Glossă de strămoşi şi de istorii

Se sting în istorii făclii strămoşeşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Ni-i ţara un munte de foc de priveşti,
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire.
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată –
Un doliu zburând pe sub care mai trec,
Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată.

Se sting în istorii făclii strămoşeşti...
Nici lacrimă nu-i să rodească-n cenuşă
Şi îngerii trec, ca un vis, din poveşti,
Îngenunche şi plâng şi aşteaptă la uşă.
La porţi se aud, prin furtuni trecători,
Doar câinii uitaţi, prinşi în lanţuri sinistre.
Mai vin din trecut, ca un vis uneori,
De lut dezgoliţi, paznici uşii deschise.

Se sting în istorii lumini şi iubire,
Iubire se semeni, de datini şi port,
Se sting ca un clopot, negăsind mântuire,
Se sting şi bătrânii şi pruncii, socot.
Un vuiet de doruri... Şi dorul vuieşte!
Făclii, în furtună, bătrânii clădesc...
Sub cerul de foc, azi, o altă poveste.
Şi sună a jale un fluier de soc.

Ni-i ţara un munte de foc de priveşti
Şi arde sub pleoape de plumb lăcrimare,
Strămoşii,-n osoare, frământă poveşti
Şi dorul, de doruri, adesea ne doare.
Pământul acesta a fost blestemat!
Ce gust cianotic de lacrimi amare!
Şi fraţii şi pruncii departe-au plecat...
Doar lacrimi şi moarte-ntâlneşti prin spitale...

Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i lacrima mir şi ni-i plânsul ocean,
Tămâie şi stele mai ard în privire...
Ni-i traiul anost... şi mizer... şi banal...
Zadarnic în zări creştinească chemare,
Zadarnic strămoşii ne cheamă-napoi.
În suflet o rană deschisă-i... Şi doare!
Se pierd în apusuri uitaţii eroi.

Ne pleacă copiii! Pământul e sterp!
Ni-i frântă din munţi rădăcina iubirii,
Strămoşii – grăbiţi călători încă trec...
De plâns, sângerează în ochi, trandafirii.
E dorul de ţară o floare de colţ!
Iubeşte, române, a naţiei urmă!
Iubeşte-ţi strămoşii, iubeşte frumos!
Tu, rod de iubire pentru ţară adună!

Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată...
Pliviţi – trec bătrânii sângerâne poteci
Şi larima sapă... şi dorul, în piatră.
Mormintele-s albe, întunecate şi reci.
Cenuşa se-nvârte în cercuri-tornadă
Şi scurmă săgeţile-fulger în răni,
Voi prunci şi părinţi, aţi murit viaţa toată,
La tâmple aveţi, din istorii, nămeţi de cuvinte-ninsori.

Un doliu zburând pe sub care mai trec
Plângând, umbre stranii - uitaţii strămoşi,
Ca mâine, ca ei, chiar şi eu am să plec,
Un înger strivit de-ai durerii coloşi.
Mi-e aripa frântă şi gândul beteag
Mă macină plânsul şi dorul de ţară,
Săracă şi tristă, ca un val mă retrag...
Vă las, dragii mei în furtuna de-afară!

Cu paşii înceţi, doar bătrâni, câteodată,
Sfârşiţi de povara ce de vremuri o duc,
Mai trec prin genune, prin gânduri, prin sloată,
Îi sfarmă durerea şi lama de plug.
În noaptea uitării, un vis – poposesc.
E noapte în ei şi în viaţă e noapte
Şi n-a mai rămas nici un semn românesc.

Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată –
Un doliu zburând, în tăcere, mai trec,
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată,
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i ţara un munte de foc, de priveşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Se sting în istorii, făclii strămoşeşti...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de neamul românesc

Plânge neamul românesc,
Plânge România mea,
Dar copacii-nmuguresc,
Chiar de viaţa noastră-i grea.
Ploi la fruntea ţării cad
Şi furtuni ne răscolesc,
Brazii cei mai falnici ard,
Dar mai mândrii alţii cresc.

Plânge România mea!
În istorii s-a pierdut...
Doar uniţi îşi reclădesc,
Libertatea pe pământ,
Cei ce-n ţară au rămas,
Cei ce cred în ţara lor...
Pân-n cel din urmă ceas,
Poartă-n suflet tricolor.

Plânge România mea,
Plânge neamul românesc!
Prunci de-acasă vor pleca,
Neamul nu-şi mai ocrotesc.
Pâinea nu mai are gust,
Doar străluce ca un vis,
Fericirea a apus,
Candelabrele s-au stins!

Dar copacii-nmuguresc –
Ploi de flori şi flori de vis,
Românie, te iubesc!
Culmi de glorii ai atins...
Îngenunchi la crucea ta,
Ţară scumpă, ţărişoară,
Soarta cât ar fi de grea,
Niciodat' nu te doboară.

Chiar de viaţa noastră-i grea
Tu înduri. Şi din sudoare,
Alte stele-or lumina,
Fala ta să o măsoare.
Peste munţi cununi de jad,
Peste câmpuri maci în floare,
Stele aurii ce ard,
Vis, iubire, alinare...

Ploi la fruntea ţării cad,
Ploi de stele, ploi de şoapte...
Dorm pe cerul de smarald,
Păsări cu aripi de noapte.
Se învârt în cercuri largi
Corbi înfometaţi de-avere...
Sună cornul printre fagi,
Doine româneşti de jele.

Şi furtuni ne răscolesc...
Trec prin tricolor istorii,
Brazi pe fruntea ţării cresc,
Lan de grâne ascund zorii...
Roşu-n lan un mac se-arată,
Râuri repezi, limpezi, reci,
Spală-ntinăciunea toată...
Tu române, plângi şi pleci...

Brazii cei mai falnici ard –
O făclie-n fapt de seară,
Flori de stele-n plete cad,
La bătrânii de la ţară.
Din cenuşă-au răsărit,
Rând pe rând, atâtea neamuri,
Stăpânire şi-au dorit,
Dar s-au risipit în valuri.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Cei ce-n urmă se ridică,
Cei ce pace îşi doresc,
Nu au linişte, nici frică...
Ţara şi-o vor apăra –
Cărămidă strămoşească,
Pruncii îşi vor învăţa
România s-o iubească.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Brazii cei mai falnici ard
Şi furtuni ne răscolesc,
Ploi la fruntea ţării cad...
Chiar de viaţa noastră-i grea,
Toţi copacii-nmuguresc...
Plânge România mea!
Plânge neamul românesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă duşilor bătrâni

În râu de crini imperiali,
Sub margarete de lumini,
Mereu mai trişti, proverbiali -
Sunt ale noastre rădăcini.
Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Îşi duc pedeapsa de a fi
Şi trec etern strălucitori...
Şi trece fiecare zi...

În râu de crini imperiali,
Uitând de rostul lor de-aici,
Adorm, visându-se copii,
Nemuritorii mei bunici.
Şi flori de nea îmi cad în păr,
Lumină pentru mai târziu,
Sunt înger şi am prins să zbor
Pe cerul nopţii vioriu.

