Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Cântecul a II

Țiganii trimit la Vlad solie,
Să le scurte cale delungată.
Dar', întracea, cum pe dăscălie
Trebuiește-a să-arma ș-a să bate
Sfătuiesc. Pe Romica răpește
Cel rău, iar Parpangel pribegește.

Grija țiganilor cea mai mare
Acum răzăma toată-în bucate,
A rămânea-înapoi fieșcare
Să sâlea, lângă cele-încărcate
Carră cu mâncări, iar la-împărțală
Era multă sfadă și cârteală.

Dar' ș-altă nevoie le sta-în cale,
Căci pe nemâncat nu putea merge,
Zâcând că l-e greață cu rânze goale
Să trapede-atâta și s-alerge!...
Când era sătui, punea pricină
Că le-ar fi rău și făcea hodină.

Așa făcând, abea câte-o millă
Călătorea pe zi, păn' ce-odată
Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă
(Era-într-o zi pe-hodină-așezată):
"Pasă! (grăi) strigă să să-adune
Vóievozii și fețele bătrâne,

Că bune lucruri eu am și multe
De-a le zice-în puține cuvinte,
Dacă-or voi doară să mă-asculte;
Și m-or asculta, de au minte!..."
Ciurilă-îndată mearsă de-acia
Și strigă-întru toată țigănia:

"Tot omul s-audă și să știe!...
Că moșul Drăghici să strig mă mână,
Ca tot îns' la cortul lui să vie,
Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână,
Căci premulte are să vă zică,
Dar' veniți, curând, f... l în tică".

Cum s-auzi aceasta-în țigănie,
La bătrânul Drăghici iaca vine
Și să-adună murga boierie
Cu fețele cele mai bătrâne.
Iar' după ce toți în giur stătură,
Întracesta chip moșneagul ură:

"Voi, bărbați buni! și-oameni de-omenie!...
Dă mult am vrut să vă-aduc aminte
Dă hele ce-îmblă pân cuget mie.
Ori cum lucrurile să vă-alinte,
Totuș' pare că-ar hi mai cu trabă
Să călătorim noi mai dăgrabă...

Că dacă-ți îmbla durmind pă cale
Cum voi ați făcut-o păn' aice;
Nu-împliniți voia mării-sale.
Dăci caută-a vă teme dă cerbice!
Și vai noao! de cumva-ar înțălege
Vodă că voi durmiți zile-întrege!"

Atunci Ghiolban căldărariu-începe
(Necăutând că Drăghici nu gătasă
Cu zisul): "Toți carii vreu să crepe
Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă;
Dar' eu n-oi merge dă-a nădușita,
De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.

Dar, dă vreți a face cum voi spune,
Să știți că vom nimeri mai bine.
S-arătăm adecă în plecăciune
Domnii, ca să nu ne mai mâne
De-acum așa departe și iute,
Sau încai drumul să ne mai scurte.

Să trimeată vodă pe-un vechil
Care să-așeze ca să nu hie
Pănă la Spăteni mai mult de-un mil;
Apoi să ne deie slobozie
Dă-a face trii hodini câte-odată!..."
Aici voroava lui fu curmată,

Căci Avèl striga din gura toată:
"Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..."
De-aci toată mulțimea-adunată
Lăudă sfat și vorbele sfinte,
Și cu toții-împreună-așezară
Solii să pornească pănă-în sară.

Lângă-acele ei mai hotărâră,
După-a lui Drăghici bună părere,
Întracea să meargă câte-o țâră,
Dar', ca să poată mai cu plăcere
Călători țiganele gloate,
Au pus în frunte să meargă bucate!

Socotind bătrânii-înțelepțește
Cumcă gloata sâlită de foame
Va căuta să meargă bărbătește,
Ca flămând pântece să-ș întrame.
Ce nu face-un sfat bun câteodată!...
Ferește de rău o țară toată!...

Îndată și numita solie
Purceasă, ce fu din doao fețe
Cele mai harnice-în țigănie,
La cuvinte și gânduri istețe:
Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă.
Altul Găvan, cântăreț în drâmbă.

Iară ceaialaltă bătrânime
Încă mai șezu la sfat, s-aleagă
Ce-ar fi mai bun pentru țigănime
Și-în ce chip trebile să-ș' direagă,
Că-acum îș băgasă-în cap să-ș facă
Tocmeală în țigănia săracă.

Bălăban voievod acum de-odată,
Vrând și el sfatul bun să-ș' arete,
Așa grăi, șezând pe-o covată:
"Îmi pare că voi pre pe-îndelete
Și făr' nice-o grijă faceți drum,
Și doară nice știți de ce? și cum?

Însă eu așa gândii în mine,
Că pănă vom merge mai dăparte,
Aici să ne-armăm cum să cuvine,
Că nu să știe dân care parte
Vrăjmașul vine, ș-e dă-a să teme
Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.

Trăbuie dar ca toți hăi călare
Naintea taberii să purceadă
Armați, căutând oare dân care
Lature turcii taie și pradă;
Văzândău-îi apoi, cât pot dă tare
S-alerge dându-ne înștiințare.

Noi atunci cu tabăra ha groasă,
Văzând că vin asupra dâncoace,
Să-apucăm fuga ha sănătoasă
Încolo și să mérgem în pace
Pănă când ne vor purta picioare,
Numa să scăpăm de la strâmtoare."

Răzvan fierrariul încă să scoală
Și-într-acest chip rostul său deschide:
"Bine să zice: la fala goală
Traista-i ușoară!... Zieu că-i de-a râde
Cum Bălăban a fugi ne-învață,
După ce ne armă cu gura-îndrăzneață.

Dar căz! dă n'avem chief dă bătaie
Dece să purtăm atâta pază
Ca doară turcii să nu ne taie?
La ce să-apucăm arma vitează,
Când făr' arme ca fără povară
Fuga este cu mult mai ușoară?...

Aici, Bălăbane,-altă putere
Nu este fără sau a te bate
Pentru țară, copii și muiere,
Cum și pentru dragile bucate,
Sau aruncându-ți arme necrunte
A fugi gol-golișor la munte."

Răzvan era să mai zică,
Dar' Vlaicu lingurariu începe
A râde și glasul său rădică:
"Eu nice-într-un chip nu pociu precepe
Ce să-învârtește voao pân minte,
Ca când ați avea boală herbinte.

Nici veste-i doar' pe-aproape să hie
Turcii, și iacă-unii că să gată
Dă fugă cu mare vitejie,
Iar' alții să cocoresc îndată
Și vor să taie-într'înșii ca-în clisă
Gândire-ai că și-unii ș-alții visă.

În ce chip am venit pănă-aice,
Așa să mergem dar' și dă-acie,
Iar' dă ni s-ar pune doar' în price
Cineva pă drum, cu vrăjmășie,
Totdăuna-are să să păzască
Răgula noastră țigănească,

Adecă fruntea hălui mai tare
Să plecăm cu multă rugăminte
(De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare).
Iară când cu năvală herbinte
Ar da pă noi o mai slabă laie,
Atunci să stăm și noi la bătaie.

Însă numa când n-ar hi cu putință
Dă-a scăpa ș-a să-împăca cu buna...
Căci, după-a mea dreaptă socotință,
Viața noastră-i numai una,
Care dă-o pierzi fără trabă-o dată,
Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."

"Să mă bată Dumnezieu, că bine
O nimeriși, Vlaice!... (barba sură
Ștergându-și Gogu zise) Dar' cine
Este-așa dă nebun fără măsură,
Să să bage-în foc dă viu, și doară
Minte-întreagă-având ar vrea să moară!

Păntru-ahaia nebun e hăl care
Să scoală și dă războiu să gată
Asupra hălor dă preste mare,
Pă cari n-au văzut niceodată,
Apoi pă-acei ucide și strică
Cari lui nu i-au făcut nimică.

Dăci nice eu văd vreo pricină
Ca să ne batem noi întradins
Și să ne-ucidem fără dă vină;
Dar', fiindcă-odată-armele-am prins,
Să le ținem numa dă-o tâmplare,
Când doară-altă n-am avea scăpare,

Ca vrăjmașului încài dă parte
Să ne putem născocorî-întrânse
Noi încă cevaș dă-a noastră parte.
Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse,
Căci acolo n-ar hi mai mult șagă,
Și-ar pieri doar țigănia-întreagă.

Numa ș-altă-încă règulă bună
Țigănească-am să vă-aduc aminte:
Ca să călătorim totdăună
Aproape dă păduri, că nu minte
Zisa vechie: "fuga-i rușinoasă,
Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."

Într-ahăsta chip, văzând noi dăparte
Că vrăjmașul vine cu putere,
Apucând tufa, scăpăm dă moarte,
Iar' pă câmp (după a mea părere),
Ca un iepure fuga dă-ai întinde,
Totuși iuții gonaci te vor prinde."

Bratul aurariu și el atunci
Ș-aduse-aminte de graiu și zise:
"Dar cum?... Voi uitarăți dă porunci
Și dă hele ce Vlad Vodă scrise?...
Socotind c-eți umbla cum vă place
Dă capu vostru-încolea și-încoace?

Ce au fost, au trecut; acum cioare
Nu sunteți mai mult, ci lăudată
Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare
Vă dete și v-armă dă-astă dată.
Dăci trebue-a ne lua sama bine
Ca să nu pățim cumva rușine.

Iar' eu vă zic rupt, ales, în față,
Că-așa fără nice-o rânduială
Nu putem nici pănă demineață
Rămânea. Ce duh pă voi vă-înșală!...
Cât e zioa gura nu vă tace,
Dar' a-închieia cèva nu vă place.

Dăci, dacă ați luat armele-odată
Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde;
Căci arma nu este voao dată
Ca pă mălaiu doară să-o puteți vinde
Sau să tăiați numa căpățâne
Dă curechiu, ci capete păgâne."

