altul,
care nici măcar nu a încercat să se sinucidă.

acum câteva zile am băgat un câine în casă,
l-am curăţat şi i-am dat ceva de mâncare,
nu era chiar atât de rău.

aveam nevoie de cineva cu care să comunic
până într-o zi când s-a pişat pe mine în timp ce dormeam,
l-am scos afară în frig.

a doua zi, i-am simţit lipsa,
l-am hrănit, i-am făcut baie,
acum stă în colţul lui liniştit
cu bucata aia de carne în gură,
şi-a învăţat lecţia.

soldaţii mor pe fronturi,
fluturând sticle de vin
şi nevestele lor fac sex cu alţi bărbaţi
care nu sunt chiar atât de proşti, încât să-şi rişte viaţa pentru idealuri care nu-şi au rostul.

e o nebunie,
e trist să te gândeşti la asta,
e trist să scrii asta,
e trist, foarte trist.

dar nebunia e o formă de normalitate
dacă ţi-ai petrecut toată viaţa printre oameni simpli
care se cred nebuni.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!