Glossa celor plecaţi

Pâlpâie fulgere-n suflet,
Tunet brăzdează pământul
Şi lumea-i jale şi vuiet,
Plâns de dureri aşternutul.
Ne apasă doruri multe,
Prunci în lumea largă pleacă,
Nimeni plânsul să ne-asculte,
Ca pe-un cânt, nu mai încearcă.

Pâlpâie fulgere-n suflet,
Verbe, în văpăi se-nalţă,
Al durerii noastre cântec,
E-un vulcan ce prinde viaţă.
Ce sfielnic trece vântul
Pe arzândele ogoare!
Ni s-a sărăcit pământul
De cenuşa din osoare.

Tunet brăzdează pământul,
Vocea lui Iisus coboară.
Gol ca-n suflet e mormântul
Şi furtună e-n afară.
Ninge fluturi de mătasă
Din frântura de credinţă.
Fie-ţi fiinţa iar miloasă,
Ca o candelă aprinsă!

Şi lumea-i jale şi vuiet,
Plăteşte cu boli şi ură...
Cerul nu cunoaşte zâmbet,
Timpul nu are măsură.
Stânci în suflete se-nalţă,
Toţi luptăm spre a avea,
Apoi, sărăciţi de viaţă,
În urmă le vom lăsa.

Plâns de dureri e aşternutul...
Iisus prin noi s-a răstignit
Şi-nsângerat este pământul.
Din neam în neam, s-au risipit
Atâtea seminţii prin care
S-ar fi plătit greul păcat
Şi lumea toată-nsângerare
Prin viaţa însăşi a lăsat.

Ne apasă doruri multe
Dor de prunci, părinţi şi fraţi.
Plânsul nu vor să-l asculte
Cei mişei şi cei bogaţi.
Până dincolo de zare
Cerul s-a-mpărţit în umbre,
Rana, azi, în suflet doare...
Ce folos pietrele scumpe?!

Pruncii-n lumea largă pleacă,
Au uitat de Dumnezeu.
Alte griji pe umeri poartă!
Doar atunci când le e greu
Văd Golgota. Văd Iisusul
Blând şi bun şi iertător,
Doar atunci li-i rană plânsul
Şi se-ntorc la casa lor.

Nimeni plânsul să le-asculte
Nu-i, căci toţi s-au risipit.
Cruci bătrâne, chipuri slute,
Înainte-le-au sosit.
Sterp ca praful din uliţă,
Satul, azi s-a arătat.
Doliul flutură-n portiţă...
Plânge un bătrân pe prag.

Ca pe-un cânt, nu mai încearcă,
Nimeni plânsul să-i asculte.
Dumnezeu, deodată, pleacă
După inimile frânte.
După prunci fără de tată,
Ori părinţi fără copii...
Dumnezeule, îi iartă!
De-acum nu-i mai osândi!

Ca pe-un cânt, nu mai încearcă
Nimeni plânsul să le-asculte.
Pruncii-n lumea largă pleacă,
Ne apasă doruri multe...
Plâns de dureri aşternutul
Şi lumea-i jale şi urlet,
Tunet brăzdează pământul,
Pâlpâie fulgere-n suflet.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa zborului spre stele...

Zbor spre cerul plin de stele,
Candelă pe drum de noapte,
Toate-n lume-s efemere,
Toate-s dor, dureri sau şoapte.
Trec quasari prin lumea mare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Suntem stele căzătoare
Şi ne zbatem în noroi.

Zbor spre cerul plin de stele,
Pe pământul răsturnat,
Din fereastră, din oglindă,
Ca un vis m-am înălţat.
Viaţa-i zbor! Aripi de fluturi,
Trec cu îngerii – o şoaptă,
Către alte începuturi,
Parcă ne-nţeleşi deodată.

Candelă pe drum de noapte...
Fulger – lanţ pentru furtună.
Drumul nostrutrist, prin noapte,
Gânduri şi secunde-adună.
Ca-ntr-o cofă,-n plânsul meu,
Strâng speranţe, strâng suspine...
Drumul, cât mi-ar fi de greu,
Las un zâmbet pentru tine.

Toate-n lume-s efemere...
Pe petalele de crini,
Dorm iar gândurile mele.
Sunt boboci de trandafiri.
Liliac pe cer cu stele,
Rădăcină de vulcan.
Pe cărarea vieţii mele,
Nici o lacrimă nu am.

Toate-s dor, dureri sau şoapte...
S-au născut spre a muri!
Printre pleoape legănate,
Trec secunde argintii.
Dor de prunci, părinţi şi stele,
O durere, un blestem,
Şoapte, toate-s efemere...
Mâine nu le mai avem.

Trec quasari prin lumea mare,
Peste vămi. Prin cimitire,
Cruci vor străluci în soare,
Sub eterna amorţire.
De sub stâncile durerii,
Ca un sâmbure de nucă,
Sufletul – simbolul vieţii,
Către cer se-nalţă-n fugă.

Ca un vis se pierd sub noi
Fluturi albi de sărbătoare,
În al râului şuvoi.
Trecem – păsări călătoare.
În clepsidră s-a oprit
Timpul – pasăre albastră
Şi de-odată s-au sfârşit
Timpul şi povestea noastră.

Suntem stele căzătoare,
Strălucim, ne înălţăm,
Fiinţe dragi şi vise scumpe,
În tăceri, le apărăm.
Curge lacrimă de gheaţă...
La mormântul pustiit,
Parcă dintr-o altă viaţă,
Numai noi am mai venit.

Şi ne zbatem în noroi...
Într-o viaţă trecătoare,
Plâng tăcerile din noi.
Suflet biciuit ne doare...
Cerul s-a întunecat,
Pleoapa-i zbatere-n furtună.
Doamne, multe-am îndurat!
Nu-mi uraţi de noapte bună!

Şi ne zbatem în noroi,
Sutem stele căzătoare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Trec quasari prin lumea mare.
Toate-s dor, dureri sau şoapte,
Toate-n lume-s efemere,
Candelă pe drum de noapte,
Zbor spre cerul plin cu stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă bătrânilor ce pleacă

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple,
E sentimentul arderii totale...
Atunci devii ocean de pietre scumpe
Şi ai întreaga lume la picioare.
Din înălţimi, cu gândul tău deodată
Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt...
S-au risipit bătrânii-n lumea toată
Şi parcă toate, toate s-au pierdut.