Atunci sculându-să-în picioare
Tânăr Boroșmândru luă graiul
Și zise: "Fraților! Mie-m' pare
Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul,
N-ar împunge; ghimpul dară face
Firea lui cea dârză și pungace.

Arma la om este ca țăpușa
La scaiu; dă-ahaia-armatul arată
Cu-îndrăzneală fiecărui ușa
Și-e totdăuna dă război gata;
Iar' acum, ahăl tare să ține
Care să sânte-înarmat mai bine.

Dăci dar' întâi dă-armătură bună
Să ne grijim cât mai dăgrabă.
Dă mult un cuget pân cap îmi sună:

Cum s-ar putea face mai cu trabă
Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie?
Ș-aflu așa c-ar putea să fie:

Ca fiește care dintre noi
Să fie cu totul ferrecat,
Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu,
Ca să n-aibă teamă dă tăiat
Sau pușcat, nici frică dă moarte,
Ci tot vitejește să să poarte.

Cu-adevărat hire-ar și mai bine
Să ne putem face toți legați,
Ca vitejii dân zile bătrâne,
Cari dă multe ori și ne armați
Aflându-să-în mijloc dă războaie
Nici un feliu dă armă putea să-i taie.

Dar hiind că-ahastă legătură
În zioa dă-azi nu să poată face
Fără numa prin fermecătură,
Care-acum dă multă vreme-încoace
Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă
Vrând să ne apărăm la năpastă,

Nu e-alta-a face făr' a ne-ascunde
În hierr, dă la cap pân' în picioare.
Așa, cu vrăjmașul noi oriunde
Vom sta fără frică la strâmtoare,
Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos,
Eu taiu în carnea lui ș-în os.

Oastea noastră așa-purure-întreagă
Va rămânea și nebiruită.
Așa facă cui viața e dragă,
Și va scăpa dă moartea urâtă.
Numai cât, lângă ahaia
Trebuie ș-alta-în zi dă bătaie.

Adecă să nu facem cum fac
Alții războiul, numa cu-o mână
Lăsând alantră mână dă brac
Ci după-orânduială mai bună
Trăbuie cu amândoao dă-odată
Țigănimea noastră să să bată.

Păntru-ahasta-dar', tot însul s-aibă
O sabie bună-în mâna dreaptă,
Iar' în stânga-o suliță cu trabă,
Ca sosind cu vrăjmașul la faptă,
Cu sulița să-împungă, s-oboară,
Cu sabia să taie, s-omoară,

Apoi și s-aibă fiește care
Un laț dă fune pe lângă sâne,
Ca, când s-ar ostăni foarte tare,
Să-l arunce-între-oștile străine,
Și-apucând pe-unul să-l târnosască
Pănă la tabăra țigănească.

Cum vă place dar a mea părere
Și dă-aveți ei împrotivă-a zice?..."
Dragomir atunci arătă vrere
De-a grăi doară ceva de price,
Și să grăiască gura-și deschisă,
Dar' apoi iară tăcu și râsă.

Dar' iacă Dondul cu fruntea lată,
Dondul lingurariu, și el zisă
(Barbă netezându-și afumată):
"Boroșmândru taie-în turci ca-în clisă,
Ba târnosi pe unul ș-acasă
Cu armătura sa ha frumoasă!...

Fraților, sfatul ahăl și toate
Ce vorbiți voi n-ajung o zală.
Ce ni-s dă folos atâte înarmate!...
Eu știu o mai bună rânduială,
După care noi pă dăscălie
Putem să facem și bătălie

Adecă,-împrejur dă țigănie
Să ne săpăm nește gropi afunde,
Ca venind turcii cu răpezie
Să cază-în iele și să să-afunde
Unul după-alaltul, toți grămadă,
Ca și lupii ce merg după pradă.

Gropile să hie-acoperite
Cu frunzare, paie și nuiele,
Numadăcât să cază-oborâte,
Când ar călca cineva pă ele.
Și vă-încredințăz, dă bună samă,
Că n'om avea-în țigănie teamă."

Atuncea și Tandaler să scoală
Grăind: "Ș-asta tu chiemi bătălie,
Dondule, când tu șezând în poală
La muiere, vrăjmașul să-ți vie
Orbiș', căzând în gropile tale?
Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"

Însă când era sfatul cel mai mare,
Iacă Zăgan ursariul aleargă
Într-un suflet la neagră-adunare,
Ce era pe o șèștină largă,
Și sosând abea putu să zică:
"Vaileo! vaileo, că nu știți nimica!"...

Obosit cu fața spăimântată,
Abea răsuflând, gura căscasă
Să spuie tâmplarea-înfricoșată,
Dară-în gâtlej ș-atunci îi rămasă
Cuvânt, și-abea cât zise: "Romica!...
Au, vaileo! că voi nu știți nimica!"...


Întracea căutând gloata murgie
Sta cu gura de-o palmă căscată,
Neștiind ce feliu de mișelie
De-a le mai spune-ursariul să gată,
Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare
Așa spusă jelnica tâmplare:

"Oh! (strigă el) voi nu știți nimica,
Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!...
Váileò că vi s'au răpit Romica
Lui Goleman, Romica frumoasă!"
Asta-auzind, ca și muți stătură,
Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.

Cei mai mulți după-acea să sculară
Și-adunarea era să să spargă,
Când sumețul Tandaler în poară
Să puse zicând: "Lăsați să meargă
Pă hăi căror dă dânsa le pasă,
Ce-avem noi cu Romica frumoasă?


Fugit-a hi, doar cine știe
Cu ce feliu dă flecău, păntru care
Dor va fi sâmțind și libovie,
Dar noao pentru-o fată fugare
Nu să cade-a lăsa lucru-n doao,
Așa grăiește Tandaler voao!..."

"Ba latră Tandaler ca ș-un câne"
(Tânăr Parpangel atunce zisă).
"Un fleac ș-om dă nimic el rămâne
Pănă va dovedi cele zise."
Aceste zicând, cu buzduganul
Amenință mănios țiganul.

Iară mândrul aurariu mult stete
În cumpănă, ce-ar avea să facă:
Ori să-i răspunză, sau să-i arete
Cu fapta, decât prin vorbă sacă,
Zlătariului, că n-are dreptate,
Însă-îl apucă Bratul de spate.

Acesta cu mulți alții l-opriră
De nu putu la cela pătrunde,
Dar' nice lui Parpangel slăbiră
Coardele văzând că nu-i răspunde
Vrăjmașul, ci spre dânsul aleargă
Chibzuind tocma capul să-i spargă.

Ș-îi făcea capul tot bucățele
Cu greu buzduganul său de-aramă,
De nu-l sprijineai tu, Viorele,
Care bine băgaseși de samă
Că Parpangel să gată să deie
Și-l opriș ținându-l de minteie.

Apoi mai mulți de-o parte ș-alaltă
Mestecându-să-abea-i despărțiră,
Că, de nu, doară sângele baltă
Curgea ș-unul pe-alt făcea tot țirră,
Însă măcar că-osăbiți stătură,
A sudui nu-înceta din gură.

"Așteaptă, tâlhariule dă câine,
Așa n-ei scăpa tu totdăună."
Strigă Tandaler, pe care ține
Bratul, Danciul și mai mulți împreună;
Dar cela-încă-i strigă: "Vino-ncoace,
Cioroiule, dacă moartea-ți place!"

Așa, dintr-o micșoară scânteie,
O mare să scornea bobătaie;
Pentru-o tânără mândră femeie
Era doi viteji mai să să taie!
Însă zlătariu-ș adusă-aminte
De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,

Adecă, pe draga sa Romică
Precum ar fi dus cineva-în silă;
Deci, nezicând nimărui nimică,
Gândi să meargă după copilă,
Apoi aflând-o să-întoarcă iară
Și să facă pe-aurariu de ocară.

Dar Ganafir cu Păpară iată
S-apucasă acum și de piică,
Pentru-a lui Goleman mândră fată.
Cesta zicea că buna Romică
Este-a lui, cela-a lui. După-îndată
Lor, apoi s-au prins de-a depărta.

După ce destul să dăpărară,
Neputând unul pe-alt să supună
Sau la pământ oarecum s-oboară,
Dederă-a să prici depreună
Care-întii (de voie, nu de frică!)
Trebuie să-și ia mâna din piică...

"Lasă-mă dă păr" (striga Păpară).
"Lasă tu-întii", zicea Ganafir,
Cela "ba tu", cesta "ba tu", iară
Zâcând tot îș smugea câte-un fir.
Păn' ce după lungă dăpărată
Amândoi să lăsară deodată.

Era (cum s-au zis) Romică fată
În toată tabăra mai frumoasă,
Fată-în păr și-încă nemăritată,
Parpangel în taină-o încredințasă,
Și cât mai curund cununie,
Și fără de popă era să fie.

Nu departe de Cetatea Neagră
Era vestit din zile bătrâne
Un codru (precum să zicea prin sate)
Lăcuit numa de mândre zâne,
Ce să zic măestre și frumoase,
Cele tari, ba și cele vântoase,

Adecă cele ce, de cu sară
Pănă târziu cătră miazănoapte;
Prin văzduh cântând joacă și zboară
Și-osăbite pricinuiesc fapte,
De puțini văzute sau de nime,
Precum s-au pomenit din vechime.

Mulți povestea c-acolo s-arată
Năluci, ce spárie și-înfioară
Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată,
Ori că nu mai nemerește-afară,
Ori, deși esse, totuș' or'câtă
Vreme-i rămâne mintea schimosită.

