Glossă românilor ce pleacă peste hotare

Pleacă românii, dragi români, din ţară,
Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă!
Alei pustii şi mută deprimare...
Steag de tristeţe flutură în zare.
S-au dezbrăcat şi pomii dintr-o dată,
Rodesc dureri în suflete de piatră.
Copaci de foc mi-au junghiat lumina,
Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina.

Pleacă românii, dragi români, din ţară
Şi pita lor, de-acum, e mai amară.
Li-i plânsul grâu şi lacrima furtună,
În suflet multă suferinţă-adună,
Lasă iubiri, părinţi, copii, sperând
Că poate-o să-i revadă în curând.
Şi timpul lor e clopotul ce bate
Trudind pentru un strop de libertate.

Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă...
Cad frunze din copacii de aramă.
Tristeţea-n râu de frunze se revarsă...
Români pribegi, întoarceţi-vă acasă!
Copaci s-au frânt... şi inimi... şi destine.
De ţara voastră nu v-a fost ruşine,
Dar aţi plecat, purtând pe tălpi ţărână
Şi dor de glie, cer senin şi mumă.

Alei pustii şi mută depimare...
Se plânge-aici, se suferă, se moare!
În lăzi de zestre ia înflorată,
Pe cei ce vin din urmă îi aşteaptă.
Pocneşte-un lemn în sobă... Sărăcia
Ne-a izgonit cândva din România.
Mucegăiesc iţarii şi opinca
De când eram, vezi Doamne, atâtica.

Steag de tristeţe flutură în zare...
Oh, Românie, Românie mare,
Îţi plecă pruncii şi îţi mor bătrânii,
În sărăcie-şi duc tristeţea unii.
Cenuşa strămoşească, din osoar,
Cheamă românii-mpodobiţi cu har.
Stăpâni, nuntind a jadului sclipire,
Se-nalţă brazii, dându-le de ştire.

S-au dezbrăcat şi pomii dintr-odată,
Bunica, într-o bluză înflorată
Toarce-n fuioare gânduri şi speranţă.
Ar vrea ca pruncu-i să se-ntoarcă acasă,
Căci ţine-ascuns din nou, sub o basma
Argintul cast al anilor de nea.
I-ar da sărutul ca pe-un giuvaer,
Apoi senină, s-ar sui spre cer.

Rodesc dureri în suflete de piatră...
În depărtări, bunicul o aşteaptă.
Dar cum să plece?! Cum să-i dea de ştire?!
Din depărtări, feciorul nu-i mai vine
Şi lacrima şi-o şterge de năframă,
De dorul celui dus, de bună seamă.
Îşi strânge pieptul în ilic şi plânge,
Se roagă la icoană,-şi face cruce...

Copaci de foc mi-au junghiat lumina...
"- Din depărtări veni, mătuşă Tina.
Vezi, ţi-a lăsat nepotul veşti că vine
Acolo-i bine, dar i-e dor de tine."
"- Să-ţi fie ziua binecuvântată!
Şi fericită fii în veci, nepoată!"
Românul fremăta de nerăbdare
Şi cerul tot părea un câmp în floare.

"- Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina
Când eu am fost iubirea şi lumina...
Să-l văd odată, apoi pot pleca
Etern biruitoare-n lumea mea.
Vino străine, orice-ai vrea mi-oi cere,
Dar trece-ţi mâna-n semn de mângâiere
Pe fruntea mea, durerea de-mi alină,
Căci sunt a vieţii tale rădăcină."

Căci mi-au tăiat vremelnic rădăcina,
Copaci de foc mi-au junghiat lumina.
Rodesc dureri în suflete de piatră,
S-au dezbrăcat şi pomii dintr-odată...
Steag de tristeţe flutură în zare,
Alei pustii şi mută deprimare.
Plouă din nou... Pleoape de plumb... E toamnă!
Pleacă românii, dragi români, din ţară...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sărbători...

S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger...
Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer.
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri...

S-au dus şi sărbătorile... E iarnă
Şi au plecat colind... colindători
Şi au plecat românii iar din ţară
În zi de luni, la ora trei, în zori.
Şi-au plâns părinţi şi fraţi... şi-au plâns copii
Şi-au plâns soţii, prietene, amici.
Ei au plecat, oh, au plecat în lume,
Sperând să-nvingă greul de aici.

De-azi-noapte ninge şi e tare ger
Şi-n jur răzbate-atâta suferinţă!
Pe umeri cade lacrima din cer,
Cu mângâiere, pace şi credinţă
Porneşte timpul către înapoi,
Nici pruncii nu mai au copilărie,
Căci stau cu ei bunicii şi din doi
Părinţii-s doar într-o fotografie.

Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Departe-ntre străini muncind din greu,
O altă suferinţă îi adapă
Dar ei muncesc, muncesc, muncesc mereu.
Li-i ochiul încă lacrimă şi toamnă,
În sărăcie au trăit destul,
Vor să desfacă lanţul suferinţei
Şi să zâmbească celor dragi de-acum.

Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Căci n-au aici nici drepturi, nici dreptate
Şi pier tăcut, în altă lume pier
Atât de-nlăcrimaţi... şi ce departe!
Şi dacă ţara noastră va pieri
Prin oameni sărăcind, va fi o lege
Ce pe români din nou îi va uni
O lege ce-n curând îi va-nţelege.

Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine
Ne-ncrezători, flămânzi şi oropsiţi,
Sperând ca timpul, timpul cel de mâine
Poate-i va face-o clipă fericiţi.
Le trece viaţa-n muncă şi speranţă,
Sunt doar o biată lacrimă pe faţă,
Lumina fericirii e departe!
De cei din ţară-o viaţă ne desparte.

Oh, mulţi nu ştiu ce timpul le-o sorti,
Nu ştiu nici când în ţară vor veni
La-nmormântări, la nunţi ori parastase...
Ţara cu toate ale ei, frumoase,
Nu îi va mai cunoaşte... Sunt străini -
O floare ce-a crescut prin mărăcini.
De-atâta dor de toţi cei dragi, mereu,
Să fie-aproape, cât va fi de greu!

Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine...
Nu ştiu ce râuri lungi de suferinţi
Le vor uda uscatul colţ de pâine,
Le vor spăla uitate suferinţi.
O mare de români plecaţi din ţară,
O ţară care i-a uitat. Români,
Viaţa-ntre români nu e uşoară
Şi-n ţara noastră ne simţim străini.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Câţi dintre ei se vor întoarce-acasă
Sătui de chin, de gustu-amarei pâini,
Sătui de moarte şi sătui de viaţă.
Câţi vor putea pământul românesc
Şi grâul cu neghină să-l sărute,
Ca în opinci şi-n portul strămoşesc
Să joace pe câmpie, pe-ntrecute.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine.
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Pleacă copii în ţări străine, mamă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger,
S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru ploi de vară

Cerul plânge beteşugul
Lumii noastre-ntunecare...
Şi ţăranii dând cu plugul,
Truditori până la moarte,
Plânge dorul şi pruncia
Celor ce-au rămas români,
Să-şi cinstească veşnic glia
Rămasă de la străbuni.

Cerul plânge beteşugul
Şi sângerânde răni mustesc,
De sărbători, oameni cu plugul,
Necredincioşi, la muncă ies.
Astăzi, cu ia românească,
Alt legământ poporul face,
Căci grea e lacrima... Şi jugul...
Şi pumnul, poloboc se face.

Lumii noastre-ntunecare
Dumnezeu a dat... Ne ceartă...
Spicuiesc fulgere-n zare
Voci de tunete... Oh, iartă!
Ura, clopotul durerii,
Căci biserica vuieşte.
Este timpul învierii!
Altă lume se clădeşte!

Şi ţăranii dând cu plugul,
Orbi în suflet şi-n credinţă,
Trişti, plângând, îşi văd amurgul
Singuri, fără de căinţă.
Azi, la cumpăna fântânii,
Flutură doliul tăcerii
Plâng de-acuma toţi românii –
Ramuri frânte-n faptul serii...

Truditori până la moarte,
Arcuiţi ca o sprânceană,
Lin alunecând în noapte
Sub tăişul de aramă
Ce desface lumea-n două,
Trec bătrâni pe drumul crucii,
Deschizând o lume nouă,
Trec, lăsând în lacrimi pruncii.

Plânge dorul şi pruncia...
Tatăl fiica îşi aşteaptă.
A plecat din România
Spre-a avea o altă soartă.
Mama-n plâns îşi vede pruncul
Şi din lacrima-oglindă,
I-a adus feciorul, gândul...
Un voinic ivit în tindă.

Celor ce-au rămas români,
Azi li-i lacrima amară.
Pe acest pământ stăpâni,
Cu cenuşa se-ntrupară,
Cu biserica şi portul,
Cu opinca şi ilicul,
Plânge Tisa, plânge Oltul,
Plâng bunica şi bunicul...

Să-şi cinstească veşnic glia,
Din strămăşi au învăţat...
Ceru-nsângerat de sângeri,
De dureri a lăcrimat.
Stea de lacrimă amară,
Plânge neamul românesc
Prunci români plecaţi din ţară
Şi părinţi ce-mbătrânesc.

Rămasă de la străbuni,
Ne e dragostea de ţară,
Pita – aurul din pâini,
Câmpul, soarele de vară,
Brazii cu betea de jad
Şi izvoare de lumină,
Stelele – făclii ce ard,
Mirt şi lacrimă divină...

Rămasă de la străbuni
Să-şi cinstească veşnic glia
Celor ce-au rămas români...
Plânge dorul şi pruncia.
Truditori până la moarte
Trec ţăranii dând cu plugul.
Lumii noastre-ntunecare...
Cerul plânge beteşugul...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de îndoliere

Şi noaptea ca un vis se lasă
Pe ale timpului poteci,
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Tu înger de lumină pleci.
Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi eu sunt candelă aprinsă
Iar cerul plânge, aşa i-e vrerea...
În casă e lumina stinsă.

Şi noaptea ca un vis se lasă
Şi frunze cad la tâmpla ta.
Mă-ntorc aici! Mereu, în viaţă,
Tu ai sperat că-ţi vei vedea
Copila-n ceasul cel din urmă –
Un sprijin, căci, când vei pleca
Să-ţi fie calea mai uşoară...
Oh, iartă-mă, măicuţa mea!

Pe ale timpului poteci,
Ades de dor răpusă,
Să mă revezi măicuţă-ncerci,
Dar eu de gânduri dusă,
Adorm şi te visez cum treci -
O umbră la fereastră,
Venind din somnul tău de veci,
Măicuţă prea frumoasă.

Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Din lumi îndepărtate,
Văd poza ta aici rămasă...
De dincolo de moarte,
Pică o lacrimă din cer
Şi-un înger se revarsă
Precum o clipă de mister,
Măicuţă, peste casă.

Tu înger de lumină pleci
Cu stelele deodată.
Ca tine, mamă,-n lume-s zeci...
Greşit-am? Tu mă iartă!
N-am fost cu tine când te-ai dus
Clepsidră ruptă-n două.
O boală cruntă te-a răpus...
Eu plâng cu stropi de rouă.

Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi-n noapte-i mare jale,
Nu-ţi mai simt, mamă, mângâierea,
Azi sufletul mă doare.
Suspin, dar totu-i în zadar,
Îţi pun o lumânare,
Mormântu-i rece iar şi iar...
Doar tu ştii cum se moare.

Şi eu sunt candelă aprinsă
Şi lumea-i un pustiu,
Străină-s mamă şi sunt tristă
Şi-atâta-i de târziu!
Oh, îngenunchi în rugi de jar,
Dă timpul înapoi!
Îţi las ofrande la altar...
Din ochi cad rugi de ploi...

Şi cerul plânge, aşa i-e vrerea,
Clopotniţa răsună,
Răsună-n suflete durerea...
"Măicuţă, noapte bună!"
De-acum veghezi tristeţea mea
Şi vântul suflă-a jale,
Măicuţă dragă, vei pleca
Spre dincolo de zare.

În casă e lumina stinsă...
Te-aşezi în palma mea
Şi plângi şi tu! Şi tu eşti tristă!
Singurătatea-i grea.
E cerul plub, e pleoapă cerul
Şi doliul se revarsă
Pe cer măicuţă... şi în gând...
Tu nu mai eşti acasă.

În casă e lumina stinsă
Şi cerul plânge,-aşa i-e vrerea
Şi ceru-i candelă aprinsă,
Se-nfruptă cu lumini tăcerea.
Tu înger de lumină pleci...
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă
Pe ale timpului poteci
Şi noaptea ca un vis se lasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă din nou în calendar

E toamnă din nou în calendar.
Afară bate un vânt rece şi avar.
O frunză cade pe pământul umed, solitar.
E toamnă din nou în calendar
Şi într-un vechi, micuţ bazar
Cântă vesel un lăutar,
Un cântec de dor şi de păhar!
Căci e toamnă din nou în calendar.
Pe strada cu un singur felinar
Trece grăbit un birjar,
Ducând un suflet plin de dragoste şi amar!
Căci e din nou toamnă în calendar.
Iubito tu mă întrebi încet şi rar
De ce nori pe cer apar?
De ce latră în noapte acel ogar?
Eu îţi răspund cu glasul meu sentimental
Pentrucă e din nou toamnă în calendar.

poezie de Vladimir Potlog (23 octombrie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre prezent şi trecut

Curge-n Olt lacrima noastră...
Nu ne mai simţim acasă!
În mări lacrima se strânge
Curge-n suflet iarăşi sânge!

Ceruri şi câmpii şi munţi
S-au vândut... Copii desculţi
Plâng rugându-se în taină
Pentru ţărişoara mamă.

Măşti de-argint pe feţe hâde,
Ciocli scormonind pământul,
Ne-am pierdut printre dezastre,
Limba, neamul şi cuvântul...

Biata noastră ţărişoară,
Ai tot dus viaţă amară...
Te-a călcat picior străin...
Vremea e să ne trezim!

Grânele-s vis şi icoană,
Dor de tată, dor de mamă,
Din cenuşa cea străbună,
Spic de românească mână.

Sufletul pădurilor,
E vândut, de-acum e-al lor.
Lanţ de stâncă ne-a unit
Pe pământ nefericit.

Pe oceane de lumină,
Prunci cuminţi, fără de vină,
Îşi dorm somnul lor de veci
Doar pe plaiuri româneşti.

Au luptat în 89
Au crezut în lumea nouă,
Au sperat că va fi, poate,
Alt destin, plătind cu moarte.

Prunci orfani privesc în zare...
Sărăcia noastră doare...
"Toşi cerşim din poartă-n poartă"
Chiar de ţara ni-i bogată.

Râd în soare magazine,
Ce frumoase-s, căci sunt pline!
Noi suntem săraci, dar buni,
Avem suflet de români.

Pruncii nu au ce mânca,
Dar în ţărişoara mea,
Pâinea cât de-amară-ar fi,
Tot români ne vom numi.

Stăm în şanţuri virtuale,
Nu avem bani de mâncare,
Dar avem un ţel străbun,
Neam din neamul de român.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

1 Decembrie

E zi de sărbătoare, prilej de bucurie,
În cântec şi în ie se-mbracă mândra glie;
Se-aude-n cer chemarea: fiţi din nou stăpâni!
La multi ani România, la mulţi ani români!

Încearcă să te frângă, cu ura lor tenace,
Dar tu le-arăţi că sângele, apă nu se face!
Aici domnesc iubirea, cinstea şi omenia,
La mulţi ani români, la mulţi ani România!

Să duceţi cu mândrie flamura tricoloră,
Să nu uitaţi vreodată de a unirii horă,
Căci ţara nu se lasă pradă la păgâni,
La multi ani, Romania, la mulţi ani, români!

