Predare

Ca să nu se creadă c-am murit
Mai fac Cerului un semn din mână
Firav ca un geamăt răguşit,
Scurt ca un sfârşit de săptămâna.

E un gest de parcă mă învăţ
Să ridic o mână fără arme
Sau o inimă în vârf de băţ
Aşteptând săgeata să mi-o sfarme.

E un gest ca şi cum m-aş preda
Obosit de bătălii absurde
Ce-au săpat tranşee-n calea mea
Pasul către vis să nu mai zburde.

Gustul sângelui amirosit
Înspre rană cheamă prădătorii
Şi chiar dacă încă n-am murit
Haita ‘nalţă răget de victorii.

Dar să nu le fie de mirat
Când de praful pietrelor mă scutur
Căci deşi nu este alb-curat
Înspre Cer, un colţ de suflet flutur...

poezie de Silvia Bebereche
Adăugat de Silvia Delanice
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poştaşul

O viaţă-ntreagă, biet poştaş,
Ducând scrisorile-n oraş,
Zâmbea la toţi, zâmbea amar,
C-o mână peste-un buzunar.

Era un gest mărunt, un tic
Şi nimeni nu-i zicea nimic
Atunci când tot cu ea dădea
Ziare, pensii... ce avea.

Trecut-au ani. L-am întâlnit
În mers domol, îmbătrânit,
Cărându-şi zâmbetul amar
Şi mâna înspre buzunar.

"Ce ţii acolo?" -am întrebat.
El mă privea puţin mirat,
Dar mi-a răspuns: "Aici am eu
Scrisoarea către Dumnezeu."

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de cometă

S-a mai sfârşit ceva
înspre inevitabil
din crezul că există infinit...
a mai murit
încă o stea
aşa,
cum credem că-s mereu toate pe cer
la fel de mari şi împânzindu-şi strălucirea...
deci e-un sfârşit etern, indiferent de nu se vrea,
e infailibil
ca şi orice asfinţit;
de unul singur, la fel de stingher
la fiecare, în orice ochi închişi... şi-ntr-una, într-una
căci se ştie, e scrisă calea...

S-a topit Elenin, o cometă
s-a şters, o dâră-n van-speranţă
şi-a mai rămas, se poate
un pic de gheaţă,
aproape fără importanţă,
ce şi-a propus o vizită
aparte,
cum a fost odată
şi care-mi lasă un sentiment de greaţă;
că nu ştiu unde voi fi la întâlnire...
o altă stea mai putrezită
după ce voi fi eu însumi răstignire...
deci nu va mai fi iar Nubiru
ce-o credeam planetă...

Unde-oi fi pus clondiru
ăl' de casă, fără etichetă???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eternul gest al timpului

Ne naştem şi murim decât o dată,
Din vremea de demult îndepărtată,
Un fapt al nostru, simplu şi normal,
Eternul gest al timpului, banal.
Materie subtilă, în mişcare,
Dintotdeauna a fost nemuritoare,
Tot împletind al astrelor destin,
Cu-al celor ce-au murit şi cei ce vin...

Un Univers ce-o lume a născut,
Cu depărtarea lumii din trecut,
Adusu-ne-a mereu într-o conştiinţă
Dorinţa vieţii, mit în noua fiinţă,
Un vis superb, care-a venit hoinar
Din depărtarea fără de hotar.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe măicuţa mea cea bună

Pe măicuţa mea cea bună,
ca să meargă încetişor,
În oraş o ţin de mână,
drumul să-i pară uşor.

Merge dar răsuflă greu.
Eu o ţin mai strâns de mână.
Şi, mulţumesc lui Dumnezeu
că-l parcurgem împreună.

Ştiu. Fapta mea e infimă,
dar e semn că o iubesc.
Tot ce fac, fac din inimă
şi cu asta mă mândresc.

poezie de Dumitru Delcă (31 ianuarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o oră de linişte

te părăsesc iubito
e doar un gest pentru a-mi
curăţa rănile pline de aşchii

... şi începe să plouă fără vânt şi
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deşi înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine

din toate slăbiciunile îmi fac ziduri
printre care mă plimb apoi
mă furişez înspre singurul loc neatins...

din singurătăţi îmi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit

nici nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea

mai las un pic să-mi ard neliniştea
şi clipa în care-am mărturisit
că am iubit şi am fost
tot ceea ce nu mai pot să fiu

e târziu şi-n deşertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
şi tac

te părăsesc iubito
e doar un ultim gest...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta înspre mama...

Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere -
singura poartă înspre mama

fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase
***

(Premiul revistei FEREASTRA la concursul organizat de LITERATURITATE, (2015) text 21 – Poarta înspre mama de Teodor Dume,)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

dacă nu vii

Dacă răzvrătirea
ar fi un gest cu uşurinţă oprit la
jumătate, când capcana dorului plesneşte…
Dacă aş putea măcar una
din obsesii să lepăd ca pe un pantof
prea strâmt ce-mi încurcă pasul
ar însemna că iubesc părelnic…

nu cere
să fie cuminţi atomii mei atârnaţi
în cârlige încinse pe sârma aşteptărilor
alungite, prea lungite…

răget, încolţire, scrâşnire, cerc de-un pas
acestea sunt porniri… iubirea nu-i aşa
este câinele nedeprins cu lanţ, dar…
nu-i adjectivarea emoţiei, ori flamă vineţie
ori «că aşa vreau eu»
este revoluţie, draga mea, revoluţie
şi dacă nu vii
din revolta aceasta precis
se va ajunge la anarhie, vraişte
vei găsi întreaga mea alcătuire
nu va mai reuşi Te iubesc – adică eu – să
rămână aşa, ar fi «eicubset» sau mai rău
«tbsceiue»

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş şti să nu mai mor

De-aş şti să nu mai mor în viaţă,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aş transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.

M-aş transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.

M-aş preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Şi apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aş face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Şi la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer, Volumul 2 (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcină de Măslin

De-aş avea, dacă i-aş cere şi-aş avea curaj să iau,
Viselor ce-i mângâiau mamei ochii în batiste,
Câte rugi şi câte Criste, câte cruci se-ngenunchiau,
Să-mi croiască, să le dau paginilor sale triste.

Dacă Dumnezeu m-ar ţine chiar şi-aşa ca o pădure,
Cin ' s-ar teme de secure sau de focul lui divin?
M-aş usca şi tot îţi vin ca un lup gata să-ţi fure
Primul geamăt de iubire, Rădăcină de Măslin.

De-aş avea, dacă i-aş cere şi-aş avea curaj o dată
Să nu-i las la Judecată, de Apoi, cum zice-n carte,
Să le dau din mine-o parte celor care îmi arată
Rugăciune-adevărată, înspre casă să mă poarte.

Ramurile le ridic sus spre cer, cu mii de cuiburi,
Se vor naşte-n ele muguri fericiţi cu dinţi de lapte
Parcă sunt pagini din carte, aşteptând aripi de fluturi,
Nemurire să te bucuri de iubire-n orice noapte!

De-aş avea, dacă i-aş cere şi-aş avea curajul iar,
Să mă nasc, nu în zadar, maică n-ascultă ce spun,
Poate ajung un om mai bun să iubesc un înger chiar,
Fără aripi, fără har, doar cu acelaşi vers nebun.

Împletesc două izvoare şi leg lupii puşi pe rele,
Înstelatele-s rebele dac-am să mă rog în şoaptă,
Încă cineva m-aşteaptă şi vor cădea mii de stele
Lângă mama, Noi şi ele, sarutandu-i mâna dreaptă.

poezie de Mircea Trifu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea mă ridică

Plecarea ta desigur că mă doare,
Fiorul ei mă arde zi de zi
Dar poartă şi puteri vindecătoare
Şi-acel curaj nebun, orice ar fi.

Răbdarea-i o povară inumană
Dar cum ar curge viaţa fără ea?
E plasture la inimă pe rană,
Acolo stă înfipt un colţ de stea.

Iubirea mă ridică sau coboară,
E poarta larg deschisă către rai,
Dar când ea a purtat aripi de ceară,
În iad m-a aruncat un chip bălai.

Ar fi în viaţă tot după dreptate,
Pe cer doar nori din puf de păpădii,
Străjeri nu mi-aş mai pune la cetate,
În inimă mi-ar sta doar bucurii.

Mă clatin ameţit de indignare
Când tot ce am clădit s-a ruinat -
Azi ştiu că ai iubit o oarecare,
Şi ştiu că nu era ce-am meritat!

Plecată eşti. Să fii cât mai departe,
În mine e ceva ce a murit!
Un drum ce ne-a unit, azi ne desparte,
Dar paşii mei îi poartă liniştit.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu
Adăugat de Ioan Morosanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercetare...

