Timpul îşi scutură secundele pe la uşa sufletului meu... Şi nu sunt singură... Sunt un punct mobil, licurind ca o stea, pe cerul lipsit de senin al vârstei a treia. Şi iată cum pereţii camerei mele îmi dau deodată strania senzaţie de sufocare, dar şi de siguranţă în acelaşi timp, de rece, dar şi de odihnă, de lumină, dar şi de tăcere... Mă plimb fără sens prin camera goală, vorbind cu mine însămi despre toţi, despre toate. Zâmbesc, îmi amintesc de bătrânii nevrotici şi îmi imaginez că nu sunt departe de povestea lor.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea din jur

În noaptea din jurul meu
Degetele îmi sunt lumină.
Îmi sorb sentimentele
Ca pe o cană de cafea cu aromă
De ciocolată.
Neuronii se întind
Ca nişte melci lipicioşi
Cu sparte cochilii.
Îi simt cum trec prin porii sufletului meu,
Le aud ecoul sentimentelor
În labirintul în care
Culorile se îmbrăţişează.
Acolo îmi caut liniştea,
Acolo este ghidul inimii mele.
Îngerii au plantat fulgi albi
Pe braţele mele.
Nu-mi mai trebuiesc globii oculari!
Sunt oar cercuri care se rotesc
În jurul unui punct.
Oh, orb, alunec în lumină
Şi dispersez întunericul,
Modelez iubirea
Şi devin înger...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt un om foarte puternic pentru că, fiind foarte inteligent, îmi dau seama când sunt prost. Şi atunci când sunt prost, îmi iau pe unul inteligent în treaba aia lângă mine, si asta îmi dă siguranţă de putere de caracter, de morală, pentru că pot să spun: "Domn'le, până aici!". Îmi văd nu numai lungul nasului, dar îmi dau seama cine sunt.

citat din Ion Ţiriac
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi amintesc, bunico...

Îmi amintesc mereu, bunica mea,
Cum mă ţineai cândva în poala ta
Şi îmi spuneai poveşti cu zmei şi zâne...
Şi-acum le-aş asculta dacă le-ai spune...

Dar altă lume te-a furat, departe,
Tu dormi în ceruri şi te-ascunzi în noapte.
Îmi mângâi păru-n vis şi plângi. Ştiu bine,
Scumpă bunică, îţi e dor de mine.

Te-ntoci pe rumuri tainice, te pierzi,
La geamul meu, cuminte, te aşezi...
Priveşti cu ochii-n lacrimi lumea mea.
Bunico, te iubesc, oh, nu uita!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai mare victorie a mea a fost aceea de a fi în stare să trăiesc cu mine însămi, să îmi accept defectele. Sunt foarte departe de a fi un om adevărat, aşa cum mi-aş dori să fiu. Dar tot eu îmi dau seama că, în cele din urmă, nu sunt chiar de lepădat.

citat din Audrey Hepburn
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasă...

Închid ochii şi se aşează sub pleoape
Înger de şoapte, în noapte.
Şi fiecare şoaptă este o catacombă...
Cad lacrimi în trombă...
Amintirea se disecă în mii de tăceri.
Este timpul de ieri...
Când eu - mireasă a verbului ruginit,
Îmi amintesc de-nceput.
De mireasa de rubin, cu voaluri din care,
Din râuri de sânge-am ţâşnit,
Cu tălpile goale.
Căutam să cunosc fericirea
Din laptele mamei dulce şi alb.
Prin Dumnezeu mi-a rămas
Far şi catarg.
Au trecut ani...
Am devenit femeia-mireasă,
Femeia frumoasă, frumoasă, frumoasă...
Păşind spre altar
Cu sete de viaţă.
N-am gândit niciodată
Că sub pleoapele ninse
Se vor scurge deodată,
Lacrimi, gânduri şi vise.
Am trimis la plimbare
Timpul iute trecut
Şi sub lespezi de Soare m-am ascuns - început.

În alt timp am plecat
Şi să plâng m-am decis,
Printre munţii de doliu,
Pentru ultimul vis.
Şi trecutul acela în zadar a apus,
Toate visele vieţii ca o clipă s-au scurs.
Despre visele mele
N-am nimic să vorbesc.
Am prea multă durere,
Dar tot vreau să iubesc...
...............................................................
Paşii-aleargă prin mine,
Sunt un gând de cristal
Dintr-o vară rămasă
Rătăcită la mal.
Şi din nou sunt mireasă,
Mire mi-e Infinit
Şi la tâmple-mi anină
Ramuri-valuri de mirt.
Îmi e voalul un val
Peste umerii goi,
Peste umeri de ceară,
Dar e-un vis fără noi.
Doar buzele mele sunt încrustate-n nisip,
Ca urmele paşilor
Trecători prin... peste timp.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt dator

Îmi sunt şi soare, 'mi sunt şi stele
Şi mare-mi sunt şi sunt pământ
Iubirea dorurilor mele...
Să te iubesc dator îmi sunt!

