Acum am să vă citesc Poemul despre moarte:

Eu aşa îmi imaginez moartea:
uşa camerei mele se închide cu cheia
pe dinăuntru,
perdelele şi draperiile vişinii se trag singure
se târăsc hotărât pe sârmă şi pe urmă, zvâc!
deodată se lipesc etanş peste fereastră sufocând caleidoscopul orbitor de afară,
orice zgomot se scurge încet din vinele camerei
liniştea se umflă scârţâind în surdină ca o floare mare de vată
Atunci
se apropie de mine Tuti, păpuşa mea pierdută de plastic,
cea cu picioarele rupte,

uriaşă şi zâmbitoare,
cu cavitatea toracică desfăcută şi cu butoanele scânteind de emoţie,
mă ia de mână şi eu sunt mică pe lângă ea,
mică de tot,
dar ea mă întreabă cu blândeţe pe care raft al bibliotecii vreau să urc,
vocea ei sună distorsionat, tărăgănat şi adormitor
becul de 100 de wati explodează ca un dop de şampanie
noaptea eternă îşi desface cosiţele şi fiecare şuviţă îşi alege drept ursit un obiect din cameră
îl învârte ca pe un mosor, se înşurubează pe el ca un boa întunecos de pâslă
toate sunt acum conectate între ele, sunt prinse în reţeaua nimicului
colecţia de lumânări se aprinde simultan,
şi flăcărui licăresc cuminte în fiecare colţ al camerei, ca într-un pom de Crăciun,
Cele 12 cutiuţe muzicale încep deodată să-şi depene melodia ca o mică fanfară locală
Unchiaşu' Ben înghite monezile cele mai strălucitoare,
şi porţelanurile tresaltă de bucurie clinc clinc
Câteva dintre cărţi, mai ales cele de pe raftul meu preferat, încep să mă aplaude din pagini
va fi patetic şi eu le voi spune să nu mă aplaude că nu suntem la teatru,
atunci ele îşi aruncă paginile prin toată camera
şi paginile se amestecă
nu se mai ştie cine ce a scris
toţi suntem egali
şi e aşa o bucurie generală,
dar fireşte, una discretă, cum cere solemnitatea momentului.
Totul e exact ca într-o imagine imortalizată odată
în ciorapul Bunicii. Exact aşa.

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul îşi scutură secundele pe la uşa sufletului meu... Şi nu sunt singură... Sunt un punct mobil, licurind ca o stea, pe cerul lipsit de senin al vârstei a treia. Şi iată cum pereţii camerei mele îmi dau deodată strania senzaţie de sufocare, dar şi de siguranţă în acelaşi timp, de rece, dar şi de odihnă, de lumină, dar şi de tăcere... Mă plimb fără sens prin camera goală, vorbind cu mine însămi despre toţi, despre toate. Zâmbesc, îmi amintesc de bătrânii nevrotici şi îmi imaginez că nu sunt departe de povestea lor.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peroane

gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în faţa camerei de filmat depărtându-se

oamenii se mişcau mai încet / acele ceasului se mişcau mai încet

în spate oraşul se transforma într-o iluzie

de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric

desprinderile păreau uşoare / dar nu era aşa

ştiam că trebuie să plec undeva

să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion

cu care am scris pe pereţii gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//

paşii pe asfaltul gros

până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie

atunci am simţit nebunia

calvarul

inima îmi devenea din ce în ce mai mică

odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea

le întorceam zâmbete false oamneilor care şi ei mă priveau

le cunoşteam bine soarta deşi ei nu ştiau

aveau să se întoarcă şi ei în oraşele lor pline de fabrici dezafectate

cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ

ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei

//

apoi a venit noaptea şi dintr-odată nu am mai rămas decât eu şi trenul

în căldura sufocantă am întins braţele şi camera s-a oprit din filmat

m-am desprins/ am zâmbit morţii senin şi am plecat mai departe /
în visul meu în care oraşul era din ce în ce mai frumos şi strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură şi eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cuşcă

o pasăre pe care o găseşti zbătându-se pe trotuar / te uiţi la ea şi inima ţi se strânge

simţi bătăile aripile ei pe şira spinării / acelaşi arc electric care se descarcă în tine /

şi din tine pleacă mai departe / nimeni nu ştie unde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ţigară