Sub margarete de lumini,
Privire învelită-n jar
Sunt ochii mei de lacrimi plini
Căci n-am să pot să vă mai am.
V-adăpostiţi în infinit...
Troienele de trandafiri –
O lume fără de sfârşit
Şi sfârtecate răni... şi spini.

Mereu mai trişti, proverbiali –
O arcă de visări pe cer,
Sub voalul timpilor amari,
Trec – o corolă de mister.
Bătrâni ce-n umbre au pierit
S-au revărsat - ocean de plâns.
Atât de tare v-am iubit!
Atât de repede v-aţi dus!

Sunt ale noastre rădăcini
Bătrâni cu tâmplele fierbinţi,
Păşesc de-acum pe-altar de crini
Şi dorm etern... şi dorm cuminţi...
Ni-i ochiul lacrimă de ploi
Şi plânsul lacrimă de jar.
Îmi sunt copacii trişti şi goi
Şi satul singur şi amar...

Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Bătrâni aleargă spre prezent.
Sunt îngeri risipiţi în zori,
Sunt stele pe un şevalet
Ce din clepsidra anilor
Au prins în fluturi de lumini,
Să zboare iarăşi din decor,
Printre bătrânii pelerini.

Îşi duc pedeapsa de a fi
Rană de dor, rană de vis,
Iubirea zorilor de zi,
Şi poarta către paradis.
Bătrâni, pe albul portativ,
Copaci sub timpi devreme morţi,
Un vis cu clipele la schimb,
Bătând zadarnic pe la porţi.

Şi trec, etrn strălucitori
Şi plâng bătrânii noştri iar,
Se sting sub jarul de ninsori
Sub ploi de plâns. Destin amar,
Ei s-au pierdut născând în noi
Vlăstari crescând spre transcendent,
Bătrâni plângând, la tâmple goi,
Cu suflet blând şi inocent.

Şi trece fiecare zi...
Şi infinitul ne-a furat
Bătrânii toţi, bătrânii fii.
Mamele triste ne-au plecat.
Mormântul alb, mormântul gol,
Regretul de a fi plecat,
Le vom purta în noi mereu
De-acum, ca orice vinovat.

Şi trece fiecare zi...
Şi trec etern strălucitori...
Îşi duc pedeapsa de a fi,
Tăcuţi, la tâmple de ninsori.
Sunt ale noastre rădăcini.
Mereu mai trişti, proverbiali,
Sub margarete de lumini,
În râu de crini imperiali.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Alba

La Alba,-n 21, ceva s-a întâmplat...
S-a pogorât unirea pe plaiu-nsângerat
De plâns şi suferinţă. Şi inimi de români,
Au devenit pe glia şi neamul lor stăpâni.

S-a pogorât unirea şi lacrimi au picat.
Din lagărul durerii, năpârcile-au plecat.
Şi aprigele vânturi din braţul de român,
Pe scumpa noastră ţară, iar au numit stăpân.

De veghe, ca un vultur, cu aripile-ntinse,
Păzit-a focul sacru, port şi pământuri, vise
Şi datinile noastre rămase moştenire
De la străbuni, de veacuri – o mare de iubire.

Acum se-apleacă iară, sub cumpăna fântânii,
Uniţi în rugăciune şi plâns, mai toţi românii.
Ni-i glia mai săracă şi pruncii ne-au plecat...
Tu mântuieşte, Doamne, poporu-ndurerat!

E-o ţară de morminte, prin moarte doar, unită...
Nici lemne nu-s în sobă, nici turtă nu-i pe plită...
Pământ străin ne cheamă,-n pământul românesc
Rămas din tată-n tată, doar spinii mai rodesc.

Din ţara noastră Sfântă, mustesc de-o vreme lacrimi,
Ne zbatem de durerea şi plânsul multor patimi.
Fă o minune, Doamne şi-o Românie Mare
Şi cheamă iarăşi pruncii plecaţi peste hotare!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa trecerii

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii,
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii
În lumi de taină, vise şi poveşti.
O lacrimă şi devenim istorii,
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Ce spre-a se strânge, n-au avut vreo culpă.

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii...
Dar nu vedeţi că timpu-i trecător?!
Acum sunt lauri prinşi pe cerul frunţii,
Acum alunecăm spre viitor.
Şi în clepsidră veşnic ning secunde,
Ne naştem repetat spre a muri.
Când pleaopele ne sunt de lacrimi ude
Ni-i gândul şi speranţa la copii.

Se derulează-n ritmuri nebuneşti
Cu iz tomnatic, vieţi şi osanale.
Oh, om, în rugi, etern ai să trăieşti,
Rodind pământul vieţii viitoare.
Ca într-u carusel te risipeşti
Şi trup de lut şi suflet de lumină,
Dar rod vei fii. Mereu ai să rodeşti,
Mustind copac cu flori din rădăcină.

Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii,
Cenuşa strămoşască respirăm,
De-acum suntem o candelă sub nucii,
Sub care, vis de seară, ne-nălţăm.
Ne-am irosit şi lacrima şi gândul,
La tâmple cu ninsori ne-am avântat,
Prin timpuri noi am străbătut pământul
Şi mult mai trişti şi singuri am plecat.

În lumi de taină, vise şi poveşti,
Ne adâncim. De-acum trecute-s toate.
Străini, batem la poarta cetăţii îngereşti
Şi-n noi e-ntinăciune şi e noapte.
Ni-i sufletul de ceară, avem un singur gând,
Cei dragi, aproape fie în clipa cea din urmă,
În lacrimi să ne ducă spre ultimul mormânt,
Să lase-n urmă-o floare şi-un sărutat de mână.

O lacrimă şi devenim istorii...
Aşa e scris în legile cereşti...
Şi în adâncuri se surupă zorii
Spre a-nvăţa să mori ori să trăieşti.
Trădează lacrimi cerul şi-n oglindă
Se nasc deodată-atâtea flăcăcări vii.
În plase de lumină vor să prindă
Întâiul dans de flori de păpădii.

De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Precum un tulnic vocile vuiesc.
Din ochii goi durerea o alungă
Şi umbre reci în noi se prelungesc.
Am scormonit zadarnic în clepsidră
Şi-n lume parcă iar s-a-ntunecat.
Câmpia bătrâneţii e aridă
Şi înger printre îngeri am plecat.

Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Împarfumaţi cu smirnă. Liliac
Şi lacrimi, azi, încununează zorii,
Iar eu privesc, îngenuchez şi tac...
Mă dor genunchii,-n rugi găsesc lumina
Şi-aştept prologul sfintei sărbători,
Ca-n gând şi-n suflet să-mi pătrundă tihna
Să-mi port tăcerea morţii printre flori.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Spre a călca cu paşii prin ninsori,
Mi-am lăsat trupul iarăşi să se rupă
Născându-mă o flacără în zori.
De-acum sunt stea şi lacrimă deodată,
Altar la care îngeri sau oprit
Să-mi liniştească pleoapa-ndoliată.
Sculptată-n stâncă-s, însă n-am murit.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii...
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
O lacrimă şi deveni istorii.
În lumi de taină, vise şi poveşti,
Îmbătrânim. Ne-nmormântează pruncii...
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Trec sărbători, trec clipe şi iluzii.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă celor albi la tâmple

Albi la tâmple de poveste,
Iarna-n noi a-nmugurit,
Gând de nouri peste creste,
Pace-n veci în infinit.
Nuferi aurii-n privire,
Tainice înţelepciuni,
A iubirii strălucire,
Risipită-i în genuni.