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!
Venită din istorii-am să revin,
Spre-a-ncununa cu umbra voastră zorii...
Să luăm cu toţii ultimul festin!
Să fluture cu îngerii deodată
Aripi de stele şi aripi de vis.
Iar noi, cei răstigniţi pe-a vieţii roată,
Să fim întâiul vers care s-a scris...

E sentimentul arderii totale...
Un in de pace şi un imn de dor.
Un steag de doliu flutură-n ninsoare,
Un suflet izbăvit, nemuritor...
Se-apleacă ramu-n ploi de rugăciune,
Pe-altare pică lacrimă de sânge
Şi prunci şi fraţi se roagă la icoane,
Iar Maica Sfântă şi Iisus ne plânge.

Atunci devii ocean de pietre scumpe,
Copil bătrân cu armie de lut.
Din tine toţi vulcanii vor erupe
Când vei porni spre cer cu Duhu Sfânt.
Atunci cenuşa noastră-n zări se-aşterne –
Un fluture cu aripă de nor,
Un râu de plâns, pierzându-se alene,
Răspuns la plânsul de tăceri şi dor.

Şi ai întreaga lume la picioare...
Cu fir de aur ia ţi-ai ţesut,
Te-ai înălţat din rădăcini amare
Şi-ai înflorit român pe-acest pământ.
Azi se apleacă cumpăna fântânii
Miroase pâinea aburindă-n vatră
Şi-ncercănate pleoape, dansul mâinii,
Din alte ţări, să te întorci, te-aşteaptă.

Din înălţimi, cu gândul tău deodată,
Coboară îngeri răstigniţi pe cruci,
De anotimpuri, de dureri, de soartă...
Al nimănui de-acum, tu te tot duci!
De-acuma glasul tău e o strigare
Şi plâns de ploi te cheamă în neant.
E un ecou, un imn de-nmormântare...
Spre alte lumi şi timpuri eşti chemat.

Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt
Bat la fereastra inimii bătrâne.
Îmbătrânim şi noi pe rând, pe rând,
Precum un fulger frânt în plecăciune.
Ne dor de răstignire,-n rugi târzii
Şi pleoapele de plumb. Şi gene grele
În alte lumi, curând, se vor zidi...
Cenuşa morţii va pica pe ele.

S-au risipit bătrânii-n lumea toată,
Străjeri ai morţii... Trupuri de granit
S-au strâns în cimitire laolaltă.
Tăcerea dintre ei s-a risipit...
Arhangheli, vin, cu targa lor de stele
Sufletul greu a-l înălţa în noapte.
Clepsidra, azi ascunde timpuri grele...
Ce vă aşteaptă dincolo de moarte?!

Şi parcă toate, toate s-au pierut
În hăuri insalubre,-ntunecate,
Voi ştiţi că în uitare v-aţi născut,
Dar n-aţi putea uita, căci nu se poate,
O clipă, timpul, să-l opriţi în loc,
Să alergaţi degrabă la altare,
Cerşind o picătură de noroc
Din valul cast al marilor oceane.

Şi parcă toate, toate s-au pierdut,
S-au risipit bătrânii-n lumea toată.
Coboară îngeri stranii... ploi şi vânt,
Din înălţimi, cu gândul tău deodată.
Şi ai întreaga lume la picioare,
Atunci devii ocean de pietre scumpe...
E sentimentul arderii totale.
Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de strămoşi şi de istorii

Se sting în istorii făclii strămoşeşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Ni-i ţara un munte de foc de priveşti,
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire.
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată –
Un doliu zburând pe sub care mai trec,
Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată.

Se sting în istorii făclii strămoşeşti...
Nici lacrimă nu-i să rodească-n cenuşă
Şi îngerii trec, ca un vis, din poveşti,
Îngenunche şi plâng şi aşteaptă la uşă.
La porţi se aud, prin furtuni trecători,
Doar câinii uitaţi, prinşi în lanţuri sinistre.
Mai vin din trecut, ca un vis uneori,
De lut dezgoliţi, paznici uşii deschise.

Se sting în istorii lumini şi iubire,
Iubire se semeni, de datini şi port,
Se sting ca un clopot, negăsind mântuire,
Se sting şi bătrânii şi pruncii, socot.
Un vuiet de doruri... Şi dorul vuieşte!
Făclii, în furtună, bătrânii clădesc...
Sub cerul de foc, azi, o altă poveste.
Şi sună a jale un fluier de soc.

Ni-i ţara un munte de foc de priveşti
Şi arde sub pleoape de plumb lăcrimare,
Strămoşii,-n osoare, frământă poveşti
Şi dorul, de doruri, adesea ne doare.
Pământul acesta a fost blestemat!
Ce gust cianotic de lacrimi amare!
Şi fraţii şi pruncii departe-au plecat...
Doar lacrimi şi moarte-ntâlneşti prin spitale...

Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i lacrima mir şi ni-i plânsul ocean,
Tămâie şi stele mai ard în privire...
Ni-i traiul anost... şi mizer... şi banal...
Zadarnic în zări creştinească chemare,
Zadarnic strămoşii ne cheamă-napoi.
În suflet o rană deschisă-i... Şi doare!
Se pierd în apusuri uitaţii eroi.

Ne pleacă copiii! Pământul e sterp!
Ni-i frântă din munţi rădăcina iubirii,
Strămoşii – grăbiţi călători încă trec...
De plâns, sângerează în ochi, trandafirii.
E dorul de ţară o floare de colţ!
Iubeşte, române, a naţiei urmă!
Iubeşte-ţi strămoşii, iubeşte frumos!
Tu, rod de iubire pentru ţară adună!

Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată...
Pliviţi – trec bătrânii sângerâne poteci
Şi larima sapă... şi dorul, în piatră.
Mormintele-s albe, întunecate şi reci.
Cenuşa se-nvârte în cercuri-tornadă
Şi scurmă săgeţile-fulger în răni,
Voi prunci şi părinţi, aţi murit viaţa toată,
La tâmple aveţi, din istorii, nămeţi de cuvinte-ninsori.