Aici era curtea nălucită
Ce Sătana de curând zidisă,
Cu gândul ca să bage-în ispită
Pre toți vitejii creștinești și să
Facă ca,-întru dezmierdări ș-ospețe
Petrecând, de-arme să să dezvețe,

Iar' a lui Vlad să frângă putere
Și să-l deie turcilor pe mână,
Căci, după-a lui gubávă părere
Era turceasca lege păgână
Din ce din ce mai mare să crească
Și să să stângă cea creștinească.

Acolo dar', în cea curte-aleasă,
Prin osăbite tâmplări ciudate
Cei mai viteji voinici s-adunasă;
Uitându-și de sine și de toate,
O desmierdată ducea viață
Fără grijă, supărări și greață.

Inima ce le poftea, de toate
Avea ei în cea curte măiastră:
Tot feliu de beuturi și bucate,
Vășmânturi cu pòrfiră și lastră,
Casele domnește împodobite
Ș'ori ce poate-ochi omenești s-învite.

Tinere și frumușele-argate
După gust: oachieșe, nierioare,
În urșinìc și mătasă-îmbrăcate
Era voinicilor slujitoare,
Ibovnice și dragi soțioare,
Fără pismă, sfadă și mustrare.

Ici vedeai o părechie voioasă,
Dănțuind la cântare de laută;
Iar' coleà, pe divan de mătasă,
Alta zăreai șezând ce nu caută
La cei alalți, numa între sine
Cântă-a lui Amòr patime line.

Icea râd și șuguiesc o parte,
Colea sărutând să strâng în brață,
Iar' alții caută și mai departe
Și, ca când n-ar fi nime de față,
Fără de nunu mare fac nuntă
Ș-aduc lui Amor jârtvă necruntă.

Mai la mulți tineri țigani plăcusă,
Deci învălind'o-într-o neagră ceață,
O răpi din tabără ș-o dusă
Tocma-întracea curte-a lui vrăjită,
Din afară cu totul aurită.

Acest lucru pre gloata murgie
Umplusă de jele și de frică.
Dar', o tinăr Parpangele, ție
Nu-ți mai tihnește-în lume nimică
Și te mistuiești cu jele ascunsă
De când Romica ta să răpusă.

După ce prin tabără ș-afară
Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave,
Bietu-ș' căută pierduta fecioară,
Slăbindu-i picioarele cimpave,
În urmă, de dor și jele mare,
Să trânti gios și vru să să-omoare.

"Ai! ursită neagră și păgână!
(Strigă cu lacrime și duroare!)
Cum de-mi răpiș' tu iubita zână!
Ah! cum întunecași al mieu soare!
Iar', dă-mi iai a traiului dulceață,
Pentru ce- mi cruți ahastă viață?

O! mie ca sufletul Romică,
Dragă, neasămănată copilă!
Dă mursa proaspătă mai dulcică,
Decât o turturea mai cu milă,
Decât o mielușică mai blândă,
Mai netedă și mai dă oglindă,

Mai lină decât umbra de vară,
Mai dragă decât vremea sărină,
Mai lúcedă dă steaua dă sară!
Deh! vină-m o, drag suflete! Vină,
Dulce Romică, și bunișoară,
Nu lăsa pe Parpangel să moară!".

Doară-atunci săracu-ș' făcea moarte
Să fie-avut un cuțit la sine,
Însă tabăra era departe,
Și-în pregiur nu era nici un spine
Să să-împungă, nici apă sau groapă,
Sărind întrânsa să să potoapă.

Dar ce-mi șoptești, musă, în urechie!...
Cântecul doară să-m fârșesc? Însă
Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!...
Cum căpăstru și zebele frânsă,
Niceî vra de poposit să știe,
Nici s-abată-în d-alba țigănie?

Apoi ști cum Parpangel rămasă
Sângur-sângurel în cea pădure,
Plângându-și pe Romica frumoasă,
De piatră-ar fi care să să-îndure
A-l lăsa de jaf sau a nu spune
De-au ajuns el încă zile bune!...

După ce el mult geli și plânsă,
În zădar moartea chiemând amară,
Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă
Și să sculă la drumul său iară.
Și cu lăuta de-a susuoară
Mearsă toată zioa pănă-în sară.

Dar' în zădar merge el și cată,
Căci în drum pe nime nu tâlnește;
Și măcar poposind câteodată,
În toate laturile privește,
Totuș' nu vede-omenească viță,
Ba nice vită, câne sau mâță.

Iară el tot trapădă nainte
Pă drumul care-întii apucasă,
Păn' ce-are clisă-în traista cu ținte,
Dar, când merindea fârși de-acasă,
Atunci întii băgă el de samă
Că e greu a trăi fără zamă

Și cumcă măcar ce viteaz mare
Cu foamea nu poate să să bată.
De unde scoasă-o dovadă tare,
Că nu oastea cea mai bine-armată,
Însă mai vârtos hrana cea bună
Bate pre nepreten totdeună.

Dar' este-un feliu de lucru nemare,
Cui latinii zic casus fortitus,
Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare
Și nu să știe, de zios au de sus
Ivindu-să-aòrea-într-o minută,
Oamenilor la nevoi ajută.

Aceasta și zlătariului nost,
Neașteptată-ajutorință dede;
Căci acum i să-urâsă cu post
Și iaca nimeri, cine-ar crede!
La o curte-în mijloc de pădure,
Tocma su poalele-unii măgúre.

Adecă la curtea cea frumoasă
Și de călători amegitoare;
El gândea că merge drept pe-aleasă
Cărare și pe-a sale picioare,
Dar' a iadului năluci îl poartă
Și-l pun tocma supt a curții poartă.

Știind el că cântărețul bun
Pretutindene-e primit în țară,
Mearsă drept la poartă (precum spun)
Și dede portarului bună sară,
Iar' cela văzând că e lăutaș,
Grăi: "Bine-ai venit țigănaș!...

Tocma ne lipsește-unul ca tine,
Ian' pasă numa sus în polată
Și să știi că vei fi primit bine!"
Iar' el n-așteptă multă-îmbiată;
Ci-în grabă drept acolo să duse,
Unde cela-i arătă și-i spusă.

"Ei! bre, bre! bine-ai venit țigane!..."
"Bine-am găsit, coconașilor!..."
Așa răsunară-îmbele strane.
"De mult de un lăutariu aveam dor",
Adausără coconașii care
Acolo făcea chief ș-ospătare.

Țiganul văzând mesele pline
Cu mâncări își linge buze-ades
Ș-ochii-înfipți tot la bucate ține.
În urmă le spune pe-înțeles
Cumcă de ieri sară n-au mâncat
Și limba-în gură i s-au uscat.

Deci îndată făcură să-i deie
De mâncat și de beut, cât va cere.
Sărac Parpangel!... -era să pieie
Cu tine și cea sfântă putere
Cântăreață ce aveai tu rară,
De n-ai fi cântat întracea sară.

cânt de din epopea Țiganiada (1800)
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Tiganiada Ion Budai-Deleanu" de Ion Budai-Deleanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.39- 7.99 lei.

Citate similare

Cântecul I

Păn Vlad Vodă pe țigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ș' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă! ce lui Omir odinioară
Cântași Vatrahomiomahia,
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia,
Când Vlad Vodă îi dete slobozie,
Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă,
Un vodă-în țară ș-o stăpânie,
Cum, uitându-și de viața dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate
Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară
Căci nu să nărăvea depreună,
Toți cari-încătro fuga luară
Lăsându-și țară vodă și corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,

, măcar cel fără-asămănare
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcașul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuș', pe furiș, câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase
Urgia precum spun blăstămată
Ce văzând cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare
Care pe spate-ți, cu voie bună,
Toată-înțălepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe,
Eu cu mândru Solomon oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaște-începe
Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc precum scrie la carte
Cărui zic filosofii haos,
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!

O zână rea țara stăpânește,
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică și desunește,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ș-Urgie chiamă,
Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolo privind corbiș' la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele țigănești înarmate
Cu săcuri, ciocane și baroase;
Precepând apoi ce va să fie,
Mai că nu leșină de mănie!

Căci nu rabdă năsâlnica zână
Ca rând bun oamenii să păzască,
Și temându-să ca să nu vină
La cevaș' rând gloata țigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună
Încălecând, la iad pogoară.
Pe-unde mergere, fulgeră, tună,
Toate spulbără, frânge ș-oboară.
Însuș' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-așa iute și mare.

Iar' deacă stete fără sfială
Naintea negrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpânește-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeață,
Zisă-amenițând celui în față:

"Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Și de n-aș fi-întii născută ție
Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie,
Necăutând că-aceasta-i a ta țară,
grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu viețuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ține,-o, tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eși numai, afară,
Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!

Încă și țiganii mișei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-și ciocane și laută
Și-întrarmați pe Mahomet să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ș-atuncia iadul tău ce va face?
Unde-ți va fi slava și mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înțălesu-m-ai acum, Sătană?"

Aceste zicând, ca și curcanul
Întărâtat gânfă și iată!
Toată fierea și turbat cătranul
În tată-său varsă sluta fată;
Iar' el, mai nu plesni de mănie
Ș-abea cât putu zice: "O mie..."

Și mai răsuflând: "Fiică iubită!
Pe-aceasta te cunosc adevărată
Prăsila mea: dar' fii odihnită:
Acuș vei vedea că al tău tată
Tot acel e, care-odinioară
Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."

Urgia de-aci să-întoarsă-îndată,
Iară Sătana, iute ca vântul
Sau din arc slobozita săgeată,
Pătrunzând în curmeziș pământul
Ieși la lumea de sus, afară,
În chip de fum cu vânătă pară.