Albi la tâmple de poveste,
Flori de cais şi flori de măr,
Mândrii, fără să le pese,
Trec bătrâni prin timpul lor.
La urechi cercei de stele,
La morminte cruci de lemn,
Ne-au lăsat bătrânii sene,
Amintire să le-avem.

Iarna-n noi a-nmugurit,
Sub basma, albe troiene,
Cad în sufletul cernit
De boală şi de durere.
Cresc nămeţi în ochiul trist,
Peste troienite umbre
Şi cu fiecare vis,
De tăceri timpul ne umple.

Gând de nouri peste creste
Şi iluzii în panere,
Vieţi adeseori modeste,
Inimi veşnic austere.
Sub cununi de neputinţă,
Ca un clopot vor răzbate,
Drumul către nefiinţă,
Până dincolo de moarte.

Pace-n veci în infinit,
Pace peste lumea toată,
Trec bătrâni, etern albind,
Prin dureri şi griji, prin sloată.
Bărbi de spumă, biet pribeag,
Căutâdu-şi resemneare,
Plângând, se opreşte-n prag
Şi priveşte lung în zare.

Nuferi aurii-n privire,
Streaşină de promoroacă,
Vara trece fără ştire,
Vine toamna, apoi pleacă...
Ţurţuri reci înspre privire
Îşi îndreaptă săgetarea...
De nori grei – nefericire –
Este-acum pătată zarea.

Tainice înţelepciuni,
Munţi lucind, purtând ispite
În arzândele cununi,
Ne ascund învăţăminte.
Trec, stăpâni pe cai grei...
Amazoane, în clepsidră,
Trec prin râuri viorii...
Vor pământul să-l cuprindă.

A iubirii strălucire,
Lin alunecând spre cer,
Ca o pasăre-n pieire
Prinsă-n lanţuri de mister,
Trec bătrânii – umbre lucii,
Trenuri lungi în vremuri grele,
Trec lăsând în urmă pruncii –
Lampioane efemere.

Risipită-i în genuni
Negura... Şi îngenunche,
Când a morţilor furtuni
Ciutura de lemn îşi umple.
Clopot bate-n mute zări,
Morţi nuntesc întru chemare,
Lacrimi curg, se-aruncă flori
Şi se pierd... în depărtare...

Risipită-i în genuni
A iubirii strălucire.
Tainice înţelepciuni,
Nuferi aurii-n privire,
Pace-n veci în infinit,
Gând de nouri peste creste,
Iarna-n noi a-nmugurit...
Albi, la tâmple, de poveste...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor duşi din ţară

Casa bătrânească are în firidă
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă.
Tata lung se uiră de-a-i veni feciorul.
Mama lăcrimează... Cât de mare-i dorul!
Ciutura fântânii lacrima adapă,
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Au plecat în lumea largăă toâi românii...

Casa bătrânească are în firidă
Simfonia vieţii - lume împărţită
În bătrâni şi tineri... Bătrâni ce-au rămas,
Pe glia străbună, să facă popas.
Tineri ce în lupta lor cu sărăcia
Au plecat departe... Unde-i România?!
Unde-s munţii falnici?! Morminte şi fraţi,
Părinţi şi prieteni, toţi au fost uitaţi.

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Merii dau în floare, pâinea-i aburindă,
Ia strămoşască şi fota străbună
Strălucesc înseară-n limpeziri de lună.
Iaarba-abia răzbate... Păsări în alai
Plâng cuvântul, portul şi dulcele grai.
Ruginite lanţuri îşi scrâşnesc durerea...
Vise-ncătuşate ne mai sunt averea.

Tata lung se uită de-a-i veni feciorul,
Plânge şi suspină, noaptea nu-l ia somnul,
Se gândeşte poate c-o veni vreodată
Ceasul ca să plece şi scumpa lui fată
Dusă prea departe, dusă-n ţări străine
N-are s-o mai vadă. Poate nu mai vine!
Toate aste gânduri, nu-i dau pace, iată!
Numai sărăcia este vinovată!

Mama lăcrimează... cât de mare-i dorul!
Toarce şi se roagă, o răzbeşte somnul.
Pe obrazu-i aspru, lacrima străluce
Când în pat se pune, tristă, să se culce.
Are în arendă câteva pogoane.
Cu atât cât are, n-o muri de foame.
Sălcii plâng în poartă, singurii din sat,
Sunt bătrâni, părinţii ce vi i-aţi lăsat.

Ciutura fântânii lacrima adapă,
S-a ciuntit, vezi bine, lama de la sapă.
Ornicul durerii sună-n valea mare...
Nimeni nu mai vine, cineva mai moare!
Ne-au plecat copiii, ni-i pustie casa,
Lăcrimat ni-i chipu,-nlăcrimată faţa.
Paşii ard pe drumu-ntoarcerii acasă,
Viaţa nu mai este la fel de frumoasă.

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă,
În străinătate toată lumea pleacă.
Au uitat de toate... pământul străbun
Nu mai e averea nici unui român.
Codrii plâng şi ciute sânge sorb, de sete.
Plâng amar părinţii! Şi şi-au prins în bete,
De la Bobotează, busuioc. O fi
De-o da Domnul Mare, pruncii de-or veni.

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Oh, ce tristă viaţă! Au plecat românii...
Se apleacă grâul, pâinea li-i amară
Şi românii iarăşi se întorc în ţară.
Sărută pământul, mâna mamei lor
De lacrimi udată, chipul ars de dor...
Îşi sărută tatăl - cumpănă şi vis,
Mâna tremurândă ce-n tăceri le-a scris.

Au plecat în lumea largă toţi românii,
A singurătate parcă urlă câinii.
Cine să mai vină?! Poarta-i încuiată...
Nu mai eşti măicuţă. Nici tu nu eşti, tată!
Doliul doar se zbate - inimă pustie.
La căsuţa voastră, cine să mai vie?!
Doar pământul care mă hrănea, copil,
Mă aşteaptă încă, părinţi, să revin.

Au plecat în lumea largă toţi românii.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ciutura fântânii lacrima adapă.
Mama lăcrimează. Cât de mare-i dorul!
Tata lung se uită de-a-i veni feciorul.
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Şi tăcerea doare-ascunsă în firidă.

P. S.
Sărutmâna mamă, sărutmâna tată!
Din străinătate am venit... Mă iartă
Binecuvântare dă-mi, măicuţa mea!
Iartă-mi! Iartă-mi, tată, nu voi mai pleca.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru ploi de vară

Cerul plânge beteşugul
Lumii noastre-ntunecare...
Şi ţăranii dând cu plugul,
Truditori până la moarte,
Plânge dorul şi pruncia
Celor ce-au rămas români,
Să-şi cinstească veşnic glia
Rămasă de la străbuni.