Un doliu zburând pe sub care mai trec
Plângând, umbre stranii - uitaţii strămoşi,
Ca mâine, ca ei, chiar şi eu am să plec,
Un înger strivit de-ai durerii coloşi.
Mi-e aripa frântă şi gândul beteag
Mă macină plânsul şi dorul de ţară,
Săracă şi tristă, ca un val mă retrag...
Vă las, dragii mei în furtuna de-afară!

Cu paşii înceţi, doar bătrâni, câteodată,
Sfârşiţi de povara ce de vremuri o duc,
Mai trec prin genune, prin gânduri, prin sloată,
Îi sfarmă durerea şi lama de plug.
În noaptea uitării, un vis – poposesc.
E noapte în ei şi în viaţă e noapte
Şi n-a mai rămas nici un semn românesc.

Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată –
Un doliu zburând, în tăcere, mai trec,
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată,
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i ţara un munte de foc, de priveşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Se sting în istorii, făclii strămoşeşti...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E plânsul meu...

Din leagăn, primul grai
A fost un plans.
Dar nu ştiam atunci
De rostul lui,
De dor,
De bucurie.
Era doar plâns
Nevinovat de prunci.
L-am luat cu noi
Şi în copilărie.
Şi-am plâns cu el
Dureri şi bucurii,
Am învelit
Cuvinte de ocară.
L-am pus peste durerea
De copii,
Ne-am ajutat de el
Să nu ne doară.
Dar am crescut
Şi plânsul l-am lăsat.
Din fală, din mândrie
Sau ruşine.
Şi-atâtea clipe trec...
Neîncetat,
Când trebuie să plângi,
Cînd simţi c-aşa îţi vine.
Eu mi-am ascuns durerea
În cuvânt.
În el ascund
Şi stropi de bucurie.
E plânsul meu,
Şi pot să-l plâng
Fără ca lacrima să ştie.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa pruncilor orfani

Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!
Vedeţi şi stăpânire şi teroare,
Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci,
Pe chipuri obosite cute-adânci...
Vedeţi copii înfometaţi şi goi
Scârbiţi de suferinţă şi nevoi.
Câte orori în lumea asta, Doame!
Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!

Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!
Rana ascunsă-n suflete nu doare?!
Nu doare plânsul, noaptea, sărăcia?!
De ce trăiţi atunci în România?!
În parcuri, pe poteci, atât de singuri,
Copiii străzii trec prin anotimpuri,
Cerşind un colţ de pâine, ori o haină.
Voi nu-i vedeţi?! Ori nu-i băgaţi în seamă?

Vedeţi şi stăpânire şi teroare...
Închideţi uşa celui care n-are.
Se-afundă-n valuri de dureri, dar voi,
Voi cei ce-aveţi, nu-i scoateţi din nevoi.
În ochiul vostru ei rămân de stâncă
Şi între voi prăpastia-i adâncă.
Oh, n-aveţi milă! Crucea şi-o vor duce
Să fie sprijin pentr-o altă cruce.

Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci?
Străin de Dumnezeu, nu-ţi mai aduci
Aminte de poruncile zidite
În stânca unui trup de oseminte?!
Fii drept şi bun, aproapele-ţi ajută,
Din duhul tău, tu duhul i-l înfruptă,
Celui bolnav, dă-i linişte în gând
Şi vindecă-i durerea mai curând!

Pe chipuri obosite cutea-adânci
Dac-ai să vezi, aminte să-ţi aduci
Că s-au zidit pe ei ca tu să fii
Mai fericit cu fiecare zi.
Dar tu, străin, alergi... Şi-ntunecare
Îţi este de un timp întreaga zare.
Te cheamă, iată, diavolii-n luciri
Şi viaţa ta-i un şir de amăgiri.

Vedeţi copii înfometaţi şi goi...
Ca ei aţi fi putut să fiţi şi voi.
Cerşesc desculţi, li-i foame, ori li-i sete,
Încă mai speră, încă pot s-aştepte.
Bolnavi, febrili, părinţii li-s... pe moarte.
Destine frânte, lacrimi, nedreptate...
Ei nu s-au lepădat de Dumnezeu,
Căci numai El îi sprijină la greu.

Scârbiţi de suferinţă şi nevoi,
Puteaţi cândva, oricând, să fiţi şi voi.
O zi măcar să încercaţi a fi
Săraci, bolnavi... Poate aşa veţi şti
Să daţi lumină celor etern întunecaţi,
Să vreţi să daţi acelor flămânzi, ca între fraţi,
Mâncare, ori o haină, ori un pahar cu apă...
Nu fiţi infirmi la suflet, cu inimă săracă!

Câte orori în lumea asta, Doamne!
De ce se plânge şi de ce se moare?!
Şi dincolo de plângeri, în regres
E astăzi, Doamne, al planetei mers.
Dă timpul înapoi! Rana-mi alină!
Învie-i iar pe cei care muriră!
Dă-le şi soare, dă-le şi iubire!
Renască crini de-acum în nemurire!

Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!
Tu mângâie-i şi îi ajută, Doamne!
Prin braţul nostru dă blândeţe, azi,
Durerea lor de-acum, te rog s-o arzi!
Şi dă-le lor şi zâmbet şi lumină
Şi suferinţa, Doamne, le-o alină!
Căci, oh, altar din trupul meu aş face,
Dar dă-le Doamne azi în suflet pace!

Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!
Câte orori în lumea asta, Doame!
Scârbiţi de suferinţă şi nevoi,
Vedeţi copii înfometaţi şi goi.
Pe chipuri obosite cute-adânci...
Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci.
Vedeţi şi stăpânire şi teroare...
Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde să vă plâng?!