Oricât ai fi trădată, hulită şi săracă,
Tu neamu-ţi tragi din voievozi ce capul nu-şi pleacă,
Când eşti lovită, ştii să-ţi arăţi mânia,
La mulţi ani români, la mulţi ani, România!

poezie de Leliana Rădulescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

1 Decembrie

E zi de sărbătoare, prilej de bucurie,
În cântec şi în ie se-mbracă mândra glie;
Se-aude-n cer chemarea: fiţi din nou stăpâni!
La multi ani România, la mulţi ani români!

Încearcă să te frângă, cu ura lor tenace,
Dar tu le-arăţi că sângele, apă nu se face!
Aici domnesc iubirea, cinstea şi omenia,
La mulţi ani români, la mulţi ani România!

Să duceţi cu mândrie flamura tricoloră,
Să nu uitaţi vreodată de a unirii horă,
Căci ţara nu se lasă pradă la păgâni,
La multi ani, Romania, la mulţi ani, români!

Oricât ai fi trădată, hulită şi săracă,
Tu neamu-ţi tragi din voievozi ce capul nu-şi pleacă,
Când eşti lovită, ştii să-ţi arăţi mânia,
La mulţi ani români, la mulţi ani, România!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopotul Unirii

bate un clopot, bate la Alba
din vremuri aduce românii
de pe munte, din şesuri cărunte, din văile multe
de la marea cea mare răsună chemarea
au fost atunci o mână de români
ce-au făurit în bună zi unirea
au rupt tăcerea şi jugul din străini
şi au ales unirea
pe stemă au pus doruri şi dureri
iar pe Câmpia Libertăţii au adunat stele din cer
aici, de atunci, se vorbeşte româneşte
curg astăzi amintiri
de la Dunăre la Prut
de la Tisa până la mare
de jertfa unui popor de bravi români
ce au visat odată România Mare
au dăruit acestei lumii o floare între spini
şi au numit-o simplu, România
pământul sfânt în care ne plângeau copaci a jale multă
copii, părinţi ucişi de hoardele străine
şi au venit români de pe meleagurile toate
să înfăptuiască tainic ideal
''să ne unim cu Ţara''
ei au ales lumina, iubirea, libertatea
e clipa azi, române
o flacără arde în tine şi în neamul românesc
a fost atunci unire în spirit, în suflet şi în gând
hai azi la horă, mamă, tată
joacă-joacă iarăşi, soră, frate
''să dăm din nou mână cu mână''
să aruncăm pleava străină
să închinăm azi un pahar, să ne unim ca fraţii
suntem o naţie străveche, avem o viaţă şi un viitor
iubirea, cinstea, adevărul, ne este astăzi scutul
şi vom cânta în lume
jucând hora unirii peste veacuri, noi, neam biruitor
bate un clopot, aici mereu bate
un clopot bate în cetate, în veci va mai bate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa celor plecaţi

Pâlpâie fulgere-n suflet,
Tunet brăzdează pământul
Şi lumea-i jale şi vuiet,
Plâns de dureri aşternutul.
Ne apasă doruri multe,
Prunci în lumea largă pleacă,
Nimeni plânsul să ne-asculte,
Ca pe-un cânt, nu mai încearcă.

Pâlpâie fulgere-n suflet,
Verbe, în văpăi se-nalţă,
Al durerii noastre cântec,
E-un vulcan ce prinde viaţă.
Ce sfielnic trece vântul
Pe arzândele ogoare!
Ni s-a sărăcit pământul
De cenuşa din osoare.

Tunet brăzdează pământul,
Vocea lui Iisus coboară.
Gol ca-n suflet e mormântul
Şi furtună e-n afară.
Ninge fluturi de mătasă
Din frântura de credinţă.
Fie-ţi fiinţa iar miloasă,
Ca o candelă aprinsă!

Şi lumea-i jale şi vuiet,
Plăteşte cu boli şi ură...
Cerul nu cunoaşte zâmbet,
Timpul nu are măsură.
Stânci în suflete se-nalţă,
Toţi luptăm spre a avea,
Apoi, sărăciţi de viaţă,
În urmă le vom lăsa.

Plâns de dureri e aşternutul...
Iisus prin noi s-a răstignit
Şi-nsângerat este pământul.
Din neam în neam, s-au risipit
Atâtea seminţii prin care
S-ar fi plătit greul păcat
Şi lumea toată-nsângerare
Prin viaţa însăşi a lăsat.

Ne apasă doruri multe
Dor de prunci, părinţi şi fraţi.
Plânsul nu vor să-l asculte
Cei mişei şi cei bogaţi.
Până dincolo de zare
Cerul s-a-mpărţit în umbre,
Rana, azi, în suflet doare...
Ce folos pietrele scumpe?!

Pruncii-n lumea largă pleacă,
Au uitat de Dumnezeu.
Alte griji pe umeri poartă!
Doar atunci când le e greu
Văd Golgota. Văd Iisusul
Blând şi bun şi iertător,
Doar atunci li-i rană plânsul
Şi se-ntorc la casa lor.

Nimeni plânsul să le-asculte
Nu-i, căci toţi s-au risipit.
Cruci bătrâne, chipuri slute,
Înainte-le-au sosit.
Sterp ca praful din uliţă,
Satul, azi s-a arătat.
Doliul flutură-n portiţă...
Plânge un bătrân pe prag.