Cercetez cu dreptul înspre Absolut...
Calea este lungă şi drumu-i abrupt.
Cursa-i cu-ndoieli, stau la colţ ispite,
Fac paşi înapoi, merg pe ocolite,

Trec prin labirinturi, arşiţă şi ger
Să pătrund misterul tainelor din cer.
Când mă poticnesc şi sunt la răscruce
M-aşez în genunchi şi înalţ o cruce

Să îmi lumineze calea spre-Absolut,
Să-mi arunce-o rază Cel făr'de-nceput...
Şi încet, încet îmi măreşte pasul
Ştie cum gândesc, îmi aude glasul...

Parcă-i lângă mine şi mă ocroteşte
Să nu cad ispitei când mă urmăreşte
Şi-un sobor de sfinţi ies din calendare
Să-mi scoată cu mir spinii din picioare.

Port în piept un înger trimis pe pământ
Să-l cunosc pe Domnul, să cred în Cuvânt,
Să cred în minuni puse-n eprubetă
De el, Creator... E a Lui amprentă...

Şi întind o mână... Nu pot să-L ating
Dar îi simt puterea când mi-e greu şi-L strig
Să nu cad în hău, să mă cerceteze,
Când trec prin infern să mă lumineze...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memorial

Ea moare pretudindeni. Oriunde mă duc, ea moare.
Nu există răsărit de soare, piaţă publică, popas pe un munte fermecător
care să nu conţină moartea ei.

Liniştea în care ea murea atunci răsună încă prin
morişca limbii, e o plasă
în care râsul se închide pe sine. Cum ar putea mâna mea
să strângă altă mână, când între ele
se află acea moarte densă, acea intolerabilă distanţă?

Ea plânge pentru lacrimile mele. Murind, îmi spune
că pasărea vine din soare, că peştele intră în soare.
Floarea de stânjenel este sculptată cu mai puţină delicateţe
decât este felul ei de a muri
încrustat în memoria mea. Dar, mai aud de asemenea
alte cuvinte,
cuvinte negre care formează sunetele
tăcerii, numind acel nicăieri
înspre care ea curge fără încetare.

Din ziua când a murit
ea nu mai conteneşte să moară. A făcut din mine
elegia ei. Eu sunt o capodoperă,
o ficţiune adevărată
a urâciunii morţii.
Sunt muzica ei tristă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare de la tata

Când ziua de mâine va veni fără mine,
aş vrea să nu plângi.
Ştiu cât mă iubeşti,
că te gândeşti la mine,
mie îmi va fi dor de lume.

Când umbra mea nu va mai fi pe pământ,
vă rog să întelegeţi,
că nu m-am risipit în vânt.

Îngerul a venit, m-a luat de mână,
apoi mi-a spus că sunt sfârşit
şi trebuie să-l urmez,
să las aici tot ce iubesc.

Când am făcut pasul eram o lumină rece,
lacrima-mi căzuse peste lume.
Am zis în sine că totul trece,
La fel se uită ochiul nevăzut, un nume.

M-am gândit la voi, copiii mei cum aţi crescut,
la tot ce v-am împărtăşit;
cred că o să-mi crească aripi în necunoscut
şi o să mă văd în umbra voastră,
de-atât cât v-am iubit.

M-aş întoarce pentr-o clipă
să-mi iau rămas bun,
lacrima să mi-o ridic din lume,
fie cât o bătaie de aripă.

scrisoare de la tatăl meu \ 9 \ Mai \ 2019

poezie de Camelia Opriţa (9 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia de camfor

Când spui
că nu sunt destul de frumoasă pentru tine,
ai putea să-ţi treci degetele prin pânza subţire ce mă împrejmuieşte
cu gratii înalte ca o năframă a timpului.

Iubirea mea este neîncăpatoare în aceste sertăraşe cu praful topit pe degetele tale, aşa şi inima mea, subţiată devreme s-a trezit brusc într-o casă nouă, cu ferestre tăioase, dar totuşi, dincolo de ele, cerul este cald şi blând. Chiar şi păsările sunt blânde atunci când Dumnezeu le cheamă acasă.

Cât am sângele cald şi o inimă măruntă în pumnul tău, ai putea să cazi în gândurile mele, ca între gândurile unei femei oarecare, cu trup de nedescifrat şi invizibil, în timp ce eu continui să întind cerul pe sârmă, drept casnică a celestului. Îl scutur de îngeri şi te ridc din locul unde umbrele s-au deschis.

Să-mi fii dacă nu dragoste, o lingură de supă caldă măcar, pentru un om, căruia foamea nu ştie cum să moară sau să trăiască. Ai putea fi visul bun al omului împăturit în zăpadă, făcut cu mânuţele copilaşilor ce n-au mai apucat să fie legănaţi în lumea aceasta. Dar eu te iubesc şi dacă nu-ţi sunt frumuseţe, sau dragoste, sau căldură măcar.