Unde să vă plâng?! Morminte goale
Îşi aşteaptă dreptul la-ncarnare...
Cruci fără de nume se aşteaptă,
Prunci pe mame, fiicele pe tată...
În durere lumea se îmbracă,
Lacrima în lacrimi se îneacă,
Nu mai sunt nici litere, nici rugi,
Nu mai ai nici dreptul să mai plângi.
Nu mai ai nici timp şi nici icoane...
Clocoteşte sângele de mame.
Ochiul este un ocean de rugi...
Tu în rugă te întorci... şi plângi...
Bate-n suflet clopotul durerii.
Plâng părinţi şi prunci sub doliul serii.
Au plătit prea mult cu viaţa lor.
Suflet, lacrimi şi tăcere, dor.
Mai întoarce, Doamne, morţii-n viaţă
Şi să fim mai buni, de-acum, ne-nvaţă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimă de jar

Oh, viaţa nu mi-a fost uşoară,
Dar când copilul te doboară,
La ceas târziu, la-ntunecare,
Aceasta şi mai grea îţi pare.
E-n suflet plâns şi-ntinăciune,
Nori negrii-n suflet şi în lume...
Plouă la ceas târziu în noapte,
Nimeni în uşă nu-mi mai bate.
Pâlpâie în tăceri uitarea,
Îndoliată îmi e zarea.
Zadarnic plâns, ori fericire,
Eu sunt mormântul de iubire
Ce s-a închis – o umbră doar...
Voi, nici nu m-aţi iubit măcar!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul fără umbre

S-au surpat clipele toate
Visele ard a singurătate;

Satul fără umbre mai aşteaptă
Un copil c-o floare scuturată
Să vină la părinţi la mormânt
Să le sărute trupurile de vânt!

S-au surpat amintirile vii
Încotro să mergi nu mai ştii;

Satul fără umbre pare răvăşit
De începutul său de infinit
Încotro să mai aştepţi pe cei morţi
Dacă nimeni nu deschide vechile porţi?!

S-au surpat tăceri în lumânări
Nu mai vin copiii din patru zări;

Satul fără umbre umblă pe-o cărare
Nu-i mai iese nimeni azi în cale
Totul e amurg fără de conţinut
Orişice orizont pare mereu pierdut!

N-am pe nimeni azi pe prispă
Viaţa mea e tot, tot mai tristă;

Satul fără umbre-l aud în ecou
Merg către dînsul (şi eu mi-s nou)
Sunt cel care vine, sunt cel care pleacă
(Toşi copiii din lume părinţii să-i înţeleagă)!

S-au surpat priviri în lacrimi
Gânduri au orbit în patimi;

Satul fără umbre e închis târziu
Ca un muzeu fără nimic, pustiu,
În care timpul orb parcă aşteaptă
Dorul scump de Mamă şi de Tată!

... Dacă n-ai străbuni atunci n-ai nimic,
Dacă n-ai satul tău eşti venetic;

Satul fără umbre să-l porţi mereu
Tainic în suflet ca pe Dumnezeu,
Să-l rogi în genunchi să nu dispară,
Satul tău de suflet, Veşnicie, o Comoară!...

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa târziilor toamne

Nori pe cerul de mătasă,
Prea întristat. Şi-n vânt fugar,
Negre păsări trec spre casă...
Mormintele sunt în zadar...
În clopote de voci şi plâns,
Rănind şi îngeri şi lumini,
Bătrânii noştri s-au tot dus,
În noi lăsându-şi rădăcini.

Nori pe cerul de mătasă...
E toamnă-n suflet de bătrâni.
Ce trist e drumul spre acasă
Şi-s nori în suflet de români.
Zarea s-a întristat deodat'
E-atâta gri în noi şi-n jur.
Câtă durere a-ntristat
Uitatul suflet de român!

Prea întristat şi-n vânt fugar,
Un pescăruş pătează zarea
Şi plânge disonant în deal
Un clopot, precum plânge marea.
Se sting la maluri de dureri
Furtuni şi suflete deodată.
Mormântul fiecărei seri,
Bătrâna cruce îşi aşteaptă.

Negre păsări trec spre casă...
Toamna-n suflet s-a lăsat,
Ruginie, dar frumoasă –
Vis de rugi şi rod bogat.
Între ceţuri stă ascunsă,
Ca un toc în călimară.
Veşnic stă pe gânduri dusă,
O gutuie dulce-amară.

Mormintele sunt în zadar.
Zadarnic timpul din osoare.
Se moare iar şi iar şi iar
Şi viaţa şi tăcerea doare.
Se strâng pe crucile de lemn
Păsări hulpave de bazalt,
Coboară treptele-n infern
Spre picătura lor de iad.

În clopote de voci şi plâns,
Vuiesc clepsidrele şi dor.
Se-ndreaptă viaţa spre apus –
Un anotimp şuierător.
Se văd în zare ca un râu,
Morminte în mărgean de cruci.
Străine, eu te văd şi ştiu
Că în curând ai să te duci.

Rănind şi îngeri şi lumini,
Ni-i viaţa trecere spre zei
Şi moartea prinde rădăcini
Şi în cuminţi şi în mişei.
Azi pentru fiecare mort
E cerul gri şi-s plângeri iar
Şi n-am să vreau să mai socot
Fapta ce-i pusă în cântar.

Bătrânii noştri s-au tot dus –
Semănători de timp şi vis.
Au cugetat, au plâns, au râs,
Apoi cuminţi, tăcut, s-au stins.
Lumânărele de cristal
Atât de caste, s-au aprins.
Cenuşa-i strânsă în osoar
Şi toate verbele s-au scris.

În noi lăsându-şi rădăcini,
Precum o rugă-au adormit –
Un gând în arderi de lumini,
Ultimul verb din asfinţit,
O flamură-n căderi, izvor,
Cărare către infinit,
Un vis, o lacrimă de dor,
Un început şi un sfârşit.

În noi lăsându-şi rădăcini,
Bătrânii noştri s-au tot dus,
Rănind şi îngeri şi lumini
În clopote de voci şi plâns.
Mormintele sunt în zadar,
Negre păsări trec spre casă,
Prea întristaţi şi-n gând fugar,
Nori pe cerul de mătasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima rugă

Din trupul salciei bătrâne
Am rupt un ram... Cu trupul său,
Frântă-n duioasă plecăciune,
Am plâns un fiu de Dumnezeu.

Golgota... inimi sfărâmate...
Iisus pe cruce răstignit,
Batjocorit, lovit... Prin moarte
Păcatul nostru l-a plătit.

Între tâlhari, El, prins în cuie,
Nu s-a desprins de Dumnezeu
Ci s-a rugat pentru păcatul
În care azi trăiesc şi eu.