Este mai complicat decât pare a fi.
Ai un pachet în faţă.
Multe posibilităţi.
Nu este chiar întreg.
Lipsesc doar câteva bucăţi.
Este în regulă.
Toţi avem un trecut.
Am făcut alegeri care ne definesc.
Alegeri care spun cine suntem,
de unde venim şi încotro ne îndreptăm.
Eu te accept aşa.
Acum, te rog, alege una.
Ştiu că avem trăsături comune,
ne învârtim şi ne aşezăm în acelaşi spaţiu.
Ai putea spune că suntem toate la fel.
Dar nu.
Pentru o secundă una dintre noi este diferită.
Este specială.
Acela este momentul în care faci o alegere.
Şi m-ai ales pe mine.
Mă scoţi din rând.
Mă studiezi.
Mă tragi uşor.
Mă prinzi cu ambele mâini,
mă roteşti între degete,
îmi prinzi umerii şi genunchii cu mâinile şi
mă roteşti coleric trăgându-mi pe nări parfumul
puternic.
Îmi prinzi gâtul cu buzele într-o muscătură fermă
şi totuşi blândă, caldă, tandră.
Îţi fac rău şi totuşi mă doreşti atât de tare.
Îţi fac rău.
Atunci de ce zâmbeşti?
Mă vrei?
Te vreau.
Vreau să mă consumi cu totul,
să-ţi intru prin plămâni,
prin inimă,
prin creier,
prin corp,
să te inund cu totul şi
să mă pierd milimetru cu milimetru prin tine.
Hai aprinde-mă.
Şi atunci îl aud.
Zgomotul.
Acel zgomot urmat de o usturime care nu distruge,
ci vindecă.
Îl simt cum îmi arde picioarele
dar nu mă tem.
Nu mă tem pentru că ţi-am ajuns pe buze,
ţi-am pus stăpânire pe gură şi
acum mă pot juca în sfârşit cu limba ta.
Ai tras adânc.
Te simţi puţin ameţit,
îmbătat de aromă.
Te simt vulnerabil şi
prind putere cu fiecare muşchi pe care ţi-l relaxez.
Ameţeală,
eu mă îmbăt cu tine,
tu te îmbeţi cu mine,
ne consumăm reciproc şi
ne satisfacem dorinţele.
Mai trage, te rog!
Mai frânge-mă între degetele tale!
Mi s-a încins spatele şi arsura avansează spre gât,
nu mă poţi lăsa acum!
Sunt la fel de dependenta de tine aşa cum tu eşti de mine.
Mai soarbe, mai trage, mai gustă-mă o dată.
Se apropie sfârşitul.
Ştiu asta, îl simt, e aproape.
Prinde-mă mai strâns şi soarbe-mă cu totul.
Contopeşte-mă cu fiinţa ta.
Şi atunci când arunci ce a mai rămas din mine în scrumieră
să nu o priveşti cu amărăciune.
N-am plecat.
Eu sunt prin tine,
alergându-ţi prin celule,
prin ţesuturi,
prin sânge,
prin minte,
prin trup.
Nu te voi părăsi curând.
Aprinde alta.

poezie de Denisa-Maria Ilie
Adăugat de Denisa-Maria Ilie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lehamite în doi

aşa era pe atunci
nu-mi ajungeai
în fiecare zi desluşeam un mister
împreună
îmi păreai
o creatură nepământeană
o capodoperă divină

noaptea te evocam

acum nu mai înţeleg existenţa
nici măcar
ca un sens
câteodată pare interminabilă
câteodată fulgerătoare

de cele mai multe ori
sinistră

acum îmi eşti prea mult
într-o viaţă din ce în ce mai puţină
în odaia asta tot mai mică
în orbitele mele adânci

am devenit
nişte accesorii complementare
într-un mecanism fragil al duplicităţii
două păpuşi de porţelan ieftin
pe raftul aceluiaşi destin
într-un talcioc grotesc
de cartier

două entităţi
cu pretenţii neverosimile
de pereche

suntem două identităţi de ocazie
atât de vechi
de ipocrite
de nepotrivite
în arhitectura haosului
în lehamitea colectivă
încât aproape că am uitat
unde
în ce împrejurări ne-am pricopsit
unul cu celălalt
de ce
şi mai ales
până când?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două inimi

Două inimi într-un singur piept, îşi împărţeau bătăile.
Una se satură şi decide să urce sus, în cap.
Îşi construieşte un întreg oraş, pe care îl înconjoară cu ziduri groase, din cea mai rezistentă pânză de aer.

Timpul trece...