Îţi pot privi ochii şi înţelege cum poţi umbla pe nori, doar ţinând de mână femeia pe care o iubeşti.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legături vii

De pleci sau vii, acum nu mai contează!
Când intri-n inimă, nu poţi ieşi
Chiar dacă se întâmplă într-o zi
Să simţi că s-a sfârşit şi ea cedează.

Mai e ceva, sau trebuie să fie,
Ce te opreşte-n loc, deşi ai vrea
Să-ţi fie mai uşor, să poţi pleca,
Să nu îţi vezi iubirea-n agonie.

De pleci sau vii, ceva... un suflet, poate,
Te ţine-nbrăţişat în el, cumva,
Şi îţi ocupă gândurile, toate.

Mai bine-ar fi să vii, căci a pleca
Nu rupe legăturile ciudate
De care, chiar de-ai vrea, nu poţi scăpa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare de la tata

Când ziua de mâine va veni fără mine,
aş vrea să nu plângi.
Ştiu cât mă iubeşti,
că te gândeşti la mine,
mie îmi va fi dor de lume.

Când umbra mea nu va mai fi pe pământ,
vă rog să întelegeţi,
că nu m-am risipit în vânt.

Îngerul a venit, m-a luat de mână,
apoi mi-a spus că sunt sfârşit
şi trebuie să-l urmez,
să las aici tot ce iubesc.

Când am făcut pasul eram o lumină rece,
lacrima-mi căzuse peste lume.
Am zis în sine că totul trece,
La fel se uită ochiul nevăzut, un nume.

M-am gândit la voi, copiii mei cum aţi crescut,
la tot ce v-am împărtăşit;
cred că o să-mi crească aripi în necunoscut
şi o să mă văd în umbra voastră,
de-atât cât v-am iubit.

M-aş întoarce pentr-o clipă
să-mi iau rămas bun,
lacrima să mi-o ridic din lume,
fie cât o bătaie de aripă.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din BOEMA - Revistă de Literatură şi Artă Nr. 147 (mai 2021)
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama

fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase

poezie de Teodor Dume (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gelozie şi blestem

Ce greu mi-a fost când am visat
Dar şi mai greu când am aflat
Cu cât dispreţ m-ai înşelat
Deşi din suflet te-am rugat
Să n-o faci, "blestemato".

În timpul scurt ce-ţi dăruiam
Un sfat, îndemn sau ce “aveam”,
Mi-ai spus minciuni, de le ştiam
Nici bună ziua, nu-ţi dădeam
Mândreţe-ntruchipată.

Dar rana se va vindeca,
Poate curând, când voi uita
Şi când din suflet vei pleca
Cum ai venit în calea mea
Otravă muribundă.

Pământul nu-mi este dator
Şi nici eu lui, chiar dacă mor,
Mai sunt un “om”, nu impostor
Cu două feţe, nici “topor”
De-aceea vei plăti-o.

Viaţa nu-ţi dă şi nici nu-ţi ia,
Işi scrie drumul, cum vrea ea,
Dar şi tu faci parte din ea
Deci, vei plăti durerea mea
De cinci ori îndoită.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (intern) (1994)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soldaţii duc lupte, mor şi şterg răni

sunt un soldat
care se încăpăţânează să înainteze prin el, deşi, uneori, drumurile se înfundă,
ajung la răscruci de mine cu mine, de mine cu tine,
iar uneori, când drumurile se închid cu totul, mă găsesc zidită ca Ana lui Manole
şi mă mai eliberez o dată. mai eliberez o teamă, o slăbiciune, un lanţ.
sunt un soldat care se încăpăţânează să înainteze fără hărţi, fără arme,
chiar dacă viaţa mă mai aruncă în mijlocul unor bătălii, iar eu nu am nimic,
decât o inimă pe care o bag la înaintare. şi mor.
mai moare o iubire, mai moare o încredere, mai moare o bucată adâncă din mine,
mai mor nişte vise, dar eu sunt un sodat şi nu contează.

ce dacă mai mor o dată?

soldaţii se ridică din morminte, mai şterg o rană, mai şterg o moarte
şi merg mai departe. eu sunt aşa cum spunea tata:
un soldat neinstruit care are mai multe inimi de rezervă, din prea multă dragoste.
care crede în drumuri nestrăbătute. uneori, ajung la luminişuri de mine cu tine,
de mine cu mine şi înţeleg de ce soldaţii stau mereu de veghe,
nu dorm şi nu bat pasul pe loc

soldaţii duc lupte, mor şi şterg răni!

poezie de Sandrina-Ramona Ilie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!