Să-mi amintesc că sunt iertare
De-o veşnicie-mi sunt dator.
Sunt cântec de privighetoare
Şi adăpostul unui dor.

Îmi sunt dator să-ţi mângâi părul,
Când te aşezi la pieptul meu,
Căci numai eu îţi ştiu misterul
Prin care "tu" eşti veşnic "eu".

Îmi sunt blestemul dintr-un cântec
Şi armonia dintr-un vers.
Dator îţi sunt cu un descântec
Şi cu întregul Univers.

Îmi sunt dorinţa, ce te-aşteaptă
Să-mi vii din roza înflorită.
Dator îmi sunt să-ţi spun în şoaptă:
De mine eşti în veci iubită!

Să te-nsoţesc prin galaxie,
Să-ţi mângâi trupul mlădios.
Îmi sunt dator, îţi sunt şi ţie,
Iubirii noastre credincios!

Îmi sunt tăcere şi durere,
Lacrima propriului destin
Tribut pământul, când va cere,
Mă voi elibera de chin.

Daniel-Petrişor Dumitru

poezie de Daniel Petrişor Dumitru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dublu-orb

Procedeul dublu-orb funcţionează.
Tu crezi că mă minţi,
Eu cred că te cred...
Îmi dedublez spiritul
Pentru a putea separa lumina de întuneric
Şi durerea şi lacrima
De acelaşi vis ce are rădăcinile-n mine
Şi revine repetat
Să mă anunţe despre dezastre.
Doar eu sunt linia de fracţie
Ce nu lasă cerul să fuzioneze cu pământul.
Desenez pe irisul injectat cu impresii,
Oglinzi false care să îmi ascundă personalitatea.
Psihologia este în curăţenie generală!
Nu mă mai pot ascunde de mine!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt... priveşte!

Sunt cenuşa
Şi focul care mocneşte...
Nimeni nu mă iubeşte!
Nimeni nu-mi bate la uşă.
Uşa e-nchisă cu lacăte vechi, ruginite...
Aşteaptă în prag aduceri-aminte
Despre oameni rămaşi
În colţul ochiului drept.
Eu îi aştept...
Priviţi!
Ochii-mi sunt mări
Ce rătăcesc uneori
Pe cerul pudrat cu tristeţi şi oftat.
Lacrimile-mi sunt ploi,
Ochii-s de zâmbete goi.
Dar nu m-am schimbat...
Vă iubesc!
Peştera sufletului
Ascunde în ea,
Dragostea mea.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când îngerii vorbesc

Privesc pe cerul putred şi zâmbesc,
Când îngeri despre tine îmi vorbesc.
E noaptea iar o cumpănă-a fântânii
Şi-mi poposesc în gânduri toţi bătrânii.

Aici vă am istorie şi pace,
Poem de stele, baldachin de vis,
Mă-mpodobesc cu toamne prinse-n arce
De Univers, de flori, de Paradis...

Aici, deodată, altă lume este,
Solemn se-nalţă candid adevăr,
Aici este o lume de poveste,
Celula unui simplu adevăr.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea departe pentru a mai plânge...

Departe, înt-un colţ de cimitir,
În somn de veci şi ăn singurătate,
Cu poezia vieţii unsă – mir,
Îmi duc durerea trecerii prin moarte.

Iubirea mea s-a prăbuşit... Curând,
Îmi amintesc doar de copilărie,
Sunt ploaie, veşnic adormit plângând,
Cu ploi de crini şi vers de poezie.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Karma

Mă-ntorc, în ziua clară, spre cetate.
Păduri în zare. Albe drumuri. Calme
Păşuni ce ţin amiaza-ntreagă-n palme.
Şi moartea, ce ne mână-ncet din spate.

Spre orice punct, aceeaşi depărtare.
Jur-împrejur, o singură fiinţă —
Îmi amintesc (e, oare, cu putinţă?),
Îmi amintesc de tine cu oroare.