Inima ce a decis să plece, măcinată fiind de singurătate, începe să îşi dea întâlnire cu prieteni invizibili; să îşi aducă singură ofrande; să cânte despre fericire, pentru a şi-o aminti.
În fiecare dimineaţă, de cum se deschid pleoapele, îşi repetă că "ştie ce face", minţindu-se fără să vrea.

Timpul trece...

Precum două păsări pe acelaşi cer, cele doua inimi nu se pot ignora la nesfârşit.
Prima ar vrea să vorbească, dar nu ştie limba.
A doua ar vrea să tacă, dar nu cunoaşte liniştea.

Timpul trece...

Până-ntro zi, când se opreşte-n loc.
Şi pentru câteva secunde, cele două inimi se privesc.
Una uitându-se în sus, cu modestie, cealaltă privind în jos, cu trufie.

De la această întâmplare, mult timp a trecut...
Şi adevărul e, că nimeni nu ştie să descrie exact ce s-a întâmplat, deşi mulţi au încercat.

Unii spun că cele doua inimi s-au privit, până când cea de sus a adormit.
Şi aşa de la înălţime a căzut, că s-a ciocnit de cea de jos... şi din doua inimi, Una s-a făcut.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra celor nevăzuţi

Prin cuvânt
eu am ajuns târziu
în lumina voastră.
Pentru mulţi voi rămâne
tot nevăzut.
Precum şi voi mie.
Precum în cer, aşa şi pe Pământ!

Poate că umbrele noastre
au trecut intr-o goană bezmetică
una pe lângă alta.
Sau trec acum
(precum cometele),
una în umbra celeilalte.
- Ştii, eu sunt cometa, mă rog,
corpul ceresc, mai mare: spune unul.
- Aşa... şi?
- Eu sunt cometa mai mică,
dar mai plină de energie: spune altul.
- Aşa... şi?

Oare cum s-ar potrivi,
Aşa şi, aşa şi,
Intr-o galaxie gri?
Ne umbrim cu un cuvânt,
Precum în cer, aşa şi pe Pământ!

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anişorii mei

(nepoatei mele, Maria Elaine)

Nu mai sunt aşa de mică,
Sunt fetiţă cuminţică,
Eu în orice dimineaţă
Mă îngrijesc de mâini şi faţă.

Mă îmbrac frumos, cuminte,
Mama-mi zice dulci cuvinte,
Nu mai spune că sunt mică,
Am şapte ani şi sunt voinică.

poezie pentru copii de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se culcă în pat şi trase perdelele. În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete. De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică? Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!"

Fraţii Grimm în Scufiţa Roşie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Află ce iubeşti şi lasă iubirea aia să te ucidă

Noi toţi vom muri, absolut toţi. Ce circ!
Numai asta ar trebui să fie de-ajuns
pentru a fi iubire între noi, dar nu-i.
Suntem terorizaţi şi turtiţi de trivialităţi.
Ne mâncăm în noi înşine pentru nimicuri.

Da, toţi vom muri. Tu şi eu. Tu şi eu şi toţi ceilalţi.
Într-o zi va sosi, implacabil,
acel fatidic moment care ne va alunga de pe pământ.

CÂND vom muri nu e nici măcar cea mai importantă întrebare,
mai ales că odată mort nu vei mai fi pe aici încât să conteze
sau să te îngrijorezi de ceea ce-ai făcut sau n-ai făcut.

Nu, interesantă e întrebarea CUM vei muri.
De cancer? Infarct? Bubă neagră? Înecat cu un covrig?

Eu? Trag nădejde că nu mi se va deschide paraşuta.
Sau poate o prăbuşire cu avionul.
OK, nici chiar aşa, dar uneori când sunt în avion
şi ne pregătim de aterizare, şi vremea e groaznică,
încep să-mi imaginez cum ar fi o prăbuşire –
cad măştile de oxigen, femeile ţipă, copii plâng.
Poate mă voi întinde peste culoar
şi voi prinde de mână o persoană cu totul străină
într-un gest dramatic, aşteptând înfrăţiţi inevitabilul.
Pământul va da năvală peste noi
şi noi vom fi buşiţi împreună în eternitate.

Din fericire, asta încă nu s-a întâmplat,
dar e captivant să meditezi la o asemenea posibilitate.

Când ne gândim la propria noastră moarte,
de obicei ne închipuim momentele finale.
Patul de spital. Familia plângând. Ambulanţa.
Nu ne gândim la lungul şir de opţiuni şi de tabieturi
care ne-au adus în pragul acestor clipe finale.