Cerul plânge beteşugul
Şi sângerânde răni mustesc,
De sărbători, oameni cu plugul,
Necredincioşi, la muncă ies.
Astăzi, cu ia românească,
Alt legământ poporul face,
Căci grea e lacrima... Şi jugul...
Şi pumnul, poloboc se face.

Lumii noastre-ntunecare
Dumnezeu a dat... Ne ceartă...
Spicuiesc fulgere-n zare
Voci de tunete... Oh, iartă!
Ura, clopotul durerii,
Căci biserica vuieşte.
Este timpul învierii!
Altă lume se clădeşte!

Şi ţăranii dând cu plugul,
Orbi în suflet şi-n credinţă,
Trişti, plângând, îşi văd amurgul
Singuri, fără de căinţă.
Azi, la cumpăna fântânii,
Flutură doliul tăcerii
Plâng de-acuma toţi românii –
Ramuri frânte-n faptul serii...

Truditori până la moarte,
Arcuiţi ca o sprânceană,
Lin alunecând în noapte
Sub tăişul de aramă
Ce desface lumea-n două,
Trec bătrâni pe drumul crucii,
Deschizând o lume nouă,
Trec, lăsând în lacrimi pruncii.

Plânge dorul şi pruncia...
Tatăl fiica îşi aşteaptă.
A plecat din România
Spre-a avea o altă soartă.
Mama-n plâns îşi vede pruncul
Şi din lacrima-oglindă,
I-a adus feciorul, gândul...
Un voinic ivit în tindă.

Celor ce-au rămas români,
Azi li-i lacrima amară.
Pe acest pământ stăpâni,
Cu cenuşa se-ntrupară,
Cu biserica şi portul,
Cu opinca şi ilicul,
Plânge Tisa, plânge Oltul,
Plâng bunica şi bunicul...

Să-şi cinstească veşnic glia,
Din strămăşi au învăţat...
Ceru-nsângerat de sângeri,
De dureri a lăcrimat.
Stea de lacrimă amară,
Plânge neamul românesc
Prunci români plecaţi din ţară
Şi părinţi ce-mbătrânesc.

Rămasă de la străbuni,
Ne e dragostea de ţară,
Pita – aurul din pâini,
Câmpul, soarele de vară,
Brazii cu betea de jad
Şi izvoare de lumină,
Stelele – făclii ce ard,
Mirt şi lacrimă divină...

Rămasă de la străbuni
Să-şi cinstească veşnic glia
Celor ce-au rămas români...
Plânge dorul şi pruncia.
Truditori până la moarte
Trec ţăranii dând cu plugul.
Lumii noastre-ntunecare...
Cerul plânge beteşugul...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa târziilor toamne

Nori pe cerul de mătasă,
Prea întristat. Şi-n vânt fugar,
Negre păsări trec spre casă...
Mormintele sunt în zadar...
În clopote de voci şi plâns,
Rănind şi îngeri şi lumini,
Bătrânii noştri s-au tot dus,
În noi lăsându-şi rădăcini.

Nori pe cerul de mătasă...
E toamnă-n suflet de bătrâni.
Ce trist e drumul spre acasă
Şi-s nori în suflet de români.
Zarea s-a întristat deodat'
E-atâta gri în noi şi-n jur.
Câtă durere a-ntristat
Uitatul suflet de român!

Prea întristat şi-n vânt fugar,
Un pescăruş pătează zarea
Şi plânge disonant în deal
Un clopot, precum plânge marea.
Se sting la maluri de dureri
Furtuni şi suflete deodată.
Mormântul fiecărei seri,
Bătrâna cruce îşi aşteaptă.

Negre păsări trec spre casă...
Toamna-n suflet s-a lăsat,
Ruginie, dar frumoasă –
Vis de rugi şi rod bogat.
Între ceţuri stă ascunsă,
Ca un toc în călimară.
Veşnic stă pe gânduri dusă,
O gutuie dulce-amară.

Mormintele sunt în zadar.
Zadarnic timpul din osoare.
Se moare iar şi iar şi iar
Şi viaţa şi tăcerea doare.
Se strâng pe crucile de lemn
Păsări hulpave de bazalt,
Coboară treptele-n infern
Spre picătura lor de iad.

În clopote de voci şi plâns,
Vuiesc clepsidrele şi dor.
Se-ndreaptă viaţa spre apus –
Un anotimp şuierător.
Se văd în zare ca un râu,
Morminte în mărgean de cruci.
Străine, eu te văd şi ştiu
Că în curând ai să te duci.

Rănind şi îngeri şi lumini,
Ni-i viaţa trecere spre zei
Şi moartea prinde rădăcini
Şi în cuminţi şi în mişei.
Azi pentru fiecare mort
E cerul gri şi-s plângeri iar
Şi n-am să vreau să mai socot
Fapta ce-i pusă în cântar.

Bătrânii noştri s-au tot dus –
Semănători de timp şi vis.
Au cugetat, au plâns, au râs,
Apoi cuminţi, tăcut, s-au stins.
Lumânărele de cristal
Atât de caste, s-au aprins.
Cenuşa-i strânsă în osoar
Şi toate verbele s-au scris.

În noi lăsându-şi rădăcini,
Precum o rugă-au adormit –
Un gând în arderi de lumini,
Ultimul verb din asfinţit,
O flamură-n căderi, izvor,
Cărare către infinit,
Un vis, o lacrimă de dor,
Un început şi un sfârşit.

În noi lăsându-şi rădăcini,
Bătrânii noştri s-au tot dus,
Rănind şi îngeri şi lumini
În clopote de voci şi plâns.
Mormintele sunt în zadar,
Negre păsări trec spre casă,
Prea întristaţi şi-n gând fugar,
Nori pe cerul de mătasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de schimbare

Trec nori cenuşii pe sălbatice ape
Pământul, sub umbre deodat' s-a-ngropat,
Vin cioclii de friguri în suflet să sape,
Să caute visul uitat pe asfalt.
Trec gânduri-tornade sub platoşa minţii
Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Dar biochimia preschimbă arginţiii
În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi.

Trec nori cenuşii pe sălbatice ape,
Se iscă furtuna, din cer se cobor
Pe rând, în săgeţi de lumină, în noapte,
Ciorchinii de temeri în negru sobor.
E pleoapa cohortă de gânduri sinistre,
Se-aude de crime, de răni şi dureri,
Iubirea şi viaţa de-acum sunt doar vise,
S-au dus precum umbra trecutului ieri.

Pământul, sub umbre deodat' s-a-ngropat,
Sub temeri şi pleoape-mpietrite de zgură.
În lumea din jur, chiar şi-n noi s-a-nnoptat.
Atomii iubirii se scaldă în ură...
E tocul speranţei înfipt prea adânc.
Şi câtă tăcere-i în pânza de smoală!
Sub cumpăna roasă de carii, mai plâng
Bătrânii sortiţi, în istorii să doară.

Vin cioclii de friguri în suflet să sape.
Murim repetat aici, pe pământ
e-atâta-ntuneric în noi şi e noapte,
Că zorii de ziuă ne prind tremurând.
Prin noi se împarte lumina în două
Şi timpul în timpuri decade total,
Morminte se scaldă în boabe de rouă,
Deschisă-i cărarea spre vechiul portal.