Oh, iartă-i Tată! Cu durere
Sufletul lor înfricoşat
Nu-l arunca în gheena morţii!
Îi cer iertarea de păcat!

Oh, iartă Tată! Ce durere
Va fi în sufletele lor!
Ei nu cunosc împărăţia-Ţi!
Mă scuipă batjocoritor...

Îmi potolesc setea cu sânge
Spre a-i ierta pe muritori,
Iar maica mea, Maria, plânge...
Vor plânge oameni uneori!

De-acum e ultima mea rugă...
Suflet... cu sufletu-mpăcat,
Căci nu vei mai voi să curgă
Sânge de Fiu de Împărat.

La Tine vin cu împăcare...
Tu iartă-i, că nu ştiu ce fac!
În viaţa asta trecătoare,
Ei în întunecare zac.

Străin, în urî şi-n păcate,
Sărac şi fără Dumnezeu,
Viaţa ne e un pas spre moarte
Şi jugul ei amar şi greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În suflet de români

Iarna bate-n geam cu ramul –
Veşti de zurgălăi.
Ne ascundem pe la vatră,
Fete şi flăcăi.
Ploaie de jăratic, iar, arde în adânc,
La icoana lui Cristos
Mă închin şi plâng.
Ard lumânărele-n noi –
Suflet de creştin,
Cu Iisus, pe drumuri lungi,
Îngeri trec şi vin.
Flori de gheaţă la fereşti,
Viaţa - un colind,
Spun bătrânii, spun poveşti,
Doruri mă cuprind.
Cântec blând şi leru-i ler,
S-a născut Iisus,
Mare bucurie-n cer,
În noi amar şi plâns.
Azi e pe pământ prinos de albă ninsoare,
Lumea toată a-mbrăcat
Strai de sărbătoare.
Oameni buni, trăiţi frumos,
Fiţi mereu mai buni,
Iarăşi s-a născut Cristos
În suflet de români!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa Românilor

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an.
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge
Şi au săpat în stâncă altar de bucurii,
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge
Şi ne frământă doruri în fiecare zi.

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă,
Pornim cuprinşi de doruri spre tainicul pământ,
Un loc de libertate, un semn de biruinţă,
Să ne cinstim trecutul, aşa cum ei au vrut.
Cenuşa strămoşască mai curge în clepsidră
Şi străluceşte-n ape nisipul sângeriu,
Ne cheamă vatra, vinul şi pâinea aburindă...
Aici, frate române, cu tine vreau să fiu!

Şi sângele ne este nepotolit vulcan...
S-a scurs naintea celor ce-au vrut să vândă ţara
Şi rânduiala vieţii. Trecut-au an cu an...
Prin ierni înfrigurate se-ntoarce primăvara.
Lumina libertăţii o-mpodobim pe ii,
Am strâns în noi seninul, l-am pus în tricolor
Şi macii cu iubire i-am presărat pe glii,
Prin noi cresc grâne coapte şi cântece de dor.

Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Nu ne-am pierdut speranţa şi vom lupta din nou,
Uniţi pe veşnicie, cu-ntreaga noastră fiinţă,
În hora re-Unirii şi ei şi tu şi eu.
Ne strigă-aceeaşi voce,, ne cheamă din adâncuri,
Simţim în suflet vântul, îndemnul de-a lupta,
Cu scutul de dreptate, iubirea de pământuri,
Oh, scumpă ţărişoară, noi te vom apăra.

Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Vom săruta pământul şi cumpăna fântânii,
Se zbate iar în suflet nestăpânit vulcan
Şi s-au unit în cuget, în ţară, toţi românii.
Ne-aşteaptă iar acasă părinţii. În pridvor,
În lanţ se zbate-un câine. Pruncii-au ieşit în prag,
Alintă-mă măicuţă şi spune-mi "som uşor!",
Spune-mi orice durere, tată, tăicuţă drag!

Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge,
Braţele lor, prin noapte, ne cheamă înapoi.
Le-am răscolit cenuşa. Sunt trişti! Şi cerul plânge,
De dragostea de neamuri eroii iar sunt goi.
Căci a rodit pământul, dar lacrima-i amară,
Azi ne-au murit străbunii... Au sărăcit de noi,
E vuiet de furtună peste întreaga ţară
Şi-i secetă de oameni şi-s răbufniri de ploi.

Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii!
Ei s-au sculptat pe sine şi-n brazi s-au înălţat,
Plecat-au în apusuri poeme viorii,
Cuvinte-n călimară... şi stele ne-au lăsat.
De-aceea mii de verbe în noi au încolţit,
De-aceea suntem astăzi, noi, vatră de istorii,
De-aceea, crin la tâmple, prin noi au înflorit
Şi ne găsesc lumină şi fericire zorii.

Noi am călcat morminte şi inima ne plânge,
Am căutat prin lume, un ban, dar viaţa-i grea,
Amărăciunea-n suflet, ca în cătuşe strânge...
Greşit-am! Iartă Doamne! Şi nu te mânia!
Mă rog la Maica Sfântă, o clipă poposesc...
Către străbuni, prin mine, se-nalţă altă rugă,
Ştiu că din astă clipă eu n-am să mai greşesc...
Dar clopotul răsună, din mine mă alungă...

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Români plecaţi departe, ni-i ţara de vânzare?
Oh, v-au rămas acasă familii şi copii,
Cu voi, din ţara voastră câte-o fărâmă moare.
Vin lupi să-i frângă trupul şi corbi înfometaţi,
Sub flamura dreptăţii se stinge o făclie...
Români plecaţi departe, de moarte vinovaţi,
De ce lăsaţi să moară Măicuţa Românie?!

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge...
Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii,
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge.
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor ce pleacă peste hotare

Pleacă românii, dragi români, din ţară,
Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă!
Alei pustii şi mută deprimare...
Steag de tristeţe flutură în zare.
S-au dezbrăcat şi pomii dintr-o dată,
Rodesc dureri în suflete de piatră.
Copaci de foc mi-au junghiat lumina,
Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina.