Se-ntunecă urcuşul. Noaptea vine
Şi mie însumi chipul mi-l arată.
Sunt fericit. Sunt singur. Eu sunt, iată!
În negrul burg e loc doar pentru mine.

poezie de Eugen Dorcescu din Culegătorul de alge (1985)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum am să vă citesc Poemul despre moarte:

Eu aşa îmi imaginez moartea:
uşa camerei mele se închide cu cheia
pe dinăuntru,
perdelele şi draperiile vişinii se trag singure
se târăsc hotărât pe sârmă şi pe urmă, zvâc!
deodată se lipesc etanş peste fereastră sufocând caleidoscopul orbitor de afară,
orice zgomot se scurge încet din vinele camerei
liniştea se umflă scârţâind în surdină ca o floare mare de vată
Atunci
se apropie de mine Tuti, păpuşa mea pierdută de plastic,
cea cu picioarele rupte,

uriaşă şi zâmbitoare,
cu cavitatea toracică desfăcută şi cu butoanele scânteind de emoţie,
mă ia de mână şi eu sunt mică pe lângă ea,
mică de tot,
dar ea mă întreabă cu blândeţe pe care raft al bibliotecii vreau să urc,
vocea ei sună distorsionat, tărăgănat şi adormitor
becul de 100 de wati explodează ca un dop de şampanie
noaptea eternă îşi desface cosiţele şi fiecare şuviţă îşi alege drept ursit un obiect din cameră
îl învârte ca pe un mosor, se înşurubează pe el ca un boa întunecos de pâslă
toate sunt acum conectate între ele, sunt prinse în reţeaua nimicului
colecţia de lumânări se aprinde simultan,
şi flăcărui licăresc cuminte în fiecare colţ al camerei, ca într-un pom de Crăciun,
Cele 12 cutiuţe muzicale încep deodată să-şi depene melodia ca o mică fanfară locală
Unchiaşu' Ben înghite monezile cele mai strălucitoare,
şi porţelanurile tresaltă de bucurie clinc clinc
Câteva dintre cărţi, mai ales cele de pe raftul meu preferat, încep să mă aplaude din pagini
va fi patetic şi eu le voi spune să nu mă aplaude că nu suntem la teatru,
atunci ele îşi aruncă paginile prin toată camera
şi paginile se amestecă
nu se mai ştie cine ce a scris
toţi suntem egali
şi e aşa o bucurie generală,
dar fireşte, una discretă, cum cere solemnitatea momentului.
Totul e exact ca într-o imagine imortalizată odată
în ciorapul Bunicii. Exact aşa.

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă îndrăgostesc!

În orice zi şi-n orice clipă,
Repede mă îndrăgostesc.
Dacă eu cad, ea mă ridică.
Cum aş putea să îmbătrânesc?

Că-i răsărit sau este apus,
Farmecul ei îmi este de ajuns.
Să rămân un suflet tânăr, mereu,
Să fiu aproape de Dumnezeu.

Ea mă face mereu să zâmbesc,
Cum să nu mă îndrăgostesc?
Iubirea ei este pentru mine,
Cum sunt florile pentru albine.

Dragostea ce zilnic o emană,
Îmi este a iubirii dulce hrană.
Frumuseţea ei strălucitoare,
Îmi este lumină în reflectoare.

Aş putea să mă opresc aici,
Dar continui să o descriu...
Bunătatea ei e o bandă cu lipici,
De care m - am lipit fără să ştiu.

O flacără imensă ce arde neîncetat,
Îmi este căldură pe timp de noapte.
O stea enormă pe cerul înstelat,
Mă veghează continuu îndeaproape.

O floare cu un miros foarte deosebit,
Ce îmi transmite multă energie.
Un copac mare dar nemaipomenit,
Îmi este sursă de hrană vie, pe vecie.

Un izvor care izvorăşte din munte,
Mă ţine puternic şi extrem de sănătos.
Apă limpede cu care mă spăl pe frunte,
De ridurile care nu -şi au niciun rost...

Sunt conştient că nu-i totul roz,
Şi lumea nu este atât de bună.
După orice demolare rămâne moloz.
Dragostea se construieşte împreună.

Am scris aceste strofe despre ea,
Ca toţi oamenii care citesc să ştie.
Că viaţa nu-i atât de rea şi grea,
Cum vor unii să fie. Viaţa e magie!

poezie de Ovidiu Kerekes (13 februarie 2019)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zădărnicie

E-atâta linişte în mine
Mă doare jalnic nepăsarea,
Celor ce spun că îmi vor bine
Şi-un dar frumos îmi fac: Uitarea!

Îmi plânge ochiul şi suspină
Iar cerul sufletului meu,
Vorbeşte-ncet: n-ai nicio vină!
Fii demnă! cum ai fost mereu.

Zadarnic strigi pe nu ştiu unde
Şi zgomote produci ades,
Ele răsar ca o Lumină
Chiar dacă nu te-au înţeles.