Să caute visul uitat pe asfalt,
În voci condamnate, amar-erezie,
Să-şi plângă trecutul etern cenzurat,
Nici unul dintr-ânşii nu vor să mai ştie.
Tornada-n tăcere, îi soarbe-n adânc,
Uitarea de sine, priviţi, se propagă!
Devin sacrificiu şi sufăr şi plâng,
Un leggo ce leagă o lume întreagă.

Trec gânduri – tornade sub platoşa minţii,
Înjunghie taina cu săbii de jar,
Mă dor în adâncuri, de doruri, părinţii,
Sclipiri de iubire şi sclipiri de amnar.
Veniţi criminali de iubire, la luptă!
N-am arme feroce, nici sânge pe tălpi,
Doar sufletul singur, numai el vă înfruntă...
Oh, cioclii durerii la suflet miopi!

Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Să crească morminte în stearpă utare,
Meniţi să existe, sunt cioclii din noi,
În gânuri, mereu pregătiţi de-ngropare.
Aici nu-s spitale, nu-i nici tribunal.
Dreptatea, cu cordul plesnit, se mai zbate,
Carnagiul tăcerii ucide-n aval
Şi drumul spre viaţă şi drumul spre moarte.

Dar biochimia preschimbă arginţii,
Şi frânge pământul în cioburi de vis.
Vedeţi?! Ca pe-o rană ne-aşteaptă părinţii!
Concentrice cercuri în noi s-au descris.
Plecaţi-vă fruntea, tăcut, la altare,
Puneţi în osoare uitatele cruci!
Tăcerea şi ura, minciuna, te doare,
Uitat trecător ce zadarnic te duci...

În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi,
În mâini noduroase bătând pe la uşă,
Se schimbă iubirea şi viaţa din noi...
Alchimic, rămânem un pumn de cenuşă.
Se sfarmă artere şi curge venin.
Pierdutelor clipe uitate-n clepsidră
Le suntem datori şi-n tăceri suferim,
Bat clopote-inimi la tâmpla aridă.

În limbi de tăcere, în scrum şi-n noroi...
Dar biochimia îşi schimbă arginţii,
Să spulbere taine şi lacrimi şi ploi,
Trec gânduri-tornade sub platoşa minţii.
Să caute visul uitat pe asfalt,
Vin cioclii, de friguri, în suflet să sape,
Pământul, sub ape de-odat' s-a-ngroat...
Trec nori cenuşii pe sălbatice ape...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă îngerilor din pustiu

E cerul senin câmp cu flori
Şi lumea e doar un pustiu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi,
E toamnă şi-atât de târziu.
Trec prunci fără mamă prin timp,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec pruncii cu tată la schimb
Şi lumii aduc mulţumiri.

E cerul senin câmp cu flori –
O lume de simple minuni.
Ei trec prin vulcanice zări,
Prin lacrimi şi peste furtuni.
Străini în amonte plecaţi,
Aval de dureri luând în piept,
În noaptea de doliu sunt fraţi,
Legaţi prin destinul nedrept.

Şi lumea e doar un pustiu,
Tăcere şi lacrimi şi ploi.
Sărmani prunci, cu voi vreau să fiu,
Să ştiu de-ale voastre nevoi.
Pe străzi insalubre şi reci,
Dezbrăcaţi, înfometaţi, goi,
În liniştea nopţii de treci,
Doar Domnul e-alături de voi.

Din pleoape curg lacrimi de ploi,
În suflet e-un râu de dorinţi,
Spre Tatăl Ceresc numai voi
Înălţaţi repetat rugi fierbinţi.
Făeă voi lumea toată ar fii
Un pustiu şi un timp în zadar,
Căci ne-am naşte în goluri de zi
Şi prin noapte vom trece arar.

E toamnă şi-atât de târziu,
Voi plângeţi cu toamna deodat',
O ramură udă să fiu,
O pleoapă, un vis... m-am rugat.
S-acopăr cu sufletul meu
Durerea ce-n voi a-ncolţit,
Să fiţi pentru mine, mereu,
Un drum către plus infinit.

Trec prunci fără mamă prin timp
Popasul din ceasul târziu,
O flacără slab pâlpâind
Pierind prin abstractul pustiu.
O clipă din binele ieri,
Speranţa eternului mâine,
Un vis – piedestal altor veri,
Flămânzilor colţul de pâine.

Săraci de părinţi şi iubiri...
Să-mi trec peste timp sărăcia,
În carnea aceleiaşi firi,
Să încolţească-omenia.
Un gând pâlpâind hrănitor
În suflet cerşindu-şi dreptate,
O ploaie, un tremur uşor,
Un pas, încă unul spre moarte.

Trec pruncii cu tată la schimb,
Îşi plâng neiertarea prin noi,
O poartă spre-al timpului nimb
Mânjită de-a grijilor ploi,
Nevoi repetat le urzesc
Durerea şi dreptul de-a fi...
Se-ntreabă de ce mai trăiesc,
De ce mai există o zi.

Şi lumii aduc mulţumiri –
Acelaşi ecou repetat,
Aceleaşi dureri, tânguiri
Ce-n noi, ca un cânt s-au creat.
Fiţi, oameni, mai buni şi mai drepţi!
Daţi celor ce plâng – cei ce n-au
Lumină, etern înţelepţi...
Făclii de dreptate vă vreau!

Şi lumii aduc mulţumiri...
Trec pruncii cu tată la schimb,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec punci fără mamă prin timp.
E toamnă şi-atât de târziu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi
Şi lumea e doar un pustiu...
E cerul senin câmp cu flori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iernilor la sate

Visăm şi azi la sărbători,
La postul mare, la Crăciun,
Un foc în sobă, ori ninsori,
Visăm la zarva de pe drum...
Visăm şi noi la Pluguşor,
La Steaua... la urări visăm,
Când prunci la mama în pridvor,
În poală pruncii ni-i culcăm...

Visăm şi azi la sărbători,
La clopotul vuind a jale,
La zile aspre, cu ninsori,
La ţuică fiartă, la sarmale...
La tâmpla blânzilor bunici
Şi la poveşti, la cozonac.
Ia ţesută cu arnici
Venind din timpul geto-dac.

La postul mare de Crăciun,
Şi-nmiresmatele odăi.
A cozonac, gutui şi fum
Ce se revarsă peste noi.
Nămeţi pe vechiul rezalit
Acopăr tainice istorii
Şi-nsingurat precum un schit,
În ardere, făclii sunt zorii.

Un foc în sobă, ori ninsori –
Frânturi de vis, copilărie,
Ne mai apar în timp, în zori –
O amintire încă vie.
Urciorul într-un loc ciubit,
Postava, strachina din care
Bunicul supa şi-a sorbit...
Masa din lemn, cu trei picioare...

Visăm la zarva de pe drum –
Amnar şi ceas, voal şi făclie
Şi în clepsidră totu-i scrum.
Decât o coală de hârtie
Pe care îngăimam poveşti.
Cuvântul – lacrimă şi clopot.
Copil, aici mă regăseşti,
Sub clipele trecând în ropot.