Ca pe-un cânt, nu mai încearcă,
Nimeni plânsul să-i asculte.
Dumnezeu, deodată, pleacă
După inimile frânte.
După prunci fără de tată,
Ori părinţi fără copii...
Dumnezeule, îi iartă!
De-acum nu-i mai osândi!

Ca pe-un cânt, nu mai încearcă
Nimeni plânsul să le-asculte.
Pruncii-n lumea largă pleacă,
Ne apasă doruri multe...
Plâns de dureri aşternutul
Şi lumea-i jale şi urlet,
Tunet brăzdează pământul,
Pâlpâie fulgere-n suflet.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa României

Din cenuşa strămoşască,
Prunc de daci, neam de români,
Ram de salcie aleasă,
Printre oameni dragi şi buni,
Drag de ţară-n piept de stâncă,
Brazi crescuţi spre-a apăra,
România, ţară scumpă,
Toţi românii vor avea.

Din cenuşa strămoşască,
Demn, românul s-a-nălţat,
Pentru ţara românească
Cu duşmanii a luptat.
Vis de scumpă libertate,
O cetate-ntre popoar.
Aici nu există moarte,
Doar iubire, pace, soare.

Prunc de daci, neam de români,
O iubire-adevărată
A unit oamenii buni –
Horă mare-n vremi de sloată,
În al unirii râu şi cânt...
Prinşi sub flamura dreptăţii,
Ca un mac pe cer arzând,
Sub lumina trinităţii.

Ram de salcie aleasă,
Rod de pâine-n grâul copt,
Soarele ca o mireasă,
Voal de vis pământul tot...
Ii cu ape reci pe poale,
Brazi pe fote. Sus, pe stâncă,
Pe chihlimbării covoare,
Stele-n râuri par să curgă.

Printre oameni buni şi dragi,
Eu – o cumpănă-a fântânii,
Am crescut. Pui de români,
Treceau urmându-şi străbunii.
Alergam... Cu tricolor
Îmi prindeam cosiţa-n noapte,
De români să-mi fie dor
Viaţa toată, pân' la moarte.

Dor de ţară-n piept de stâncă.
Vulturi – îngeri sidefii,
M-au ales a fi româncă
În adâncul inimii.
Îmbrăcată-n sărbătoare,
Ca un râu învolburat,
Sunt eu – inimă de soare,
Ţara-ntreagă-am colindat...

Brazi crescuţi spre-a apăra
Datini şi străbuni şi neamuri,
S-au unit în ţara mea,
Prinşi în dragoste şi-n ramuri,
Viaţa-n chinuri de şi-au dus,
În frăţie, demn, românii,
Ca o candelă-au apus
Su genunile furtunii.

România, ţară scumpă,
Maci pe buze şi-n privire,
Maci în lanuri, maci pe luncă,
Zâmbete şi fericire.
Ţară scumpă şi bogată,
Noi etern te vom slăvi.
Braţul – torţă-mparfumată,
Păcii-n lume va sluji.

Toţi românii vor avea
Sâgeriu vin în pahare,
Pită, sare... Dragostea
Omul cu inimă mare.
Toate-n lume se împart,
Neam de neam şi neam de glie,
Legământul sângelui,
Toată lumea vrem să-l ştie!

Toţi românii vor avea
România – ţară scumpă,
Brazi crescuţi spre-a apăra
Drag de ţară-n pipt de stâncă.
Printre oameni dragi şi buni,
Ram de salcie aleasă.
Prunc de daci şi de români,
Din cenuşa strămoşască...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ne-a fost aleanul lung şi zdrobitor,
Şi zilele chinuitoare şi năpăstuite,
Dar mie care mă topesc de-al tău dor
Cum mi-au fost zilele, cum mi-au fost crud părinte?

Din depărtări vin nori înneguraţi
Şi fulgere şi stoluri de furtună,
Căci întunericul înghite şi ultim clar de lună
Căci moartea îi înghite pe-ai mei fraţi.

Şi răsăritul de va fi s-apuc
Şi moartea care vine să o păcălesc
Atunci în ale veşniciei timpuri eu mă rătăcesc
Departe de ce-am dus şi ce-am să duc.

Căci cel ce-nfruntă soarta şi norii de furtună,
Şi cel ce luptă pentru ce crede că e drept
În a soarelui lumină priveşte ca la lună
Nebântuit de temeri şi nici pic de regret.

poezie de Ionuţ Nistorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Alba

La Alba,-n 21, ceva s-a întâmplat...
S-a pogorât unirea pe plaiu-nsângerat
De plâns şi suferinţă. Şi inimi de români,
Au devenit pe glia şi neamul lor stăpâni.

S-a pogorât unirea şi lacrimi au picat.
Din lagărul durerii, năpârcile-au plecat.
Şi aprigele vânturi din braţul de român,
Pe scumpa noastră ţară, iar au numit stăpân.

De veghe, ca un vultur, cu aripile-ntinse,
Păzit-a focul sacru, port şi pământuri, vise
Şi datinile noastre rămase moştenire
De la străbuni, de veacuri – o mare de iubire.