Iar' după ce pământească boare
Răsuflă puținel întru sine
Și cevaș' i să făcu răcoare,
Socoti cum ar face mai bine
Ca nevăzut el toate să vază
Pe unde-ajunge-a soarelui rază,

Știind el foarte bine că-afară
De ceata-îngerească pânditoare
Ce pregiur a toată lumea zboară,
Sânt Ilie prorocul încă-are
Asupra lui pază foarte bună
Ș'unde-l zărește,-acolea-l detună.

Din ceste cuvioase pricine
Mult nehotărât el nu rămasă,
Ci formă de corb luând pe sine,
Să băgă-într-o negură prea deasă
Și să rădică-în aripi ușoare
Păn la nuori, aproape de soare.

Cum vulturul silit de foame,
Împregiur, pretutindene zboară,
Câmpuri, păduri și grădini cu poame
Străbătând cu vederea, ca doară
Va zări stârvuri și mortăciune
Sau ceva vrednic de vânăciune,

Așa Sătana cu fața viclenită
Caută de sus, nevăzut de nime,
Și zărește toate-într-o clipită,
Din Ochian pănă la Tătărime;
Vede toți mâncătorii de pâne,
Încă și pe cei cu cap de câne.

De-acolo vede nenumărată
Oastea lui Mahomet cum vine,
S'o robească Muntenia toată;
Și văzând să bucură-întru sine,
Hotărând păgânilor s-ajute
În toate chipurile știute.

Vede și tabăra țigănească,
Între-Alba și Flămânda-adunată,
Care, după porunca domnească,
Acum era și-în arme-îmbrăcată,
Așteptând cea de pe-urmă poruncă,
Încătro și pre-unde să se ducă.

Acolo era din țara-întreagă
Strinși țiganii cu mic și cu mare,
Părăsindu-și viață pribeagă
Și puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din țară-în țară,
Nici să mai fie-altora de-ocară.

Căci Vlad-Vodă locuri de moșie
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma și dânșii să fie
Oameni ca ș-alții cu rânduială,
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.

O zi de sfat era și de-ast' dată,
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învățată,
Multă făcând voroavă și deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ș-acest chip cătră-adunare zisă:

"Bărbați buni! Trăind eu pă-astă lume,
Multe pății și bune și rele,
La multe privii adinsuri și glume,
Dar' vă spun drept din toate ahele,
Ca ș-ahasta-ori adins, ori în șagă,
Eu nu văzui în viața-întreagă.

Noi țiganii să-avem țărișoară!
Unde să him numa noi dă noi!
Să-avem sate, căsi, grădini ș-ogoare
Și dă toate, ca ș-alții, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri așa rare,
Ca când treaz fiind, aș visa-îm pare...

Și ce ne mai trăbuie doar-încă
Spre viețuirea fericită?
Zieu nimică! Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieții mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele!

Eu mă tem că n-oi ajunge doară
Să văd țigănimea la rând pusă.
O! dulcea și draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă!
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
chieful tău, cum te trage hirea!

Voi, tinerilor, luați aminte
Ce moșul Drăghici acum vă zice:
Faceți-vă bune-așezământe
Și lăcuiți dăpreună-aice;
Fiți purure-într-o minte ș-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.

, dacă nu vă veți prinde dă mână,
Părtășiri iubind și-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Și veți hi periți fără scăpare,
Nice veți mai face-un neam pă lume,
Ci veți hi fără țară și nume.

Ba veți hi cum furăt păn-acum,
Cumu-s jidovii blăstămați, iacă!
Ce n-au țară, ci trăiesc pă drum...
Să hie țara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i țara mea, eu-s dă aice!"

De-aci Goleman luă cuvântul
Și le sfătui pre larg și tare,
Întii, ca să-și împartă pământul,
Ca tot însul din vreme să-l are,
Să-ș' poată face mălaiu și pâine,
S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.

"Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine,
Zicea el, numim astă țară
Cu nume nou, păcum să cuvine,
Făcând ș-o rânduială-adevară,
Noi între noi, cării toți să hie
Supuși, întru d-alba țigănie?

Că fără dă rând nu-i nice-un bine!
Căsi apoi să ne facem și mese,
Cum au ș-alaltre neamuri vecine;
ședem cu-a noastre jupânese
La cumândări, zăiafeturi ș-ospețe,
Închinând cu păhărele-istețe."

Iară Mircea de-altă parte zise:
"Fraților! Mie nu mi să pare
Că-aveți voi mințile-așa deschise,
Ca să faceți vreo bună-așezare
Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu
V-oi spune pă scurt sfatul mieu.

punem nește oameni aleși,
Care-înțăleg puținel și carte,
Oameni întregi la minte, direși,
Ahești sfătuindu-să de-o parte
Și sămnându-și toate pă-o hârtie,
Cum or afla ei, așa să hie."

Însă Burda n-așteptă să zică
Mircea tot sfatul său: "Dară, zisă,
Pănă cându-ți vorbi tot nimică?
Mămăligă, măi! brânză și clisă!
-aheste sfătuiți nainte,
Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte.

Când om avea ce mânca și bere,
Lesne-om sfătui noi și dă-ahele.
Așa zic; asta-i a mea părere:
Când nu-i ce roade între măsele,
Atuncia, zieu, nimica nu-ți ajută,
De-ai ceti măcar și cărți o sută!"

Întracea să rădică cu ciudă
Cucavel, făcătoriu de ciure,
Strâgând: "Voi faceți dân iarbă crudă
Grâu, dân toporâște săcure!
Hoho! nu vă răpeziți așa tare,
Că nu sunt toate, păcum vă pare.

Au doară știți voi dân ce pricină
Vodă-așa v-armă dă minunat?
Cine știe ce limbă păgână
Doar' asupra lui iar' s-au sculat;
Armele-aheste nu-s cobe bună;
Sau încai trebile-așa nu sună".

"Eh! ce ne pasă d'ahele toate,
Grăi Boroș' mândru cu măhnire,
Au n'am nimeri noi ș-a ne bate
Ș'în război adins a hărțuire?
Noi încă-avem câte doao mâini,
Inimă-în sân și duh în plumâni!

Eu gândesc că ha mai grea tâmplare
Care poate să ne tâmpineze
Ar hi când să se scoale nescare
Vrăjmași, ca țara să ne prădeze,
Ș'am fi sâliți s-oștim și noi doară,
Apărându-ne iubita țară.

Dar' ș-atunci n-ar hi cu cale
Să ne temem fără de măsură,
Căci nici noi suntem nește dârdale
Sau ha dă pă-urmă lăpădătură,
Ca să nu cutezăm a sta-în față
Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneață."

Goleman era să măi înceapă
A grăire, și de-abea cât zisă:
"Toate-aheste nu plătesc o ceapă!"
Când Satana care-aci sosisă
Desbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la țigani s-arată.

Și vrând să le facă-o nătărie,
Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,
Câteva ori, ca ș-o ciocârlie,
Purure cântând cha! câr! și iată,
Bietului Goleman, ce pe iarbă
Șezând ura, cufuri-în barbă.

Și, tot croncănind, de-acolea mearsă,
Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,
Trosc! așa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul căzu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ș-astupându-și rana.

De-această-arătare minunată,
La toată-adunarea căzu greață.
Toți să mira cu gura căscată
Și de frică toți albisă-în față,
Iar' ștergându-ș' barba Goleman
Sudui de mamă pe croncan.

Nime nu grăia, ci câteodată
Ochii-ș mai învolbea cătră stele,
Păn' ce Drăghici după o bucată
De vreme, suspinând cu jele,
Zise: "Hai! mult mă tem dă ahastă
Să nu cază pă noi vo năpastă.

Auzit-am și țân minte-odată
De la dada, Dumnezieu să-l ierte,
Că mare nevoie va să pată
Ahăla și greu va să se certe
Asupra căruia corbul zboară.
Sau croncănind spurcă doară.

Păntru-ahaia vă luați aminte
Ca nu pentru nește lucruri doară
Dă care vă sfătuiați maiânte
Lui Guladel bine să nu-i pară,
Și prin hastă-arătare cerească
Va dă primejde să vă ferească."

Drăghici era pă vremile-acele
Cel mai bătrân din cetele toate,
Și prorocea când bune, când rele,
Cum să tâmpla-în țară și prin sate.
Toți pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare
Asculta, cu multă-încredințare.

Dar' atunci Neagul, căci avea fire
De-a grăi bagiocuri câteodată,
La Drăghici cu ciudoasă zâmbire
Căutând zisă: "Dar ian' mai înceată,
Badeo Drăghici, de-a proroci rele
Ș'a ne mai descânta dintru ele.

Ahaia știm și noi fără de tine,
Cum că hălui pă-a cui creștet șede
Un corb sau cioară nu-i merge bine!
Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede
Cumcă noroc va să ne tâlnească,
Căci corbu-i pasere țigănească."

Așa țiganii cu traista plină
Întră-Alba și Flămânda mâind,
Sfătuiea din prânz pănă în cină.
Toți spunea părerea sa pe rând,
Iar' când era-în urmă, la fârșit,
Rămânea lucru nehotărât.

Dar' întracea poruncă le vine
Ca toți cât mai curând să să gate.
Cetele să fie pănă mâine
Dimineață, toate bine-armate.
Pe lângă-aceasta, multe-încărcate
Sosiră și carră cu bucate.

A doao zi, când răsărea soare,
Vodă cu căpitanii de frunte
Întracolo mearsă la prăâmblare,
Unde prin corturi negre mărunte
Țiganii, ca și broaștele-în baltă,
Durmea prăvăliți toți peste-olaltă.

Atunci porunci cât mai îndată
Cei armați să iasă la priveală
Cu toți, ș-apoi ceată de ceată,
În paradă și cu rânduială
treacă ca și gata de cale
Pe denaintea mării-sale.