Visăm şi noi la Pluguşor,
Visăm la "Iarna pe uliţă".
Iar eu, să fiu colindător,
Să-ţi bat, bunico, la portiţă.
Visez să-mi dai colaci şi nuci,
Ori mere, bani şi cozonac...
Acum e satul cuib de cuci
Şi vezi?! Nu îmi mai e pe plac.

La Steaua, la urări visăm...
Suntem la tâmple albi acum,
În sat ne-ntoarcem, aşteptăm...
Şi toţi suntem stingheri... pe drum...
Sub storul sufletului meu
E plâns, dureri, amar şi jale,
Se-aude clopotul vuind...
Bunico,-i glasul dumitale?

Când prunci, la mama în pridvor,
Aleargă s-o sărute,
De tine mamă plâng, mi-e dor
De tâmplele-ţi cărunte...
Mi-e dor de sărutarea ta,
Oh, ce dor mi-e de tine!
Aş vrea să măicuţa mea,
Aici, mereu, cu mine.

În poală pruncii ni-i culcăm –
Un leagăn de iubire
Şi către cer ne înălţăm
Crâmpei de fericire.
Ardentelor dorinţi, copii,
Suntem flamura vieţii,
Ascunşi pe ceruri viorii,
Sub faldurile ceţii.

În poală pruncii ni-i culcăm,
Când prunci, la mama în pridvor,
La Steaua, la urări visăm,
Visăm şi noi la Pluguşor.
Visăm la zarva de pe drum,
Un foc în sobă, ori ninsori,
La postul mare, la Crăciun,
Visăm şi azi la sărbători...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa Românilor

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an.
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge
Şi au săpat în stâncă altar de bucurii,
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge
Şi ne frământă doruri în fiecare zi.

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă,
Pornim cuprinşi de doruri spre tainicul pământ,
Un loc de libertate, un semn de biruinţă,
Să ne cinstim trecutul, aşa cum ei au vrut.
Cenuşa strămoşască mai curge în clepsidră
Şi străluceşte-n ape nisipul sângeriu,
Ne cheamă vatra, vinul şi pâinea aburindă...
Aici, frate române, cu tine vreau să fiu!

Şi sângele ne este nepotolit vulcan...
S-a scurs naintea celor ce-au vrut să vândă ţara
Şi rânduiala vieţii. Trecut-au an cu an...
Prin ierni înfrigurate se-ntoarce primăvara.
Lumina libertăţii o-mpodobim pe ii,
Am strâns în noi seninul, l-am pus în tricolor
Şi macii cu iubire i-am presărat pe glii,
Prin noi cresc grâne coapte şi cântece de dor.

Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Nu ne-am pierdut speranţa şi vom lupta din nou,
Uniţi pe veşnicie, cu-ntreaga noastră fiinţă,
În hora re-Unirii şi ei şi tu şi eu.
Ne strigă-aceeaşi voce,, ne cheamă din adâncuri,
Simţim în suflet vântul, îndemnul de-a lupta,
Cu scutul de dreptate, iubirea de pământuri,
Oh, scumpă ţărişoară, noi te vom apăra.

Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Vom săruta pământul şi cumpăna fântânii,
Se zbate iar în suflet nestăpânit vulcan
Şi s-au unit în cuget, în ţară, toţi românii.
Ne-aşteaptă iar acasă părinţii. În pridvor,
În lanţ se zbate-un câine. Pruncii-au ieşit în prag,
Alintă-mă măicuţă şi spune-mi "som uşor!",
Spune-mi orice durere, tată, tăicuţă drag!

Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge,
Braţele lor, prin noapte, ne cheamă înapoi.
Le-am răscolit cenuşa. Sunt trişti! Şi cerul plânge,
De dragostea de neamuri eroii iar sunt goi.
Căci a rodit pământul, dar lacrima-i amară,
Azi ne-au murit străbunii... Au sărăcit de noi,
E vuiet de furtună peste întreaga ţară
Şi-i secetă de oameni şi-s răbufniri de ploi.

Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii!
Ei s-au sculptat pe sine şi-n brazi s-au înălţat,
Plecat-au în apusuri poeme viorii,
Cuvinte-n călimară... şi stele ne-au lăsat.
De-aceea mii de verbe în noi au încolţit,
De-aceea suntem astăzi, noi, vatră de istorii,
De-aceea, crin la tâmple, prin noi au înflorit
Şi ne găsesc lumină şi fericire zorii.

Noi am călcat morminte şi inima ne plânge,
Am căutat prin lume, un ban, dar viaţa-i grea,
Amărăciunea-n suflet, ca în cătuşe strânge...
Greşit-am! Iartă Doamne! Şi nu te mânia!
Mă rog la Maica Sfântă, o clipă poposesc...
Către străbuni, prin mine, se-nalţă altă rugă,
Ştiu că din astă clipă eu n-am să mai greşesc...
Dar clopotul răsună, din mine mă alungă...

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Români plecaţi departe, ni-i ţara de vânzare?
Oh, v-au rămas acasă familii şi copii,
Cu voi, din ţara voastră câte-o fărâmă moare.
Vin lupi să-i frângă trupul şi corbi înfometaţi,
Sub flamura dreptăţii se stinge o făclie...
Români plecaţi departe, de moarte vinovaţi,
De ce lăsaţi să moară Măicuţa Românie?!

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge...
Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii,
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge.
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa celor plecaţi

Pâlpâie fulgere-n suflet,
Tunet brăzdează pământul
Şi lumea-i jale şi vuiet,
Plâns de dureri aşternutul.
Ne apasă doruri multe,
Prunci în lumea largă pleacă,
Nimeni plânsul să ne-asculte,
Ca pe-un cânt, nu mai încearcă.

Pâlpâie fulgere-n suflet,
Verbe, în văpăi se-nalţă,
Al durerii noastre cântec,
E-un vulcan ce prinde viaţă.
Ce sfielnic trece vântul
Pe arzândele ogoare!
Ni s-a sărăcit pământul
De cenuşa din osoare.

Tunet brăzdează pământul,
Vocea lui Iisus coboară.
Gol ca-n suflet e mormântul
Şi furtună e-n afară.
Ninge fluturi de mătasă
Din frântura de credinţă.
Fie-ţi fiinţa iar miloasă,
Ca o candelă aprinsă!

Şi lumea-i jale şi vuiet,
Plăteşte cu boli şi ură...
Cerul nu cunoaşte zâmbet,
Timpul nu are măsură.
Stânci în suflete se-nalţă,
Toţi luptăm spre a avea,
Apoi, sărăciţi de viaţă,
În urmă le vom lăsa.

Plâns de dureri e aşternutul...
Iisus prin noi s-a răstignit
Şi-nsângerat este pământul.
Din neam în neam, s-au risipit
Atâtea seminţii prin care
S-ar fi plătit greul păcat
Şi lumea toată-nsângerare
Prin viaţa însăşi a lăsat.