Ai putea crede că moartea noastră
e o lucrare-n curs de execuţie pe drumul vieţii –
fiecare respiraţie, fiecare muşcătură, fiecare înghiţitură,
fiecare noapte pierdută şi fiecare semafor nefuncţional în trafic,
şi fiecare râset şi oftat şi pumn strâns şi suspin solitar –
fiecare dintre acestea ne-au adus cu un pas mai aproape
de tragica noastră DESPĂRŢIRE de această lume.

Aşa că cea mai bună întrebare nu este oare când voi muri,
ci care-i vehicolul pe care-l aleg pentru a ajunge acolo?
Dacă tot ce faci în fiecare zi te aduce mai aproape
de moarte într-un fel unic, personal şi subtil,
atunci tu ce anume alegi pentru a fi ucis?

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele nostru, văzut de pe alţi sori, e şi el o stea variabilă, care din 11 în 11 ani îşi micşorează strălucirea, adică atunci când are mai multe pete. S'ar putea în acest caz, ca Mira Ceti din constelaţia Balena să aibă mult mai multe pete şi astfel, la maximul petelor, să aibă cea mai mică strălucire. După cum petele Soarelui nostru se răresc din ce în ce, până când ajunge o vreme, când luni de zile nu mai vezi o singură pată solară, cum s'a întâmplat în 1913, tot aşa petele soarelui Mira Ceti dispar una după alta, până când discul său poate să dea o mai mare strălucire. Stelele albe sunt cele tinere, cele gălbui cele mature, cele roşii aproape de stingere. Mira Ceti, când începe să descrească, se roşeşte din ce în ce. Aceasta ne-ar face să credem că ar fi adevărată ipoteza cu petele.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele cele mai strălucitoare din Pleiade au nume ca: Alcyona, Electra, Maia etc. Alcyona este cea mai strălucitoare dintre ele. Astronomii au găsit că în Pleiade sunt două feluri de stele; cele cari sunt în adevăr legate între ele şi cari au aceeaşi mişcare în spaţiu şi cele cari se află întâmplător în acea parte a cerului. Stelele principale, cele cari formează adevăratele Pleiade, sunt sori enormi, sori tineri, învăluiţi şi legaţi între ei prin întinse fâşii de nouri luminoşi.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patimile omului sunt nenumărate ca nisipul mării; niciuna din ele nu seamănă cu alta şi toate, atât cele josnice, cât şi cele frumoase, la început supuse omului, ajung mai târziu să-l stăpânească. Fericit e acela care îşi alege patima cea mai frumoasă dintre toate.

Gogol în Suflete moarte
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poema Chiuvetei

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai!
steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire
la sensul existenţei şi la obiectivitatea ei
şi într-un foarte tărziu îi făcu o propunere muşamalei.

... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ele au venit

Astăzi mama şi surorile mele
au venit să mă vadă.

Am fost singură mult timp,
cu poeziile mele, cu mândria mea... aproape nimic.

Sora mea – cea mai mare – a crescut,
Este blondă. Un vis elementar
trece prin ochii ei; i-am spus surorii mai mici:
"Viaţa este dulce. Orice lucru rău într-o zi ia sfârşit."

Mama a surâs – aşa cum pot surâde doar cei care
înţeleg sufletele.

Cinăm împreună în cea mai călduroasă
camera din casă.
Cer de primăvară... pentru a-l vedea,
toate ferestrele sunt deschise.

În vreme ce ne plimbăm în tăcere
din pricina tuturor celor de demult şi uitate,
sora mea – cea mică – intervine:
" Iată, trec rândunele pe lângă noi."

poezie de Alfonsina Storni, 1892 –1938, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată ce cunoşti pătratul lui Pegas, găseşti uşor constelaţia Andromeda, mai cu seamă că am spus cum δ din Pegas e totodată α din Andromeda. Aproape la şir urmează δ, β şi γ din Andromeda; α, β şi γ sunt stele frumoase, de mărimea 2. Dintre toate aceste stele γ este cea mai frumoasă, dar numai pentru lunetă. O lunetă cât de mică dedublează pe γ într-o stea mare şi una mică, cea mare fiind galbenă şi cea mică albastră. Cu lunete mai mari, steaua cea mică se împarte şi ea în două stele, astfel că γ din Andromeda, sau Almah, cum i se mai zice, e o stea triplă.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai mare victorie a mea a fost aceea de a fi în stare să trăiesc cu mine însămi, să îmi accept defectele. Sunt foarte departe de a fi un om adevărat, aşa cum mi-aş dori să fiu. Dar tot eu îmi dau seama că, în cele din urmă, nu sunt chiar de lepădat.