O, musă! rogu-te de-astă dată
Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte,
Ca să pociu cânta cum înarmată
Țigănimea purceasă nainte
Cătră-Inimoasa cu vitejie,
Vrednic lucru ca lumea să-l știe.

Întâi, dară, dintru toți purceasă
Ceata lui Goleman vestită;
Toți ciurari și feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărâtă!
Trei sute era ei pe-îndelete,
Afară de prunci, muieri și fete.

Armele lor cele mai cumplite
Era furce și rude de șatră,
La vârv cu fierr ager țintuite;
Cu cestea-îndată trântea de vatră
Pe vrăjmaș de-aproape și de parte.
Acolo să vezi capete sparte!

Steagul de mânză codalbă-o piele
Le era, de-un părâng aninată,
Pe care sta, cu roșii petele,
O veșcă de ciur sus îndreptată.
Cânta de marș în cimpoi foite,
Bătând în ciure negăurite.

Ce să mai zic de-a lor voievod mare?
Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi vo tâmplare,
Nu va bate el în zădar lela,
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârși-în traistă bucate.

După-acește veniră nainte
Armați ș-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele și țânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce și le este povață?
Tânăr Parpangel și mândru la față.

Acesta purcede-în dreaptă spiță
Din craiu Jundadel a cărui mare
Și preste toți înălțată viță
Tocma de-unde soarele răsare,
Cu soarele-împreună răsărisă.
Precum cronica ciorască scrisă.

Tot dintr-aceaiaș viță nălțată,
Păn' au stat întregă-împărăția
Țiganilor pogorârea din tată
Pe fii, schiptru și nalta domnie
Păn' la craiu Jundadel pe care
Lipsi de tron Cinghișhan cel mare.

Fost-au de când lumea stă-îm picioare
Multe neamuri slăvite-odinioară,
Viteze ș-altor poruncitoare,
A căror nepoți acum de-ocară
Sunt la noi; și noi l-alții-om fi doară,
De nu vom băga samă de țară.

Ian' căutați la țigănescul soiu
Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el
De cătră toți să-împinge-în gunoiu;
Dară când trăia craiu Jundadel
Și stăpânea-în India bogată,
Vița lor era mult luminată.

A lor preste toți nalt împărat
numea-în ferman a lunii frate
Și-a soarelui fiiu pre luminat,
Iar' lui să-închina nenumărate
Noroade, țări, crai și mari ostroave.
Aceste nu-s deșerte voroave!

Parpangel de pe moș născusă
Din cea mai frumoasă țiitoare
A lui Jundadel; așa să dusă
Apoi strălucind raza de soare
Păn' la dânsu; și care nu crede,
Caute la el, că-în față i-o vede.

Era nalt și ghizdav la făptură,
Bun lăutariu, pre bun cântăreț;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meșter ales.
Acest chip era voievodul mare
A zlătarilor mergând călare.

Iară după dânsul, tot alese
Șireaguri din sângura lui ceată
Să ducea,-într-un rând tot câte șese,
Căror urma ceailaltă gloată
În pielcuța goală-golișoară
Și scripind de neagră ca ș-o cioară.

Cei întrarmați avea buzdugane
De-aramă și nește lungi cuțite,
Toți oameni nalți și groș' în ciolane,
Cu păr îmburzit, barbe sperlite;
Haine-avea lungi, scurte ș- învârstate,
Unii fără mâneci, alții rupte-în spate.

În loc de steag purta ei o cioară
De-argint, cu penele rășchierate
Întracel chip, cât gândeai că zboară
Plesnind în arepi cu-aur suflate.
Musică făcea cu drâmboaie,
Zdrâncănind clopoței de cioaie.

A treia, cu pasuri măsurate,
Căldărarii mari de stat -iviră;
Toți căciulați, cu barbe-afumate.
De tăria lor lumea să miră,
Taie-în arămuri ca și-în șindile
Și rabdă foame câte trii zile.

Armătura lor era ciocane
Ferecate; toți erau călare.
Dar unde mă tragi, o, Bălăbane,
Ducătoriul acestor, pre tare?
De-asculta țigănia de tine,
Era de dânsa cu mult mai bine!

Ei încă după-al său steag urmează,
Ce era de-aramă-o tipsioară
Strălucind în toate părți cu raze,
Ca și soarele de primăvară.
Marș sufla-în trâmbiță răgitoare
Ș'în loc de dobă, bătea-în căldare.

A patra venind să văzură
Fierarii cu ale sale baroase,
Arzătorii de cărbuni și zgură.
Înarmați era ei și cu coase
Pe nește druguri lungi îndreptate
Și-în chipul lăncilor ferecate.

Ducul lor era Drăghici cu minte
Carele multe veacuri văzusă
Și totuș' din gură nici un dinte
Încă pănă-atuncea nu-i căzusă;
Acum ținea el a șeptea muiere
Și totuș' să sâmțea la putere.

Trei sute de-armați număra ceata,
Pedestrime-aleasă! Fieșcare
Mergea voios și de războiu gata.
Purta cu sine și de vânzare
Seceri, cuțite, foarfece, zale
Și nu le lipsea numa parale.

Cinghia lor mergea înaintea,
Ce era de clopote și chimvale.
Steag era tigaie de plăcinte
Împodobită în jur cu zale
Mărunte, de-oțăl și sclipitoare,
Aninată pe-o lungă frigare.

Sosiră-apoi în șireaguri groase
Lingurarii cu săcuri pe spate,
Toți bine-îmbrăcați, cu barbe rase,
De-a brâuri purtând nește bărzi late
Ce toate soiuri de lemne taie,
Arme pre bune și de bătaie.

Povața lor și vrednicul jude
Era iubitoriul de dreptate
Neagul ce numai de-o parte-aude.
Și-i cel mai bun meșter de covate,
De scafe, cauce, linguri, tăiere,
Hâmbare, răvare și cuiere.

Horiul lor în fluiere și triște
Cânta, lin tocănind pe-o covată,
Cât putea sâmțirile miște
Fieșcui. Iară de steag, o lopată
Prelungă-avea și cu dăscălie
Făcută de maistor Pintilie.

Dar cine-m va spune cum să cade
Ceata slăvită care-acum vine!
Musă, ș-Apolloane, drăguț bade,
Șoptește-mi vorbe și graiuri line,
Că fără de-a ta dulce-însuflare
Poetul haz și priință n-are.

Aceștia era, pre limba curată
Grăind, aurari, cea mai aleasă,
Ordine din țigănia toată.
Acestor' nici de vodă le pasă,
Când ploao la munți și pot să spele
Aurul din apă, prin vălcele.

Avea la dreapta sulițe lunge
Și nește săbii de-a stânga scurte.
Care știa cum sulița-împunge,
Cum de sabie trupul amurte,
Acela trebuia să-aibă frică
Și groază de-astă ceată voinică.

Steagul o suliță era, toată
De-aur, cu codorâște văpsită
Și cu fluturi de-argint învrâstată.
Iar' orhestra, bine rânduită,
Cânta marș în diple ș-alăute
Bătând în dobe-anume făcute.

Iară pe dânșii cu fală duce
Tandaler inimosul, de care
Nu cuteza nime să să-apuce,
Așa era de harnic și tare.
Spun că nu cunoștea nici o spaimă,
Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.

Pe-urmă-în rânduri groase, neînchieiate
Mergea lăieții, goleții droaie,
Mâncători zădarnici de bucate,
Înarmați cu măciuci și cu maie;
Muierile cu prunci mici în spate,
De tot goale sau de jumătate.

Corcodel pe dânși avea poruncă
povățuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Și cu vrăjituri oameni înșală.
Ori cine ce va fura el știe,
Spuindu-i dracu din răspântie.

Iară steagul era, după care
Să ducea gloata de mortăciune
Și de toate stârvuri mâncătoare
O tearfă-aninată pe-o prăjină.
Marșul sună-în cornuri mugătoare,
Toți lolăindu-să-în gura mare.

După ce toți în giur s-așezară
Rânduindu-să ca ș-o cunună
Lăudă principiul adevară
Ascultarea lor și voia bună;
Apoi tare le dete poruncă
Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.

Toate ce pănă-acum să cântară,
Într-o vechie foarte pergamină
S-află,-în mănăstirea de la Cioara,
Și pot avea credință deplină,
Fiind că să cetesc și-în hârțoaga
Din mănăstirea de la Zănoaga.

Cartea din Cioara nu spune-aice
Mai multe, iar cea din Zănoagă
Mai adauge-încă, prin un "să zice",
Ș-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,
Care el cu cea tâmplare zisă,
Iacăt-o, precum o găsii scrisă:

"Vitează eghipteană rămășiță!
De faraoni viță strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiță!
O, mândră țigănie cernită,
Ascultă, ca să ții bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.

Iacă ț-am dat pământuri ș-olate,
Împărțitu-ț-am arme voinice
Precum și tot feliul de bucate,
Vrând ca odată să să rădice
Și neamul tău dintru mișelie,
De râsul altor să nu mai fie!

Pentru că de-acum ca și țăranii
Ceialalți în mândra Muntenie
Veți fi socotiți și voi țiganii,
Dacă veți arăta hărnicie,
Apărând țara cum să cuvine
De turci sau alte limbe străine!

Între Bărbătești ș-între-Inimoasa
Este-un sat, care Spăteni să chiamă.
Acolo va fi nespărioasa
Tabăra voastră, băgând de samă
De-a face toate câte domnească
Măria-mea va să-i poruncească."

Atunci, într-o gură gloata zisă:
"Mulțămim foarte mării-tale,
Mai vârtos pentru mălaiu și clisă.
Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale!
dee pă-a noastră țigănie,
I-om sătura noi dă bătălie."