Pleacă românii, dragi români, din ţară
Şi pita lor, de-acum, e mai amară.
Li-i plânsul grâu şi lacrima furtună,
În suflet multă suferinţă-adună,
Lasă iubiri, părinţi, copii, sperând
Că poate-o să-i revadă în curând.
Şi timpul lor e clopotul ce bate
Trudind pentru un strop de libertate.

Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă...
Cad frunze din copacii de aramă.
Tristeţea-n râu de frunze se revarsă...
Români pribegi, întoarceţi-vă acasă!
Copaci s-au frânt... şi inimi... şi destine.
De ţara voastră nu v-a fost ruşine,
Dar aţi plecat, purtând pe tălpi ţărână
Şi dor de glie, cer senin şi mumă.

Alei pustii şi mută depimare...
Se plânge-aici, se suferă, se moare!
În lăzi de zestre ia înflorată,
Pe cei ce vin din urmă îi aşteaptă.
Pocneşte-un lemn în sobă... Sărăcia
Ne-a izgonit cândva din România.
Mucegăiesc iţarii şi opinca
De când eram, vezi Doamne, atâtica.

Steag de tristeţe flutură în zare...
Oh, Românie, Românie mare,
Îţi plecă pruncii şi îţi mor bătrânii,
În sărăcie-şi duc tristeţea unii.
Cenuşa strămoşească, din osoar,
Cheamă românii-mpodobiţi cu har.
Stăpâni, nuntind a jadului sclipire,
Se-nalţă brazii, dându-le de ştire.

S-au dezbrăcat şi pomii dintr-odată,
Bunica, într-o bluză înflorată
Toarce-n fuioare gânduri şi speranţă.
Ar vrea ca pruncu-i să se-ntoarcă acasă,
Căci ţine-ascuns din nou, sub o basma
Argintul cast al anilor de nea.
I-ar da sărutul ca pe-un giuvaer,
Apoi senină, s-ar sui spre cer.

Rodesc dureri în suflete de piatră...
În depărtări, bunicul o aşteaptă.
Dar cum să plece?! Cum să-i dea de ştire?!
Din depărtări, feciorul nu-i mai vine
Şi lacrima şi-o şterge de năframă,
De dorul celui dus, de bună seamă.
Îşi strânge pieptul în ilic şi plânge,
Se roagă la icoană,-şi face cruce...

Copaci de foc mi-au junghiat lumina...
"- Din depărtări veni, mătuşă Tina.
Vezi, ţi-a lăsat nepotul veşti că vine
Acolo-i bine, dar i-e dor de tine."
"- Să-ţi fie ziua binecuvântată!
Şi fericită fii în veci, nepoată!"
Românul fremăta de nerăbdare
Şi cerul tot părea un câmp în floare.

"- Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina
Când eu am fost iubirea şi lumina...
Să-l văd odată, apoi pot pleca
Etern biruitoare-n lumea mea.
Vino străine, orice-ai vrea mi-oi cere,
Dar trece-ţi mâna-n semn de mângâiere
Pe fruntea mea, durerea de-mi alină,
Căci sunt a vieţii tale rădăcină."

Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina,
Copaci de foc mi-au junghiat lumina.
Rodesc dureri în suflete de piatră,
S-au dezbrăcat şi pomii dintr-odată...
Steag de tristeţe flutură în zare,
Alei pustii şi mută deprimare.
Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă!
Pleacă românii, dragi români, din ţară...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă celor mai buni părinţi

Eu vă dedic o glossă mamă, tată...
În suflet m-aţi lăsat îndoliată.
Din poze-ngălbenite, înrămate,
Voi mă priviţi de dincolo de moarte.
Sunteţi cu moşii şi strămoşii mei,
Cu îngeri... Aţi uitat de anii grei,
De pelerina nailor ce trece
Un vânt murdar, pustiitor şi rece.

Eu vă dedic o glossă mamă, tată,
Privesc la poza voastră-nlăcrimată,
Voi. doi bătrâni atâta de cuminţi,
În depărtarea timpului pieriţi...
Aş vrea să vă vorbesc, să ne vorbim,
Cu dulci îmbrăţişeri să ne primim,
Dar haina vieţii petecită, grea,
C-o alta, lut din lut din lut se va schimba.

În suflet m-aţi lăsat îndoliată...
Biserica-i de plâns înrourată.
Zaadarnic îngenunchi. În somnul meu
Simt somnul vostru-apăsător şi greu.
Vor trece ani, vor trece luni, dar voi
Nu vă veţi mai întoarce înapoi!
Doar Duhul Sfânt ne va uni-ntr-o zi,
Pe veci străbuni, nepoţi. părinţi. copii.

Sin poze-ngălbenite, înrămate,
Vă văd venind din timpuri, de departe
Şi inima mi-e clopot şi vibrează...
În ochiul stins, în gând se recreează.
Doar voi lipsiţi, tăicuţă, scumpă mamă-
Ard candele-n odaie... Ce tăcere!
Oh, îngeri ai copilăriei mele!

Voi, ă priviţi de dincolo de moarte...
Un univers ne cheamă, ne desparte...
Vă-ntoarceţi rareori la voi acasă,
Privindu-vă copila prin fereastră.
Şi visu-i greu şi stelele-s de ceară!
Durerea lor în suflet se coboară,
Dar arde-acolo-o candelă, căci iată!
Vă am din nou aproape mamă, tată!

Sunteţi cu măşii şi strămoşii mei,
O blândă amintire pentr-acei
Celor ce le-aţi sădit în suflet flori...
De-acum sub cerul toamnei plin cu nori
Adie vântul amintirii voastre
Ce-s pentru mine-atâta de frumoase.
De s-ar întoarce timpul înapoi,
Să fiţi părinţi, să fim copii şi noi!

Cu îngeri... Aţi uitat de anii grei!
La cimitir plecat-au toţi acei
Ce vă vor mai purta în amintire -
O filă, doar o filă de iubire.
Jerb şi flori, coroane - un omagiu,
Umbre-n al universului carnagiu.
Fotografia, numele şi-o dată,
Atât au mai rămas, măicuţă, tată.

De pelerina anilor ce trece -
Atât de rece, oh, mereu mai rece!
De-acum nu vă mai pasă, dragi părinţi!
Dormiţi un somn de veci plângând, cuminţi.
Dorul de prunci şi dorul de lumină,
Tânjind după re-facerea divină
Şi-n transcendent poem vă întrupaţi
Cu moşi, strămoşi, bunici, părinţi şi fraţi.