citat din Audrey Hepburn
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie aproximativă

gândesc ciudat
în fiecare zi mă gândesc la toamnă ca şi cum nu m-aş gândi

nesfârşitele desprinderi închise-n propriul cap nu cer să fie înţelese prin ricoşeu

mi-e foarte greu să plec de acasă

aici îmi pun
aşa ca pe o cenuşă caldă pe lista de priorităţi
numai pe ea s-o am în minte
inima
ea mă spune pe mine iar acest
proiect
trebuie dus la bun sfârşit

povestea e bine să faci cu inima ceea ce faci
nu durează mult dar atunci se aud bătăi în coşul pieptului
sunete de frecvenţă înaltă şi sentimentul de sens se instalează în toate cele patru camere
altfel totul ar suna a gol într-o mare de întuneric
în care s-ar pierde şi copacii pădurilor de esenţe tari

au fost mai multe toamne
venite din ochii zărilor cu acelaşi foşnet de frunze uscate
dar ca aceasta ce mă face să păşesc mai gingaş
n-a fost niciuna aşezată la picioarele mele
au venit unele cum au venit s-au ascuns într-un ulcior
niciodată nu voi şti dintre ele care să fi fost cea adevărată
pierdută în marea verde a pupilelor
toamna are şapte ani

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie aproximativă

gândesc ciudat
în fiecare zi mă gândesc la toamnă ca şi cum nu m-aş gândi
nesfârşitele desprinderi închise-n propriul cap nu cer să fie înţelese prin ricoşeu
mi-e foarte greu să plec de acasă
aici îmi pun
aşa ca pe o cenuşă caldă pe lista de priorităţi
numai pe ea s-o am în minte
inima
ea mă spune pe mine iar acest
proiect
trebuie dus la bun sfârşit
povestea e bine să faci cu inima ceea ce faci
nu durează mult dar atunci se aud bătăi în coşul pieptului
sunete de frecvenţă înaltă şi sentimentul de sens se instalează în toate cele patru camere
altfel totul ar suna a gol într-o mare de întuneric
în care s-ar pierde şi copacii pădurilor de esenţe tari
au fost mai multe toamne
venite din ochii zărilor cu acelaşi foşnet de frunze uscate
dar ca aceasta ce mă face să păşesc mai gingaş
n-a fost niciuna aşezată la picioarele mele
au venit
unele cum au venit s-au ascuns într-un ulcior
niciodată nu voi şti dintre ele care să fi fost cea adevărată
pierdută
în marea verde a pupilelor toamna are şapte ani

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

... Aş vrea, de s-ar putea....

Am fost aproape de Rai, cu tine de mine aproape
Cu al tău grai desprins din Rai
Erai zâna ce-mi spuneai şoapte in noapte
Acum eşti prea departe şi nu ai parte de cele ce le sperai

Voi înţelege cândva, atunci când voi putea
Că cele întâmplate, mi-au fost date spre a fi învăţate
Din baza mea de date te voi şterge şi nu aş vrea, pe tine, cu numele, iubita mea
Dar asta este dorinţa ta, ce o voi respecta mai presus dintre toate

Se prea poate, că intr-o noapte să mă strigi în şoapte
Dar eu voi da întâietate la a mea viaţă
Căci din cele prezentate, nu mai aud a ta inimă cum bate
Departe poate în altă viaţă, ne vom întâlni poate în piaţă

Să fac la toate faţă nu am cum, că nu sunt paiaţă
Al meu suflet fierbinte îl pun la gheaţă
Fetiţă minunată ce mi-ai dat cândva speranţă
M-ai învăţat ceva, să nu mai îmi pun sentimentele pe faţă

A fost aievea doar un vis
Multe atunci s-au zis
La un sărut aprins
Să tremuri nu ţi-am interzis

Doresc să trăiesc şi eu firesc
Omenesc voi să vorbesc
Şi din tot ce făptuiesc
Nu voi să greşesc

Trecutul e o poveste ce-mi dă de veste
Că prezentul se trăieşte. la fiecare aşa cum este
Şi voi ca în viitorul ce mi se pregăteşte
Una că tine dacă mai este.

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!