Ne apasă doruri multe
Dor de prunci, părinţi şi fraţi.
Plânsul nu vor să-l asculte
Cei mişei şi cei bogaţi.
Până dincolo de zare
Cerul s-a-mpărţit în umbre,
Rana, azi, în suflet doare...
Ce folos pietrele scumpe?!

Pruncii-n lumea largă pleacă,
Au uitat de Dumnezeu.
Alte griji pe umeri poartă!
Doar atunci când le e greu
Văd Golgota. Văd Iisusul
Blând şi bun şi iertător,
Doar atunci li-i rană plânsul
Şi se-ntorc la casa lor.

Nimeni plânsul să le-asculte
Nu-i, căci toţi s-au risipit.
Cruci bătrâne, chipuri slute,
Înainte-le-au sosit.
Sterp ca praful din uliţă,
Satul, azi s-a arătat.
Doliul flutură-n portiţă...
Plânge un bătrân pe prag.

Ca pe-un cânt, nu mai încearcă,
Nimeni plânsul să-i asculte.
Dumnezeu, deodată, pleacă
După inimile frânte.
După prunci fără de tată,
Ori părinţi fără copii...
Dumnezeule, îi iartă!
De-acum nu-i mai osândi!

Ca pe-un cânt, nu mai încearcă
Nimeni plânsul să le-asculte.
Pruncii-n lumea largă pleacă,
Ne apasă doruri multe...
Plâns de dureri aşternutul
Şi lumea-i jale şi urlet,
Tunet brăzdează pământul,
Pâlpâie fulgere-n suflet.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa vetrei strămoşeşti

Mătăsuri de lumini se lasă
Şi zarea-i floare de cireşi,
Mă-ntorc copil, măntorc acasă,
În lumea noastrăde poveşti.
E cerul literă-ncrustată
În sufletul şi-n viaţa mea,
Te-aştept cu inima curată,
În veci eu te voi aştepta.

Mătăsuri de lumini se lasă
Şi umbre-mi joacă în priviri,
Am scris, plângând, din viaţa noastră,
De lacrimi şi dezamăgiri.
Şi cerul şi-a deschis corola
Şi pleoapa, în vulcani si-a stins
Întâia literă din hora
Ce ca o torţă s-a aprins.

Şi zarea-i floare de cireşi
Cuvânt de miere şi lumină.
În ochii tăi atât de trişti,
Eu sunt o lacrimă virgină.
Să-ţi sorb cu sărutarea mea
Durerea vieţii-ngenunchiate,
Că am plecat, mă poţi ierta...
Dar nu atâta de departe...

Mă-ntorc copil, mă-ntorc acasă,
Ispitele se risipesc,
Aici e viaţa mai frumoasă
Şi plaiul rai dumnezeiesc.
Aici sunt îngeri... Şi lumina
Se-mparte în felii de vis,
Aici ni-i litera şi tihna,
Aici să mă întorc mi-i scris.

În lumea noastră de poveşti
Trec iarăşi cete de copii.
Pe cer, copile,-ai să citeşti!
Pe cer, copile, ai să scrii!
Să plângi cu lacrimă de jar
Iubiri pe pita românească.
Străbunii te aşteaptă iar,
Căci multe au să-ţi povestească...

E cerul literă-ncrustată
Şi-n stele – muguri aurii
Luceşte mierea adunată...
Eu te aştept, tu nu mai vii.
Clepsidra,-n A. D. N-ul clipei
A stins şi ultima speranţă
Şi fâlfâirile aripei,
În vise dulci, s-a-ntors la viaţă.

În sufletul şi-n viaţa mea,
În timp şi-n cumpăna fântânii,
Am strâns ciorchini iubirea mea,
Am strâns alături toţi românii.
Şi pas cu pas, către strămoşi,
Am adunat lumini şi datini
Şi anii mei cei mai frumoşi
Şi taina nerostitei patimi.

Te-aştept cu inima curată,
Cu vin, cu pâine şi cu sare,
Cu dor de mamă şi de tată,
În zilele de sărbătoare...
Te-aştept, român din alte zări!
Mi-e astăzi ia-nsângerată...
La tâmple mi-au căzut ninsori
Şi rădăcina mi-e tăiată.

În veci eu te voi aştepta –
O candelă arzând în noapte,
Peşchiru-n care mama mea
Ne învelea pâinile coapte.
Să fi icoana lui Iisus
Şi-ngenuncherea celui care,
De dorul ţării sale-a plâns
Bocet prelung de-nmormântare!

În veci eu te voi aştepta!
Te-aştept cu inima curată.
În sufletul şi-n viaţa mea,
E ceru literă-ncrustată.
În lumea noastră de poveşti
Mă-ntorc copil, mă-ntorc acasă
Şi zarea-i flaore de cireşi...
Mătăsuri de lumini se lasă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unirea de-acum

Un steag, ici-colo, ca un ghiocel
În iarna noastră supurând de ger –
O iarnă încărcată de istorii,
Ce-a strâns în noaptea vieţii noastre, norii.

Păduri şi ape şi câmpii... Şi munţi,
Gonind prin noi sălbatici şi desculţi.
Văd semnul crucii sfredelind icoana,
Pe cer îi văd pe tata şi pe mama...

Văd cum se roagă pentru ţara lor
Şi ning în noi, căci sufletele-i dor.
Sunt uşi închise... Cumpăna fântânii,
Cheamă în plânsu-i astăzi, toţi românii.

Cu aur pâlpâind peste câmpie
E ţara noastră – Maica Românie.
Dar pe altar, e-o literă de jale,
Că pruncii i-au plecat peste hotare.

În vocea ţării clopote răsună
Şi cade peste ea cumplită brumă,
O năpădesc investitori străini
Şi-i smulg iubirea dintre rădăcini.

Din seva ei de stele şi candoare,
Au smuls străinii fiecare floare.
Din port şi din credinţă înfruptaţi,
În ţara noastră ne-au făcut argaţi.

Suntem un neam ce-i condamnat la moarte
Şi de strămoşi, străini şi prea departe.
Ne ninge cerul sânge şi pedeapsă
Că n-am ştiut să ne păstrăm acasă.

Suntem săraci şi slabi... am constatat.
Din ţara noastră mulţi ne-au alungat.
Setea de bani ne-a dus tot mai departe.
În ţara noastră este plâns şi noapte.

Şi plânge-n noi această ţărişoară!
Unirea, astăzi, nu-i decât o rană.
Şi-o iarnă încărcată de istorii,
Ce-a adunat pe cerul vieţii, norii.

Ni-i Soarele un vis mustind în rană...
Adună toţi românii iar în ţară
Şi dă un ordin, Doamne, un cuvânt
Să fie pace pe acest pământ.

Uniţi în marea horă a unirii,
La Alba înfloresc iar trandafirii.
Şi toţi românii se adună-n cerc
Şi libertatea iarăşi o petrec.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unirea de-acum

Un steag, ici-colo, ca un ghiocel
În iarna noastră supurând de ger –
O iarnă încărcată de istorii,
Ce-a strâns în noaptea vieţii noastre, norii.