Un vânt murdar, pustiitor şi rece
Ca un fior prin timpul nostru trece.
Am spart clepsidra, însă e-n zadar,
Căci timpul trece iar şi iar şi iar!
Ceasul de-o vreme l-am lăsat să stea,
Dar ridurti mai adânci pe faţa mea
Destinul vieţii vin să-l împlinească...
Vezi?! Timpul nu-i făcut să se oprească!

Un vânt murdar, pustiitor şi rece,
De pelerina anilor va trece
Cu îngeri... Aţi uitat de anii grei,
Sunteţi cu moşii şi strămoşii mei.
Voi mă priviţi de dincolo de moarte,
Din poze-ngălbenite, înrămate
Şi-n suflet m-aţi lăsat îndoliată...
Azi vă dedic o glossă, mamă, tată!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa timpurilor triste

S-a frânt viaţa-ndouă, în trei, în o sută...
Se stinge lumina şi-n noapte pornim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim.
Cu privire de ciută urmărim în tăcere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă, murind.

S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...
Un clopot se-aude, ceva s-a sfârşit,
Ceva a-nceeput... În privire de ciute
Izvorul vieţii e-un râu clipocind.
Lumina se schimbă deodată-n făclie,
O flacără geme în ochi muribund,
Un suflet se-ndreaptă spre-o lume pustie
Şi-şi pleacă genunchiul aici, pe pământ.

Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
Nu-i nimeni, în şoaptă măcar să vorbească,
Nu-i nimeni, de gheţuri şi frig să vorbim
Şi nu mai există un drum către casă.
Sub ramuri de sticlă ades poposim,
Se frânge tăcerea-n fragmente de vis,
De-atâta ninsoare la tâmple albim,
E ger, tot mai ger, un ger nepermis.

O stea în cădere, alaiul de nuntă,
O nuntă de cioclii plătiţi a jeli,
Pornesc spre morminte cu paşii de ciută...
Ce false impresii! Un rol pentr-o zi...
Îşi scutură toamna, de jale, copacii,
Se tânguie ramuri sub lacrimi de ploi
Şi-alungă vânatul în noapte, gonacii,
Străini, lângă cruce, rămânem doar noi.

Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim...
Copac fără viaţă, bătrânul nost tată...
Şi noi, ca şi el, datori o să fim,
Să mergem stingheri către lumea cealaltă.
Ne doare tăcerea, am vrea să-i vorbim,
În gând poposeşte, apoi pleacă iar,
Pe margine gropii, mai tare-l jelim.
Ce tată, ce tată, ce tată aveam!

Cu priviire de ciută urmărim în tăcere,
Sărutăm prada morţii, un vulcan clocotim
Şi se naşte în noi ură, milă, durere,
Deodată, cu el în tăceri ne-nfrăţim.
Ne priveşte din neguri însetată de sânge
Cu nări tremurânde, ciuta – un vis
Şi în neguri ascunsă, zvârcolindu-se, plânge
Căci finalul vieţii-i va rămâne nescris.

Durere şi plânsul din ochi şiroind,
Tăcerea şi zvonul de nuntă deoadată
În viaţă şi moarte adesea nuntind
Fii-vor ori poate nu vor fii niciodată.
Cad frunze de miere din cerul beteag,
Trec vise şi temeri la maluri de pleoapă,
Te-ai dus printe îngeri, tăicuţule drag,
Te-ai dus printre îngeri măicuţa mea dragă.

Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-n lacrimi de miere, copii, ne-ntrupăm,
În tocuri lăsăm neînscrisele semne,
Suntem verbe ce-n lume, ca un vis evadăm.
Ne-nălţăm în neant fulgi albi de lumină,
Cu noaptea de zgură fuzionăm repetat,
Pentru toată tăcerea nu e nimeni de vină,
Pentru toată durerea sunt doar eu vinovat.

Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă murind,
Ne arde iubirea – trecută pedeapsă,
Suntem doar o umbră, vulcan clocotind,
Ni-i poarta închisă, nu-i un drum către casă.
Aleargă prin umbre stihii... Pendulăm
Un ceaas peste timpuri departe de vreme
Şi plângem şi iarăşi haotic zburăm
Şi sufletul, trupul în rugă şi-l cere.

Şi-un pas, ca o clipă ne cheamă, murind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Cu privire de ciută urmărim în tăcere.
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă,
Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru univers

Cânt universal mă cheamă
Să cutreier alte lumi,
Să-mi trec pieptul prin furtună,
Prin dureri şi prin genuni.
Reverii, pierdute umbre,
În palate de gheţari...
Dorm vulcani de pietre scumpe
Şi slugarnici oameni mari.

Cânt universal mă cheamă,
Altei lumi să aparţin...
Suflet – munte de aramă,
Viaţă – suflet de creştin.
Unduielnică chemare,
Clopot lent zbătându-se,
Căutăm eliberare,
Fremătând de dragoste.

Să cutreier alte lumi,
Sufletul olog, aşteaptă.
Unde-s oamenii cei buni,
Cu inimă mai curată?!
Unde-i soare în privire
Şi-nfloresc pe câmpuri stele,
În ocean de fericire
Să-mi scald gândurile mele.

Să-mi trec pieptul prin furtună,
S-ascund lacrimile mele
Unde stelele-şi adună,
Trena lor de giuvaere.
Să alerg printre comete,
Biet quasar cugetător,
Poeme, iubiri ardente,
Vis, trecut şi viitor.

Prin dureri şi prin genuni,
Prin vulcanică uitare,
Prin tăceri şi prin furtuni,
Vedem zilnic cum se moare.
Toate-n lume s-au schimbat,
Plâng mormintele deodată,
Plâng, pe cerul înnorat
Prunci şi fraţi, mamă şi tată.

Reverii, pierdute umbre,
Pietre scumpe şi morminte,
Premoniţiile sumbre
Şi aducerile-aminte,
Prin clepsdire se strecoară
Ca un râu de giuvaere,
Într-o lume ireală
Plină de stihii mizere.