Acum se-apleacă iară, sub cumpăna fântânii,
Uniţi în rugăciune şi plâns, mai toţi românii.
Ni-i glia mai săracă şi pruncii ne-au plecat...
Tu mântuieşte, Doamne, poporu-ndurerat!

E-o ţară de morminte, prin moarte doar, unită...
Nici lemne nu-s în sobă, nici turtă nu-i pe plită...
Pământ străin ne cheamă,-n pământul românesc
Rămas din tată-n tată, doar spinii mai rodesc.

Din ţara noastră Sfântă, mustesc de-o vreme lacrimi,
Ne zbatem de durerea şi plânsul multor patimi.
Fă o minune, Doamne şi-o Românie Mare
Şi cheamă iarăşi pruncii plecaţi peste hotare!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de strămoşi şi de istorii

Se sting în istorii făclii strămoşeşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Ni-i ţara un munte de foc de priveşti,
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire.
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată –
Un doliu zburând pe sub care mai trec,
Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată.

Se sting în istorii făclii strămoşeşti...
Nici lacrimă nu-i să rodească-n cenuşă
Şi îngerii trec, ca un vis, din poveşti,
Îngenunche şi plâng şi aşteaptă la uşă.
La porţi se aud, prin furtuni trecători,
Doar câinii uitaţi, prinşi în lanţuri sinistre.
Mai vin din trecut, ca un vis uneori,
De lut dezgoliţi, paznici uşii deschise.

Se sting în istorii lumini şi iubire,
Iubire se semeni, de datini şi port,
Se sting ca un clopot, negăsind mântuire,
Se sting şi bătrânii şi pruncii, socot.
Un vuiet de doruri... Şi dorul vuieşte!
Făclii, în furtună, bătrânii clădesc...
Sub cerul de foc, azi, o altă poveste.
Şi sună a jale un fluier de soc.

Ni-i ţara un munte de foc de priveşti
Şi arde sub pleoape de plumb lăcrimare,
Strămoşii,-n osoare, frământă poveşti
Şi dorul, de doruri, adesea ne doare.
Pământul acesta a fost blestemat!
Ce gust cianotic de lacrimi amare!
Şi fraţii şi pruncii departe-au plecat...
Doar lacrimi şi moarte-ntâlneşti prin spitale...

Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i lacrima mir şi ni-i plânsul ocean,
Tămâie şi stele mai ard în privire...
Ni-i traiul anost... şi mizer... şi banal...
Zadarnic în zări creştinească chemare,
Zadarnic strămoşii ne cheamă-napoi.
În suflet o rană deschisă-i... Şi doare!
Se pierd în apusuri uitaţii eroi.

Ne pleacă copiii! Pământul e sterp!
Ni-i frântă din munţi rădăcina iubirii,
Strămoşii – grăbiţi călători încă trec...
De plâns, sângerează în ochi, trandafirii.
E dorul de ţară o floare de colţ!
Iubeşte, române, a naţiei urmă!
Iubeşte-ţi strămoşii, iubeşte frumos!
Tu, rod de iubire pentru ţară adună!

Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată...
Pliviţi – trec bătrânii sângerâne poteci
Şi larima sapă... şi dorul, în piatră.
Mormintele-s albe, întunecate şi reci.
Cenuşa se-nvârte în cercuri-tornadă
Şi scurmă săgeţile-fulger în răni,
Voi prunci şi părinţi, aţi murit viaţa toată,
La tâmple aveţi, din istorii, nămeţi de cuvinte-ninsori.

Un doliu zburând pe sub care mai trec
Plângând, umbre stranii - uitaţii strămoşi,
Ca mâine, ca ei, chiar şi eu am să plec,
Un înger strivit de-ai durerii coloşi.
Mi-e aripa frântă şi gândul beteag
Mă macină plânsul şi dorul de ţară,
Săracă şi tristă, ca un val mă retrag...
Vă las, dragii mei în furtuna de-afară!

Cu paşii înceţi, doar bătrâni, câteodată,
Sfârşiţi de povara ce de vremuri o duc,
Mai trec prin genune, prin gânduri, prin sloată,
Îi sfarmă durerea şi lama de plug.
În noaptea uitării, un vis – poposesc.
E noapte în ei şi în viaţă e noapte
Şi n-a mai rămas nici un semn românesc.

Cu paşii înceţi, doar bătrâni câteodată –
Un doliu zburând, în tăcere, mai trec,
Rodesc mărăcinii şi corbii se-arată,
Ne pleacă copiii, pământul e sterp!
Ne plânge esenţa-ntru veci pomenire,
Ni-i ţara un munte de foc, de priveşti,
Se sting în istorii lumini şi iubire,
Se sting în istorii, făclii strămoşeşti...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani, scumpă Românie!

Îţi spun mulţi ani, iubită Românie,
Cu lacrimi şi cu sufletul amar,
Sperând în viitor şi-n armonie,
Căci dragostea ni-i piatră de hotar.
De ziua ta, iubita noastră glie,
Românii te cinstesc şi te serbează,
Purtând în inimi, ca pe-o mărturie,
Trecutul ce ne ţine mintea trează.

Îţi spun mulţi ani, o mamă Românie,
Ducându-mă cu gândul la străbuni,
La mulţi eroi, la fotă şi la ie...
Simboluri sfinte-n timpuri şi furtuni!
Prezentul nostru e bolnav de-o vreme,
Noi îl privim cum moare şi se zbate,
Tot aşteptând o voce să ne cheme
Să fim uniţi şi demni în tot şi-n toate.