Păduri şi ape şi câmpii... Şi munţi,
Gonind prin noi sălbatici şi desculţi.
Văd semnul crucii sfredelind icoana,
Pe cer îi văd pe tata şi pe mama...

Văd cum se roagă pentru ţara lor
Şi ning în noi, căci sufletele-i dor.
Sunt uşi închise... Cumpăna fântânii,
Cheamă în plânsu-i astăzi, toţi românii.

Cu aur pâlpâind peste câmpie
E ţara noastră – Maica Românie.
Dar pe altar, e-o literă de jale,
Că pruncii i-au plecat peste hotare.

În vocea ţării clopote răsună
Şi cade peste ea cumplită brumă,
O năpădesc investitori străini
Şi-i smulg iubirea dintre rădăcini.

Din seva ei de stele şi candoare,
Au smuls străinii fiecare floare.
Din port şi din credinţă înfruptaţi,
În ţara noastră ne-au făcut argaţi.

Suntem un neam ce-i condamnat la moarte
Şi de strămoşi, străini şi prea departe.
Ne ninge cerul sânge şi pedeapsă
Că n-am ştiut să ne păstrăm acasă.

Suntem săraci şi slabi... am constatat.
Din ţara noastră mulţi ne-au alungat.
Setea de bani ne-a dus tot mai departe.
În ţara noastră este plâns şi noapte.

Şi plânge-n noi această ţărişoară!
Unirea, astăzi, nu-i decât o rană.
Şi-o iarnă încărcată de istorii,
Ce-a adunat pe cerul vieţii, norii.

Ni-i Soarele un vis mustind în rană...
Adună toţi românii iar în ţară
Şi dă un ordin, Doamne, un cuvânt
Să fie pace pe acest pământ.

Uniţi în marea horă a unirii,
La Alba înfloresc iar trandafirii.
Şi toţi românii se adună-n cerc
Şi libertatea iarăşi o petrec.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ninsorilor la tâmple

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz.
Sub pleoape curge lacrimă de sânge
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz.
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele de blânde flori de măr
Şi sufletul de floare ni se umple,
De lacrimă, de stele şi de dor.

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Şi umbra revărsată spre apus.
Întunecarea tot mai tare strânge,
Iar cerul se surupă-n ploi de plâns.
Furtuni se nasc, se risipesc cu jale,
Amnar în noi se-aprinde repetat...
Voi mai lăsaţi ofrandă la altare,
Precum strămoşii voştri au lăsat!

Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz,
Deschis e parcă-n două emisfere
Şi s-au născut oceane pe obraz
Şi lumea-i împărţită-n două ere.
E noaptea, o ispită pentru noi
Şi ziua-i o oglindă-n care drama
Erupe şi se scurge-n ochii goi,
Etern unindu-şi cu tăcerea, teama.

Sub pleoape curge lacrim de sânge
Şi în adâncuri jaru-a încolţit,
Tăcerea strigă şi durerea plânge...
Copac în floare, am îmbătrânit!
Sunt tâmplele-mpietrite sub ninsoare,
Furtuni, de-acum, în suflet răscolesc...
Tăcerea strigă durerea doare,
Cei mulţi, cei dragi, de-acum mă ocolesc.

Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz...
Lumina în adânc se risipeşte,
Trec ca un vis, talaz lângă talaz
Şi alt ocean de valuri se clădeşte.
Brăţări de alge glezna mi-o cuprind,
Smaralde vii, pe coapsele tăcerii,
Ca o epavă, veşnic strălucind,
Înseninează noaptea învierii.

Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele tomnatice şi gri.
Bătrânii – vis şi cânt şi pietre scumpe,
Cuminte,-n tihnă, se vor risipi.
Trec mesageri, spre-a noastre frontiere
Şi nu se vor întoarce înapoi,
Lăsând în urmă clipe pasagere,
Cenuşa morţii şi-un concert de ploi.

Poemele de blânde flori de măr
Se sting tăcut în candela aprinsă.
O veşnicie mi-a apus în păr
Şi tâmpla de iubiri îmi este ninsă.
Sobor de stele în brăţări de vis
Mi s-au ascuns în suflet şi-n privire,
Căci de tristeţe, candela s-a stins.
Eu voi pleca, trecând prin nemurire...

Şi sufletul de floare mi se umple...
Un înger va zbura, iar visul meu,
Ca un gheţar, se va opri la tâmple,
Eu voi dormi, eu voi dormi mereu...
Pe braţe îmi vor creşte trandafirii
Şi îngeri se vor naşte în apus,
Aş da un ultimatum fericirii,
Dar fericirea-n suflet mi-a pătruns.

De lacrimă, de stele şi de dor,
Mă simt mai sus c-o treaptă peste lume.
De-acum sunt râu de miere curgător,
Poate-s necunoscutul fără nume.
De-acum "în vaduri ape repezi curg"
Şi Labiş este toc în călimară.
E viaţa o iubire în amurg...
Singurătatea a-nceput să doară!

De lacrimă, de stele şi de dor
Şi sufletul de floare ni se umple,
Poemele de blânde flori de măr...
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple.
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz,
Sub pleoape curge lacrimă de sânge.
Uitatul cer sălbatic şi turcoaz...
Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia primăverii

Plouă!-n geamuri bate ploaia...
Trece iar baba Vrâncioaia.
Se apleacă gânduri, ramuri,
Trece viaţa valuri-valuri.
Ceru-ndoliat se-arată.
Trec bătrâni sărmani prin sloată.
Floarea-i scuturată-n vânt,
Anii vieţii numărând.
Trec prin viaţă şi prin noapte
Anii – un sobor de şoapte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns la poemul "Eu voi muri definitiv odată"

Tu ai murit definitiv odată
Şi ai lăsat în urmă rugi şi plâns...
Au plâns de tine neamuri, lumea toată,
Dar în tăcerea morţii te-ai ascuns.

Ţi-e trupul, azi, ca o lumină-n noapte...
Turnat în bronz, mereu să străluceşti,
Căci ne veghezi şi ne rămâi aproape
Din orice colţ de lume ne priveşti.

Strivit de-acum între coloşi de ere,
Ca un opaiţ, cu trupul sfărâmat,
Eşti stea de dor ascunsă printre stele...
Prin tine alte ere-au evadat!

E locul tău de veci o amintire...
Memoria celor ce te-au iubit
Şi te-au numit pe veci nemărginire,
De-acum prin tine, a înmugurit.

Frate de sânge cu strămoşii, astăzi,
Azi în cenuşa lor te-ai îngropat...
Ai devenit şi tu trecut, Vadime!
Dar neamul românesc nu te-a uitat...

Ţi-ai luat adio de la noi, ştiu bine...
La moarte trupul tău e condamnat,
Trec îngeri azi, căci cetele divine
Să te-ntrupezi în înger, te-au chemat.

De azi ai să măsori nemărginirea
Cu timpul clipei împărţit în ere...
Te plânge, oh, Vaidme, poezia.
Tu te înalţi o flamură spre stele.

Vei fii pământ... Suntem nedumerire...
De ce, din lumea noastră ai plecat?!
Eşti şi vei fii petala de iubire
Ce lacrimă în versuri ne-a lăsat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!