Iar' apucând Gogoman voroava,
"Luminate doamne!-În țara toată,
Zisă, știm ț-au răzbătut slava
Și nu este cineva să poată
Călca porunca mării-tale,
Ba nici pe dreptate să te-înșale.

Dar, ierți măria-ta, să zice
Că-ar hi dă tâlhari căile pline.
Noi n-am vrea să-avem cu dânșii price,
Ci-am trăi cu toată lumea bine!
Deci ne temem să nu ne-asuprească
Cumva pă drum laia tâlhărească!

Rugăm dar pă măria-sa foarte
Ca să ne deie pă drum vo pază,
Ori oșteni ce n-au frică de moarte
Sau și haiduci cu groaznice-obrază,
Ca la primejdie să ne-ajute;
Dă-ar hi măcar numa doao sute!"

La această cerere minunată
Vlad zâmbind zisă: "N-aveți teamă!
Orice laie tâlhărească-armată
Să deie pe voi; numa luați samă
Să n-arătați că cum v-ar fi frică
Și-ți vedea că nu vă-o face nimică."

Aceste zicând vodă purceasă
Lăsând pe țigani porniți în cale
De la Flămânda cătr' Inimoasa,
După porunca mării-sale.
Pănă-aici cartea Zănoaghei spune
Ce-în alte cronici nu să pune;

Iară cele ce de-acum urmează,
Într-un chip s-află-în cărțile toate,
Și fieș'care poate să crează
Cestor întâmplări adevărate
Ce să vor spune de-acum nainte,
De nu cumva toată cartea minte.

cânt de din epopea Țiganiada (1800)
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaș odată, sau poate și boier mare,
Au ieșit cu un amic sara la câmp spre primblare
Și au început a spune cu fală și cu mândrie
Multe minciuni mari și mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârșit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viață,
Mai ales în țara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îți îngheață;
Alteori soarele piere, alteori arde și frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraților, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Și cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârșit, n-am ce mai zice,
Decât îți spun că nici știi acolo când este noapte,
Și anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuință nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat și coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îți pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum și eu înadins
Îți voi arăta acum o minune mai ciudată,
Și cred că un așa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podețul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în țara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Și podul s-au prăbușit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Și în caretă treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Și cât casa nu se poate,
Însă orișicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ție nicidecum pe mincinoși,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoși:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierți, frățioare, dar, zău, tu nu știi ce zici,
Căci tu nu știi că la Roma casele sunt așa mici,
abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Și eu mă unesc cu tine,
trecem prin vad mai bine..."

Judecați câtă rușine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
vorbim puțin și bine?

fabulă de , traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Creangă

Purcelul umbla mușluind prin casă după mâncare și nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moșnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit și, cât erau ei de îngrijiți, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binișor pe laiță, a spart o fereastră de bărdăhan și, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului, care acum nu mai era bordei, și până la palatul împăratului. Și podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Și, deodată, baba și moșneagul se trezesc îmbrăcați în porfiră împărătească, și toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. Tot în acea vreme, și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut, și însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, și temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat și a găsit cu cale să dea fata după feciorul moșneagului și de îndată a și trimis-o. Căci și împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici măcar aceea nu era bună: frica!

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.
Petre Ispirescu

Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dânsul și bănet de ajuns. Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinți. O peți de la tatăl ei, împăratul, și învoiala se și făcu. Asemenea și cel mijlociu, după ce se dichisi și el cum știu mai bine, plecă și el înspre apus. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute, se logodi și el cu dânsa. Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci tată-său îl trimitea întruna caute a se căpătui și el. Luă și dânsul niște haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, și de cheltuială ce pe apă nu curge, și plecă și el, știi, cam în dorul lelii. Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu știa. Mișca și el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întâlni în cale, și merse pe ea, fără să-și dea seama unde se duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleșteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, așa de florile mărului, fără să știe ce are să facă cu dânsa.

în Broasca țestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Greuceanu" de Petre Ispirescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.44- 28.99 lei.
Petre Ispirescu

Făt-Frumos descălică și intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu mulțumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută și numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuți tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure. Femeile îl rugară locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau li se urâse, șezând tot singurele; iară el nu așteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alții, își spuse istoria și ce păți până să ajungă la dânsele, și nu după multă vreme se și însoți cu fata cea mai mică. La însoțirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o și arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; și-i și spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.

în Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Grijă mare la votare!

În țara noastră, frățioare
Iată-i rostul de schimbare!
Poporul fiind batjocorit
Mulți în stradă au ieșit
Și-au strigat în gura mare
Asta nu e guvernare,
Vrem schimbare!

Tineri mulți și-au pierdut viața
Supărarea umplând piața
Că-i guvernul prea corupt
Și paharul s-a umplut.
Pe fond de haos evident,
Iar apare un accident
Jos guvernul incompetent!

Durerea fiind așa de mare
Schimbarea-i cu justificare
Dar să vezi de-acuma vere
Toți avem câte o părere.
Fiind lipsuri se tot cere
Câte-n lună și în stele
Opoziția se vrea... la putere!

Mulți doresc câte-un ciolan
Și de-ar fi cât mai băban
Pentru asta dau din coate
Lupta-i pe viață și moarte
Detractorii-s puși pe treabă
Să vezi cum se dau în stambă
Vrem puterea în mare grabă!

Ciolanul de-i greu de prins
Și-un oscior este de ajuns,
Funcționar pe nu știu unde
În sistem de va pătrunde.
Ăsta-i vis de parvenire
Demnitar în devenire
De asta vor mulți primenire!

Dacă mergi acum în piață
Poți iei și-un pumn în față!
Să n-atragi o mare ură
Ai grijă ce spui din gură
Și pe cine vei susține
Sau mai bine te-ai abține
Dacă-l vor pe.... nu știu cine!

Lumea strigă acolo în stradă
Și pe net e mare sfadă
Nu mai e pic de răbdare
Și-i o mare încordare
Guvernu-i vinovat de toate
E prea multă nedreptate
Și așa nu se mai poate!

În stradă nevoile-s multe
N-are cine să le asculte
Când e criză și durere,
Se ascund cei de la putere
Însă apar de nu știu unde
Mulți cu interese oculte
Jos partidele corupte!

Unii îl vor pe nu știu cine
Dar la UE nu dă bine
Alții vor pe nu știu care
Însă e pătat cam tare
Toți am vrea prosperitate
Ni se ... austeritate
Jos corupții, vrem dreptate!

Vreau să spun că nu e bine
Să mă cert eu și cu tine
De la puterea ce vine.
Cine vine-i pentru sine!
Dacă ar fi cinstiți măi frate
Și-ar avea și demnitate
N-ar dori imunitate!

Doamne, vezi de tineret
Că-s folosiți, nu-i un secret
Calea lor le luminează
Și să-i ai mereu în pază.
De-i nevoie de schimbare
S-avem bună guvernare
Dă-ne minte la votare!

poezie de (12 noiembrie 2015)
Adăugat de Ionel PopaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Spatiul in opera lui Liviu Rebreanu" de Ionel Popa este disponibilă pentru comandă online la numai 20.00 lei.

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
și trebuia utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-același sau unul asemănător
deoarece la fiecare greșeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

și fiindcă la noapte aș putea avea același vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicționarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar și pe cele moțate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l știam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârști cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
și devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea și locul său imaculat se făcea

și cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea cred
așa că din nou i-am dat
iar și iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul și-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la față de o așa mare descoperire

mi-au luat dicționarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
și-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân și-a înțepat degetul
și cu sângele lui le ștergea
așa că atunci când am coborât în stație
tăiasem deja jumătate
și dicționarul era cu mult mai ușor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe ușă

am luat dicționarul
am șters lacăt închis zece și fix
și imediat s-au deschis ușile și ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
și ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
și tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
și mai erau atât de puține cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini și ne înțelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greșeală
asta am priceput când a clipit și i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a șters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărțile pereții acoperișul librăriei
străzile și întregul oraș
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
și câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
și tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă și i-am spus
nu-ți fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
și după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălțat

ne făcea semne să-l urmăm

și-abia atunci pielița vieții s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca și cum am fi sub pământ
am zărit râmele
și am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămășile
fiindcă ne bucuram că și râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălțăminte
fără haine
chiar fără unghii și păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am rușinat
eram cu toții tineri
fericiți ca la facerea lumii
întrucât dicționarul era și el gol
și lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ioan Slavici

Hei! dar multe se petrec în lume, și dintre multe, multe bune și rele multe! S-a întâmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă și o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi bărbat. Și apoi, vai și amar de acela ce cade în asemenea cuscrii! După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soție de împărat și stăpână peste împărăție, iară nu Lăptița, fata cea de păcurar. Și acuma sărmana Lăptița avea să sufere pentru că n-a fost pe gândul vitrigei, ci după voința lui Dumnezeu. Vezi! așa e lumea: chiar și acolo e rea unde o poartă gândul cel bun. Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se după cum a fost zis Lăptița, să facă pe lume să creadă și să creadă feciorul de împărat că nu e precum este și precum s-a zis. Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a pururea, zi și noapte, lângă soția lui. Își puse dar de gând ca, cu una, cu două, cu vorbe și iscusințe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămânând Lăptița în grija ei, a ei să fie grija. Știa că nu-i va fi greu să afle cale și chip.

în Doi feți cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Doi feti cu stea in frunte. Lecturi scolare" de Ioan Slavici este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.17- 10.99 lei.