Scrii iar de dor şi cu durere
Despre un zbucium fără rost,
Lumea-i o tristă adiere
Prin vieţi ce vor striga: am fost!

Doar timpul şi eternitatea
Mai par dispuse să asculte,
Romanţa ce-i întâietatea
Iubirilor demult pierdute.

poezie de Lusiana Drăguşin (27 iulie 2013)
Adăugat de Lusiana Drăguşin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce îmi, sau ce ne lipseşte cu adevărat, la nivel de societate?! Sănătatea, înţelegerea şi comunicarea... Zadarnic atâtea câte sunt! Ne simţim goi pe dinăuntru şi căutăm pacea divină, dar ne lipseşte şi aceea... Iată motivul neliniştillor mele!

aforism de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cum soarele izbucneşte de fiecare dată victorios, după ploaie, tot astfel, energia acumulată în timpul somnului, îmi dădea forţa epuizării unei noi lupte, a zilei de după noapte, a orelor ce se scurgeau în acelaşi sens neiertător şi grăbit.

Rodica Nicoleta Ion în Dialog cu fericirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inevitabil

vorbea despre mine cu prietenii
mai arunca un zar
mai fuma o ţigară
şi le spunea că sunt obişnuită
o femeie care pierde mult timp la coafor
o mamă care îşi face griji
mai arunca un zar
mai fuma o ţigară
apoi se ridica şi privea stâncile din jur
asculta valurile
s-a gândit într-o zi să mă sune
mizând pe timbrul vocal ce-l va enerva cu siguranţă
însă i-am plăcut mai mult din acea zi
şi le-a spus prietenilor că sunt obişnuită
să iubesc
marea şi pescăruşii
că strâng în sacul de cânepă scoici rare
vorbea despre mine cu mine
îmi părea mai mult o oglindă
era ca şi cum prin fumul de ţigară
îmi vedea trupul gol
şi prietenii spuneau că e nebun
că mai sunt femei
femei care ştiu să iubească
femei care îşi lasă umbra la mal
şi înoată dincolo de geamandură
femei care nu obişnuiesc să poarte colac de salvare
dar el trecuse prin oglindă
zâmbind

vorbea despre mine cu mine
şi ne-am schimbat sufletele
în noaptea cu lună plină

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am gustat

Am gustat din furia iubirii
Şi m-am înălţat pasăre de lumină,
Căutând uitarea ce te-a rănit...
Tu, femeie, eşti zborul de lacrimă,
Labirintul tăcerii ce mă va duce
La altarul divin.
Şi lacrima ta este frumoasă... şi dulce...
Dar... când m-am oprit spre odihnă
Din zborul meu,
Am fost prins cu lanţuri de umbre
Şi închis în colivia luminii.
Cineva mă păstra ca pe o nestemată!
Nu cunoştea că îmi voi răni aripile
Cu necuvinte...
Apoi uşa coliviei a fost deschisă...
Aveam mâncare şi apă, iubire, lumină.
Dar nu mai aveam forţa de a te căuta
În necunoscut.
Mi-am scuturat aripile de cenuşa uitării
Dar mă dureau de tăceri.
Vino tu, căci căutarea mea
Şi-a sfârşit drumul.
Copacii s-au plecat în rugi
La marginea sufletului meu...
De aici se naşte pustiul...
Semnalmentele
Sunt limpezi râuri pe harta de sentimente
Arsă la capete de vulcani.
Sunt aici! Vino!
Nu voi mai putea pleca niciodată...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda pe care n-o cred

Pe mine mă dor vorbele nespuse,
cuvintele îmi provoacă de-a dreptul suferinţă,
dar îmi înalţă spiritul.

Punctele mele de vedere se hrănesc din întrebări,
răspunsurile ce se vor da, vor fi îndoielnice
încât voi rămâne pe mai departe neconvins,
timpul îmi trece printre degete,
sănătatea nu-mi lasă răbdarea
şi nici acelaşi chip în oglindă.

Nu mă pot măsura cu greutăţi etalon
sunt cel ce rupe zăvoare ascunse şi intră,
mâinile mele iubesc nopţile, nu mint,
fiind încă agere toarnă trecutul în fântâni.

Trec prin anotimpuri şi las în urmă primăveri,
pun vocale mai lungi în cântece
şi las loc lumilor care se nasc.

Cumpătarea e mai bună
deşi niciodată n-am exagerat,
dar sunt un bolnav sub cutele vârstei,
mi-am schimbat demult obişnuinţele
şi trăiesc în aroma înţelepciunii bătrâne.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!