În palate de gheţari,
Vis de stele căzătoare...
Univers, printre quasari
Înger sunt, pictând în zare,
Aripă de curcubeu
Şi ocean de bucurii,
Pentru a trăi mereu
Evantai de poezii.

Dorm vulcani de pietre scumpe,
Lumea noastră-i în schimbare,
Lacrima, sufletu-l umple,
Inima de doruri doare.
Scânteiază-n noapte stele,
Repetat se pierd quasari,
Suntem fulgere prin ere
Şi-ai cuvântului zidari.

Şi slugarnici oameni mari
Se întorc spre rugăciune,
Suntem calfe şi zidari,
Trupuri făurim... şi nume...
Azi, în carne-nmuguresc
Glosse, semne şi cuvinte...
Viaţă, viaţă, te iubesc!
Dumnezeule Prea Sfinte...

Şi slugarnici oameni mari
Dorm – vulcani de pietre scumpe.
În palate de gheţari
Reverii, pirdute umbre...
Prin dureri şi prin genuni
Să-mi trec pieptul prin furtună,
Dorm vulcani de pietre scume,
Cânt universal mă cheamă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de viaţă şi de anotimpuri

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Iubire de părinţi şi de Iisus.
Din prima clipă plângem, ori zâmbim,
Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Vise firave frământând pământul,
Nu ştim că vor veni amare seri,
Când ca o clipă vom zbura, ca vântul.

Ne naştem primăvară,-nmugurim
Şi suntem fluturi albii de ninsoare.
Vezi?! Fiecare clipă ce-o trăim,
E-o neasemuită sărbătoare.
Sub flori de cais, sub plângere de tei,
Prin iarba încolţită, fluturi vii,
Vom trece-n zbor, o floare pentru-acei
Ce timpul li-i de a încărunţi.

Iubire de părinţi şi de Iisus –
Înţelepciunea apei de izvor,
O vor primi acei ce s-au ascuns
La sânul mamei cald şi protector.
Ce zâmbet cald! Prin râu de miere trec
Căutători de stele şi istorii...
Se strânge tot mai tare-l vieţii cerc.
Vlăstari de-acum, tăcuţi, aşteaptă zorii.

Din prima clipă plângem ori zâmbim...
Şi-aşteaptă vara rodul de lumină
Şi lan de grâne învăţăm să fim,
Părinţi şi fii, aceeaşi rădăcină.
Dar prinşi în joc de raze aurii,
Zburând sub soare puf de păpădie,
Rodind, vom pierde rostul de a mai fi copii,
Ne vom 'nălţa în viaţă în zmee de hârtie.

Ne înălţăm copaci spre cer, mai sus,
Avem adolescenţa la picioare,
Copilăria noastră a apus
Dar suntem zbor de păsări călătoare.
Fără a ştii, deschidem altui timp
O poartă sângerie,-amăgitoare,
Ne înăţăm spre muntele Olimp,
Spre a putea fii stele căzătoare.

Rătăcitori prin micile plăceri,
Urziţi de fulger, tunet deopotrivă,
Uităm de vraja cipelor de ieri
Şi-n noi o altă lume se-nfiripă.
Suntem părinţi şi gândul ni-i matur,
Dar suflă vânturi reci dinspre amonte,
Suntem un fruct ce-a dat în pârg de-acum,
Însă în faţă ne aşteaptă-o noapte.

Vise firave frământând pământul,
De-acum o altă lume plămădesc,
Am plâns tăcut şi-am discuit cuvântul
Întinăciunii lutului lumesc.
Şi cute-adânci mi-au coborât la tâmplă,
Pe braţe ramuri goale. Descarnat,
Un gol adânc, un anotimp. O stâncă,
De boală şi de griji m-am cocoşat.

Nu ştim că vor veni amare seri,
Amurguri triste, ger şi lacrimi multe,
Nu ne vom mai întoarce-n primăveri,
Doar ierni de vieţne vor albi la tâmple.
Se stinge-n noapte candela... Mi-e somn,
Un son care aduce a uitare,
Iar timpul trece, trece uniform
Şi clipa doare, doare, doare, doare...

Când ca o clipă vo zbura, ca vântul,
O barcă rătăcind pe un ocean,
O flamură pierind în întuneric,
O lacrimă pierzându-te în val,
Cu moartea, într-un vals, spre nesfârşire,
Născându-ne a doua oară poate,
Atunci ne vom încrede în iubire,
Uitând de viaţă şi uitând de noapte.

Când ca o clipă vom zbura, ca vântul,
Nu ştim că vor veni amare seri –
Vise firave frământând pământul.
Rătăcitori prin micile plăceri,
Ne înălţăm copaci spr cer, mai sus.
Din prima clipă plângem sau zâmbim,
Iubire de părinţi şi de Iisus,
Ne naştem primăvară,-nmugurim...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învinsul

Învinsul ce l-aţi pălmuit
Cu sete crudă altădată,
Iată-l! Acum s-a ridicat...
Cu pace-n suflet vă aşteaptă.

De neiertare apăsat,
Cu jugul fiecărei zile,
El s-a-nălţat spre nemurire,
Păşind tăcut spre fericire.

O, fiecare zi e teamă,
Înjunghiere, plâns, dureri,
Priveşte-n urma lui... e noapte
E plânsul ultimei lui seri...

Deodată iată-l! s-a-nălţat!
În ochi îl mai puteţi privi?
Au nu e el cel vinovat
De greul fiecărei "zi"?!

L-aţi umilit şi l-aţi scuipat,
I-aţi dat acuza sărăciei...
El cât a plâns?! Cât a-ndurat?!
Acum, pe calea veşniciei,

Nu el e cel împotmolit...
Voi, leş de lut neroditor
Ce-n plata voastră aţi crezut
Şi-n veşnicia banilor...

În plata voastră aţi crezut,
Uitând de rănile ce dor,
Corpul de răni vi l-aţi umplut...
Aţi înţeles că nu-i uşor?!
.....................................
Lumina sufletului său
Spre transcendent îl profilează...
Priviţi-l! Cât i-a fost de greu?!

Voi luaţi-i jugul ce-l apasă!
E-al vostru azi... A fost al lui...
Acum el este iar "acasă".

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!