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
și trebuia utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-același sau unul asemănător
deoarece la fiecare greșeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
și fiindcă la noapte aș putea avea același vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicționarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar și pe cele moțate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l știam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârști cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
și devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea și locul său imaculat se făcea
și cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea cred
așa că din nou i-am dat
iar și iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul și-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la față de o așa mare descoperire
mi-au luat dicționarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
și-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân și-a înțepat degetul și cu sângele lui le ștergea
așa că atunci când am coborât în stație
tăiasem deja jumătate
și dicționarul era cu mult mai ușor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe ușă
am luat dicționarul
am șters lacăt închis zece și fix
și imediat s-au deschis ușile și ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
și ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete și tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
și mai erau atât de puține cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini și ne înțelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greșeală
asta am priceput când a clipit și i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a șters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărțile pereții acoperișul librăriei
străzile și întregul oraș
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
și câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
și tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă și i-am spus
nu-ți fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
și după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălțat
ne făcea semne să-l urmăm
și-abia atunci pielița vieții s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca și cum am fi sub pământ
am zărit râmele
și am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămășile
fiindcă ne bucuram că și râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălțăminte fără haine
chiar fără unghii și păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am rușinat
eram cu toții tineri
fericiți ca la facerea lumii
întrucât dicționarul era și el gol
și lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de din Orașul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin BusuiocSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Împăratul cel nou, cum se văzu întronat, mai întâi hotărî ca frate-său năzdrăvanul și bătrânul ce-i găzduise să fie nelipsiți de lângă dânsul. Și cu ajutorul lui frate-său începu a cârmui împărăția cu înțelepciune și dreptate. Nu trecu mult și vestea se duse în toate ținuturile și în împărățiile vecinilor despre numele lor; iară supușii lor începură a-i numi: cei doi frați împărați cu minte și drepți. Când auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mânie: căci era un zăcaș de n-avea margini. Vru să-și facă seamă singur, dar n-avu curaj. Văzând însă norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum și se apucă iară de dăscălia lui. După o bună bucată de timp iată că sosește și tatăl copiilor din călătoria cea lungă ce făcuse. Adusese cu dânsul bogății după bogății. Când află de fuga copiilor, cât p-aci era să-i vie rău, dară se stăpâni. Cercetă în dreapta și în stânga, și i se spuse toată istoria cum s-a întâmplat. Atunci el hotărî ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soția lui și pentru răul ce i-a pricinuit procletul de dascăl. Merse deci pe la toate dregătoriile și fu străgănit prin judecăți mai mulți ani, fără să-și dobândească dreptatea potrivit cu mărimea vinei celor vinovați.

în Cei trei frați împărați
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Un sfat și-o învățătură

Ca tată euvrea, că viața-i dură,
Să-ți dau acum un sfat și-o învățătură,
Însă așa cum te cunosc pe tine,
N-o să m-asculți, crezând că știi mai bine.

Dar ai pornit pe calea grea, copile,
Și o să vină ani și luni și zile
Când valuri de nevoi și griji te-ncearcă
Și n-o să poți din sfat să-ți faci o barcă.

Iar uneori, când soarele dispare,
Îți va fugi pământul sub picioare
Și-o să te doară tare căzătura,
Căci nu ți-ai însușit învățătura.

Totuși, îți spun deschis a mea părere,
În tine stă ascunsă o putere,
Prin care poți scăpa de răni și frică
Și care din țărână te ridică.

Și mi-aș dori porți mereu în minte
Aceste vechi și tainice cuvinte:
Când te-a lovit cumplit nenorocirea
La Dumnezeu cauți mântuirea.

Iar dacă vin din nou zile senine
Să te gândești în treacăt și la mine,
fi vrut, cu drag și cu căldură,
Să-ți dau cândva un sfat și-o învățătură.

poezie de (6 aprilie 2022)
Adăugat de Octavian CocoșSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Creangă

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus dăduse moșneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos și răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea și care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângă dânșii l-au ținut până la sfârșitul vieții lui. Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit.

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, și pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe și dete peste Miazănoapte, și trebui să o lege și pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăță el să se puie cu spatele împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare și să-l ia să se ducă la treaba lui. Miazănoapte, de milă și de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul și, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, și porni înainte, că n-avea vreme de pierdut. Nu făcu multă cale și întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meșii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu și-l puse și pe dânsul la bună rânduială, ca și pe ceilalți doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte și se duse până ce ajunse la o peșteră mare, în care zărise focul.

în Balaurul cel cu șapte capete
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Călătoria dumnealui hatmanului Costandin Paladi la Feredeile borsăcului

Părintele-acel vecinic, acel fără de moarte și tare,
Cel milostiv și puternic, fără de asemănare,
Acel ce din nimicnicime, din bezna cea-ntunecată,
Au zidit în șasă zile lume-această minunată,
După ce-au făcut pre soare, ce din chentru luminează,
Luna, planitile toate ce-mpregiuru-i se rotează,
Și stelile cele multe, acele nenumărate
Ce-mpodobesc cu lumină al tronului tău cetate
Și toate câte pământul poartă pe a sa rătungime,
Plante și vietăți încă, nesfârșită feliurime,
Apoi, s-arate mai bine puterea sa acea mare,
Au plăzmuit și pre omul dup-a sa asemănare.

Priviind ziditoriul însă la al omului natură,
Că la tot feliul de patimi îi supus preste măsură,
Care ș-acea scurtă viiață ce îi este hotărâtă,
Prin mii de dureri cumplite i-o fac foarte amărâtă,
Și prin vaite, suspinuri, lăcrămări fără-ncetare,
Vadeaua vieții cea scurtă i-o scurtează și mai tare,
Milă au cuprins Monarhul fulgerilor fioroasă
A ști-n așa tristă stare ființa cea mai aleasă.
Pentru aceasta, îndată, cu o milă necuprinsă
Sfăra pământului nostru de mâna sa fu atinsă
Și-ndată, în mii de locuri, mii de părți desfătătoare
Au început răverse izvoară vindecătoare!
Din toate aceste multe izvoară blagoslovite
Ce, pentru al omului patimi, de ceri sânt alcătuite,
Într-a Carpaților sânuri au făcut tuturor veste
Că în Gheorghieni, la Borsăc, acel mai bun izvor este!
Acolo arată ceriul, zic mila sa acea mare
Că de orice dureri grele omul să-ș afli scăpare.
Acolo de romatizmuri, cât de mari și învechite,
De trânji, piatră, de podagră și năvrei cât de slăbite,
De al sângelui stricare, de-al stomahului smintire,
Desăvârșit pătimașul îș află tămăduire!
Acolo și tot ologul, cel căzut în desperare,
După o trii ani cură câștigă a lui picioare.
Iar mai vârtos pătimașul de lumeasca neputință,
Ce face pre om în lume o netrebnică ființă,
Ce-i răpește bărbăția, tot ce-i mai plăcut sâmțirii
Pre care razimă toată harmoniia însoțârii,
Și mai mult acesta încă acolo să norocește
Căci vrednicia pierdută înzăcit o dobândește,
Ca și fimeile toate ce păimesc nerodire,
Prin puterea cestor ape îș îndreaptă a lor fire.
Aceste folosuri dară într-adevăr minunate,
De cătră apa aceasta necontenit revărsate
După cum doctorii Vienei ce aceste privighiază
Prin o carte tipărită pre toți îi încredințează
Și pre hatmanul Paladi ce în turceasca robie
S-au struncinat sănătate prin o crudă tirănie,
L-au îndemnat ca să meargă la acestui Borsăc ape,
Struncinata sănătate din primejdii să ș-o scape.
La care mărit hatmanul Costandin Bogdan Paladi
Porni cu câțiva tovarăși ca mai vesăl să să scalde
Au luat în această cale și pre scumpa sa soție,
Căci fără de ea viiața dulce nicicum nu poate să fie,
Toți acestui drum tovarăși lângă cucoana Săftița,
Fu aga Gheorghie Costachi, cu cucoana Frăsinița,
Zmaranda Balș, doctorul Șarl, cum și Milu Vasălică,
Ș-al doctorului Efstati încă cea mai mare fiică
Care în tovărășie, cu hatmanul împreună,
Călători să le paie calea ace ră mai bună.

Dar precum culegând roază sau strângând faguri de miere,
Nu poate omul să scape de al ghimpelui durere,
Așa și drumul acesta, făcut pentru sănătate,
Nici unul din însoțâții n-au scăpat de greutate,
Căci sosind la Dealul Doamnei ca să-ntinde două ceasuri
Unde au ușurat boii a bieților cai năcazuri,
Îndată s-au pus cu toții pe gios să călătorească
Ca pelegrinii ce pleacă la Sinai să să spăsească.
Pe coasta acestui mare și bogat de veacuri munte,
O stână de oi să află cu turme la număr multe.
Acolo nevinovata ale oilor zbierare
Și nescai cântare-n bucium, a păstorilor cântare
Fac al veacului de aur plăcuta sămăluire
Unde gustă călătorii o adâncă mulțămire.
Acolo sosând cu toții, obosâți de ostenială
Și pătrunși de ace plăcută romanticească privală,
Au stătut și spre verdeață început toți a să pune
Puterile împrăștiete vrând iar să și le adune.