Mulţi ani, iubită mamă care-şi plânge
Românii ce-au uitat că sunt români,
Dar noi ne-am săturat şi ne ajunge...
Istoria îşi cere bravi stăpâni!
Ne pasc din umbră rele şi ispite,
Se zbate-n ţărmuri ca nebună marea
Şi-n vremuri negre, aspru viscolite,
Credinţa-n Dumnezeu ne e salvarea!

Se zbat în zare, revoltaţi, Carpaţii,
Că ne-am vândut pădurea la străini,
Iar noi prefacem în duşmani toţi fraţii,
Uitând că-avem aceleaşi rădăcini.
Mulţi ani, iubită mamă care rabdă
Tăcerea noastră stinsă-n resemnări,
Dar ceaţa asta-n zare-o să se piardă
Şi-n dragostea de ţară ninsă-n mări!

Mulţi ani, meleag iubit cu doruri grele,
Să prindem hora mare la hotar
Şi să uităm măcar o zi de rele...
De neîmpliniri, necazuri şi amar...
Să fim iar fraţii ce erau odată,
Să ne iubim ca bravi şi dragi români,
Că suntem buni creştini cu-acelaşi Tată
Şi, peste-acest meleag, suntem stăpâni!

Îţi spun mulţi ani, iubită Românie
Şi spun mulţi ani românilor... români,
Care-au crezut în vis şi-n poezie
Şi în curajul de a fi stăpâni!
De ziua ta, pământ iubit de Domnul,
Îţi înălţăm un cânt frumos de slavă,
Să-şi legene în pace pruncii somnul
La sânul tău, măicuţă, că-mi eşti dragă!

Iubită Românie, eşti grădină,
Iar Eminescu-ţi e Luceafăr sfânt,
Enescu-ţi cântă astăzi în surdină,
Iar Domnu'-ţi pune Raiul în pământ.
Românii te cinstesc ca pe-o regină,
Iar vremuri grele prinse-ntre destine
Topesc parfumul vremii pe-o sulfină
Şi ne înalţă-n suflet drag de tine.

Te-mbrăţişez cântând, iubită glie
Şi strâng la piept toţi fraţii mei cu drag,
Noi nu uităm de tine, Românie
Şi te serbăm, în ani, sub mândrul steag!
Iubită ţară, Cerul te veghează
Şi-ţi şterge lacrimi grele, azi, şi-ţi cântă,
Tu eşti o mamă bună ce-şi urmează
Credinţa-n Dumnezeu şi crucea sfântă!

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere de mamă

Ziua pleacă, noaptea vine
Dorul greu tiptil revine,
Mă aşez oftând la masă,
Gânduri negre nu mă lasă.
Doamne, cu ce Ţi-am greşit,
De-am ajuns un om sfârşit?
De ce pruncii mi-au plecat
Spre un ţărm îndepărtat?
Sufletul mă doare-ntr-una
Şi-n trăiri bate furtuna.
Nu mai ştiu de ei nimic,
Doar la cer, ochii-mi ridic,
Rugi şoptesc şi mă închin
Să-i fereşti de rău şi chin.
Puii mamei, dragi feciori,
Când vă strig mă trec fiori,
Cât aş vrea să vă mângâi,
Să vă pup, să vă răzgâi,
Cum făceam odinioară
Fără lacrimi şi povară.
Adu-i, Doamne, mai degrabă,
Căci îmi e suflarea slabă,
Fie, Tată, pentru-o clipă
Să-i alint cu-a mea aripă,
Apoi, Doamne, pot să zbor,
Sus pe-o stea fără de dor.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţara asta

Pe viaţa asta, noi suntem stăpâni!
Ne stau de veghe crucea şi icoana
Şi inimi-mame, clopot din străbuni,
Legea iubirii, tricolorul, ţara.

Nebunul e pervers în legea lui...
Insistă să ne biruie. Şi cuie
Ne bate-n tălpi, să nu putem fugi,
Dar lui, vă jur, această ţară, nu e.

De-ar fi să mor, eu jur pe tricolor,
Să nu las portu-n mâinile duşmane,
Căci ţara-ar fi de plâns în mâna lor.
Ne-ar risipi cenuşa din osoare...

Şi cum să-mi las şi datini şi români,
Când ţara-mi este lacrimă de jale?!
S-o duc, o bucăţică, la străbuni?!
Voi plânge în biserici şi-n spitale...

De-ar fi să mor, mă plec în faţa ta,
Prea Sfântă ţară, scumpă Românie.
Străini, cu tălpi de ghimpi de te-ar călca,
Tot sânge de român curge din glie...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină

Vai de ea, săraca ţară!
Tinerii-au plecat afară.
S-a desfiinţat armata,
Cu patriotismu-i gata.
Nu mai sunt azi patrioţi,
Ţara-i plină doar de hoţi.

Amară străinătate
Cu familii destrămate
Şi copiii fără de carte.

Vin străini din multe părţi,
Să ne-ajute - ne spun toţi.
Toţi ne zic – binele-ţi vor!

Vor să-l ia să fie a lor.
Toţi ne împrumută bani,
Ne fac slugă pe mulţi ani.
Un leu îţi dau pe datorie,
Tu le dai înapoi o mie.
Ne fac drumuri asfaltate
Care duc în altă parte.
Ele pleacă de la noi
Şi ne lasă în nevoi.
Au mai fost, demult, romanii,
Hunii, chiar şi otomanii.
Apoi ruşii au venit
Şi în două ne-a-mpărţit.
A făcut hotar din apă,
Prutul, ca să ne despartă.
Pe români i-a dus..., i-a dus...
În Siberia, în sus.
Înapoi, ruşi a adus.
Vrut-au ca neamul să piară
Din frumoasa noastră ţară.
Aşteptam americanii
Dar au revenit germanii.
Iar când timpul va veni
Alţi stăpâni ne vom găsi.

Vai de ea săraca ţară
Şi de viaţa noastr-amară.

Ei ne pun conducătorul,
Nu pe cel ce-l vrea poporul.
Toţi votează cu folos,
Dar din urnă, altu-i scos.
Ajunge conducător
Numai coada de topor.
Căci pădure de români
E temută de stăpâni.
Cu conducători aşa
Ajungi slugă-n ţara ta.
Nu gândesc ei la popor.
Ei gândesc la banii lor.

poezie de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-atâta vreme...

De-atâta vreme plouă ne-ntrerupt
Şi mi s-a-ntors şi sufletul pe dos
Am scotocit prin cer şi pe pământ
Şi nu am mai găsit nimic frumos.

Aici, în lume, mi-au tăiat păduri
Şi-s fără braţe, fără oxigen.
Îi trebuiesc planetei armături,
Să facă faţă la acest blestem.

Şi munţii-au plâns şi au îngenunchiat.
S-au prăbuşit la tălpile fierbinţi,
Dar parcă nimănui nu i-a păsat!
Dorm puşi la zid, pe-o pungă de arginţi.

Prin lege, azi, pământul ni-i sărac,
De-aceea cerul plouă cu dureri
Ce nici în suflet nu ne mai încap.
Voi toţi, sămânţa plămădită ieri,

Un bob de grâu arareori ivit
În pâinea frământată din neghină,
S-a dus grânarul ţării, căci voit
V-aţi asumat cu toţi aceeaşi vină.

Se nasc furtuni în cer şi pe pământ.
Ne sângerează în adânc strămoşii
Şi plâng şi răsucindu-se-n mormânt
Se roagă pentru voi. Nu staţi ca...

Iar izbucnesc vulcani din infinit
Şi stele căzătoare se desfată
Din trupul lumii împământenit,
Hrănit cu leşuri. Ce planetă moartă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flutură un steag

Flutură un steag, a libertate,
Undeva pe plaiul oltenesc,
Ca o inimă ce veşnic bate
Pentru graiul dulce românesc.

Flutură un steag, a împlinire
Şi la el se uită toţi vecinii
Pentru-a centenarului vestire,
L-au adus cu bucurie finii.

Flutură un steag, a Românie
Lângă poarta magicului dor
Şi îi face drum prin poezie,
Trubadurului nepieritor.

Flutură un steag, a demnitate,
Cât a fost şi cât a mai rămas,
Pentru adevăr, pentru dreptate,
Nu mai este vreme de popas.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unirea de-acum

Un steag, ici-colo, ca un ghiocel
În iarna noastră supurând de ger –
O iarnă încărcată de istorii,
Ce-a strâns în noaptea vieţii noastre, norii.

Păduri şi ape şi câmpii... Şi munţi,
Gonind prin noi sălbatici şi desculţi.
Văd semnul crucii sfredelind icoana,
Pe cer îi văd pe tata şi pe mama...

Văd cum se roagă pentru ţara lor
Şi ning în noi, căci sufletele-i dor.
Sunt uşi închise... Cumpăna fântânii,
Cheamă în plânsu-i astăzi, toţi românii.

Cu aur pâlpâind peste câmpie
E ţara noastră – Maica Românie.
Dar pe altar, e-o literă de jale,
Că pruncii i-au plecat peste hotare.

În vocea ţării clopote răsună
Şi cade peste ea cumplită brumă,
O năpădesc investitori străini
Şi-i smulg iubirea dintre rădăcini.

Din seva ei de stele şi candoare,
Au smuls străinii fiecare floare.
Din port şi din credinţă înfruptaţi,
În ţara noastră ne-au făcut argaţi.

Suntem un neam ce-i condamnat la moarte
Şi de strămoşi, străini şi prea departe.
Ne ninge cerul sânge şi pedeapsă
Că n-am ştiut să ne păstrăm acasă.

Suntem săraci şi slabi... am constatat.
Din ţara noastră mulţi ne-au alungat.
Setea de bani ne-a dus tot mai departe.
În ţara noastră este plâns şi noapte.

Şi plânge-n noi această ţărişoară!
Unirea, astăzi, nu-i decât o rană.
Şi-o iarnă încărcată de istorii,
Ce-a adunat pe cerul vieţii, norii.

Ni-i Soarele un vis mustind în rană...
Adună toţi românii iar în ţară
Şi dă un ordin, Doamne, un cuvânt
Să fie pace pe acest pământ.

Uniţi în marea horă a unirii,
La Alba înfloresc iar trandafirii.
Şi toţi românii se adună-n cerc
Şi libertatea iarăşi o petrec.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!