Întru această de ceriuri aleasă soțietate
Priimit aflându-mă și eu din a soartei bunătate,
La poposirea aceasta, în acest loc de plăcere
Nemairămânându-mi nici mie mai nici un dram de putere
M-am depărtat supt un arbor cu niște ramuri tufoase
Cu o verdeață plăcută și umbre mult priincioase
Și m-am lăsat pe-o coastă ca să gust în liniștire
Nectarul ce ne-au dat firea la trudă de întărire.
Abie apropiind însă acest scump nectar la gură,
Într-al Olimpului munte căfi mi se părură,
Unde priivind pre Harite săltând printre flori și frunze,
Am văzut și pre Apolo cu a sale noao muze
Care prin cântări ce omul nu poate să cuvânteze,
Făce ca toată suflarea de plăcere să sălteze
Aceste a nălucirii așa robitoare glasuri
M-au făcut să dorm ca morții vreo trii năstrușnice ceasuri
Dar zefirii ce acolo când soarele pogoară
Precum și când el răsare cu mare iuțeală zboară,
Începând să să-nvârtească cu a lor aripi de ceață,
Din moartea ce zugrăvită îndată m-au tras la viață.
M-am trezit deci cu putere după odihna gustată
Dar ce folos: pân-în sară iară o am pierdut toată.
Călătorii ce acolo spre odihnă poposâsă
Neștiindu-mi răzlețirea, de mult nainte pornisă
Și m-au lăsat a petrece într-acel pusnic teatru
Ca pi-un iubitor de pace, pe un cuvios săhastru!
Mă scol deci, cât împregiuru-mi dar vai, afară de turme
Nu mai văd altă nimică, doar a trăsurilor urme!
O! Ce năcaz urmasă dintr-a unui somn pricină
De înnoptam pe-acel munte, mă face vreun urs o cină!
Îngrozit preste măsură de o așa întâmplare
Blastăm somnul, apus drumul și plec tot în fuga mare
Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroasă
De vizunii adâncate, mistuiri primejdioasă,
Și-mi păre că mă alungă urșâi cu cârdul de goană.
Dar noroc că-n vro trii ceasuri au agiuns de caravană,
Agiungându-mi deci trăsura care îmi fu însămnată.
Giur că din ea pân' la Borsăc n-oi scoborî niciodată!
[............................................................................................]

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Dreptatea leului (fabulă)

Leul, de multă vreme, ridicase oștire,
se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dânșii o veche prigonire,
Și gâlcevire mare, pentru un mic folos.

Vrea, adică, să știe
Cui mai mult se cuvine
Să ție pentru sine
Un petic de câmpie
Și un colț de pădure, de tot ne-nsemnător,
Ce despărțea ținutul și straturile lor.
Acum sânge mult curse, și multe luni trecură,
Făr-a se putea ști
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Și bivolul pieptos,
Cu lupul coadă-lungă
Multe izbânzi făcură.

Fiecare tulpină era plină de sânge.
Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăș ce zbiară și îl plânge;
Colo, un porc sălbatic fără două picioare;

Și mai la vale, vulpea se tăvălește, moare,
Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzând că lupta nu se mai isprăvește,
Trimise la maimuță, vestită vrăjitoare,
Ce spun că știa multe, și că proorocea
Întâmplările toate, după ce se trecea:

Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare.
Cum poate să ajungă sfârșitul ce dorește.
Ea se puse pe gânduri, tuși, apoi răspunse,
Rozând cu mulțumire darurile aduse:

"Ca să poată-mpăratul lesne biruiască,
Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toți mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic și mai mare."

Auzind astea leul strânse a sa oștire:
"Lighioanelor! zise, viu să vă dau de știre
astăzi din noi unul trebuie murim:
Așa va proorocul. Rămâne-acum să știm
Cine este mai tare.

Cât pentru mine unul, cum vreți... dar mi se pare
Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse."
Vulpea era aproape: "Ce-are a face! răspunse,
Înălțimea ta ești
Oricât de slab poftești."

- "Dar și puterea noastră
E îndestul de proastă",
Strigară tigrii, urșii, și cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colțate.

"Nu rămâne-ndoială", le răspunse-mpăratul.
Iepurele, sărmanul - crez că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe
De moșii lui făcute -

Veni să-și dea părerea. Dar toți, cât îl zăriră,
Asupră-i năvăliră.
Ia vedeți-l! strigară. Cu bună-ncredințare
El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, și nu-i plăcea să moară
Ca să ne facă nouă biruința ușoară!
Pe el, copii! Luați-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!"

Câinii atunci săriră
Și-n grab' ți-l jupuiră.
Se află vreo țară, unde l-așa-ntâmplare
se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu știu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

fabulă clasică de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Satire si fabule" de Grigore Alexandrescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.
Petre Ispirescu

Se apucă de croi din nou, și în șase săptămâni abia putu face ceva care să mai semene a grădină, iar argatului îi făgădui o sântă de bătaie, sor' cu moartea, de s-o mai întâmpla una ca asta, și să fie și gonit. Împăratul se luase de gânduri văzând pe fiică-sa tot tristă. Ea acum nu mai voia să iasă afară nici din casă. Hotărî dară să o mărite și începu a-i spune de cutare și cutare fiu de împărat. Ea nu voia să audă de nici unul. Iar daca văzu așa împăratul, adună iară sfatul și boierii și îi întrebă ce să facă? Unul din boieri îi zise să facă un foișor cu poarta pe dedesubt, pe unde să treacă toți fiii de împărat și de boieri, și pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mână, după acela s-o dea împăratul. Așa se și făcu. Se dete sfară în țară că este hotărârea împăratului se adune mic și mare și să treacă pe sub poartă. Toți trecură, dară nu lovi nici pe unul.

în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lucian: La mulți ani, bătrâne! De ce nu mi-ai spus nimic? Te rog, scuză-, uitasem...
Alex: Luci, te înțeleg, nu trebuie să te scuzi.
Lucian: Dar n-am pregătit nici măcar un cadou pentru tine.
Alex: Nici nu ți-am cerut nimic. Cadoul din partea ta poate fi considerat faptul că te simți bine; dacă nu ți-ai fi revenit, nu puteam serba nimic, pentru că am fi fost toți mult prea triști, ca să petrecem. Așa însă, ești printre noi, din nou, tu însuți, deci, putem fi veseli. E un cadou plăcut din partea ta. Serios, Luci!
Lucian: Posibil... Și deci, cât împlinești?
Alex: Ha... Prea mult ca să mai și spun.
Lucian: Păi, vedem...
Alex: Te rog, Luci, nu pronunța numărul!
Lucian: De ce?! Sunt doar 32.
Alex: Ah, răule... De abia te rugasem să nu pronunți numărul! Mă faci să mă simt cu adevărat bătrân...
Lucian: Glumești cumva, sau ce-i cu tine?! Nu te simți bine?! Bătrân te vei putea considera de abia după vreo 90 și ceva de ani de acum încolo... Acum ești încă nepermis de tânăr și de fapt, indiferent de vârstă, dacă sufletul ți-e tânăr, te vei simți mereu tânăr, chiar și după mai mult de 90 și ceva de ani.
Alex: Știu și eu?! Poate că ai dreptate. Dar, atunci, de ce-mi zici mereu "bătrâne"?!
Lucian: Hai că la asta nu mă așteptam, să-mi reproșezi... E doar un fel de-a spune; nu știam că te-ar deranja. Dar bine, de acord, de acum încolo, nu-ți mai spun așa, dacă nu-ți place.
Alex: Nu, Luci... Știi ce?! Las-o baltă! Nu mă deranjează deloc, nimic; poți să-mi spui oricum vrei tu.
Lucian: Cum vreau?! Atunci ce-ar fi să schimb formula anterioară cu "moșule", "moșulică"... Sau cum?! Dă-mi o sugestie!
Alex: Hmm... Știi ce?! Prefer "bătrâne"...
Lucian: Atunci, așa rămâne; dar fără supărare. De acord, bătrâne?
Alex: Fără supărări; ce naiba?!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Fiii împăratului tăcură și se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse și daca trecu de hotarele tatălui său, stete să conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo până se gătească mâncarea, când văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-și lege ogarul, să-i dea și lui un codru de pâine, un pahar de vin și să-l lase se încălzească și el la ăl foc. Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dânsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui și îl schimbă în stană de piatră. Văzând împăratul fiul său cel mare nu se mai întoarce ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, și îi dete voie să meargă și dânsul. Acesta, după ce se găti și își luă merinde de drum, porni și dânsul. La locul unde se împietrise frate-său, păți ca dânsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea. Împăratul se puse pe gânduri văzând că după atâta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dânsa.

în Pasărea măiastră
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Unul zicea să-l taie. Altul să-l spânzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alții în fel de fel de chipuri să-l chinuiască până l-o omorî. Iară cel mai bătrân dintre dânșii zise să-l lase cu viață, căci cine știe la ce le-o fi și el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, și nu puteau. Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cării uși erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, și atunci, la o ușă sta de pază un cocoș, și la cealaltă era un clopoțel; și nu putea nimeni se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoțelul se trăgea, ori cocoșul cânta. Fiul de împărat se făgădui că va cerca și el. Și așa îl lăsaseră zmeii viu. El se duse binișor, și până a nu pune piciorul pe prag, întinse mâna fără să-l simță nici măiestrele, apucă cocoșul de gât și i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise ușa încetișor, trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse de spuse zmeilor intre unul câte unul, că el îi așteaptă la ușă, pe dinăuntru.

în Poveste țărănească
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă și fata de împărat împreună cu Galben-de-soare intră în cea mai frumoasă și plecară. Nici vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă și, după o călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile mărilor. Acolo stătură. Fata împăratului și cu Galben-de-soare ieșiră la uscat și îmblau pe țărmuri; însă când ieșiră, luară din corabie o păreche de conduri cusuți numai cu fir și împodobiți cu pietre nestemate. Tot îmblând pe aci, zăriră niște palaturi cari se învârteau după soare, și o luară într-acolo. În cale se întâlniră cu trei roabe de ale zmeului, cari păzeau pe Ileana Simziana. Cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dânșii; iară fata împăratului le spuse că este un neguțător care a rătăcit drumul pe mare. Întorcându-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzuseră; iară ea zărise de pe fereastră pe neguțătorul; de cum îl ochi, începu să-i tâcâie inima, fără să știe de ce; și era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci acolo, fiindcă-l trămisese ca să-i aducă herghelia ei cu iepele.

în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook