Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Cântecul I

Păn Vlad Vodă pe țigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ș' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă! ce lui Omir odinioară
Cântași Vatrahomiomahia,
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia,
Când Vlad Vodă îi dete slobozie,
Arme ș-olaturi de moșie,

Cum țiganii vrură să-și aleagă,
Un vodă-în țară ș-o stăpânie,
Cum, uitându-și de viața dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ș-a să bate
Cu murgeștile păgâne gloate,

Cum apoi, prin o gâlceavă-amară
Căci nu să nărăvea depreună,
Toți cari-încătro fuga luară
Lăsându-și țară vodă și corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,

Că, măcar cel fără-asămănare
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcașul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuș', pe furiș, câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.

Iar' de-astă dată-l întărâtase
Urgia precum spun blăstămată
Ce văzând cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând și price.

O! tu, hârtie mult răbdătoare
Care pe spate-ți, cu voie bună,
Toată-înțălepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.

Apoi zică cine câte știe,
Eu cu mândru Solomon oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaște-începe
Și firea lucrurilor pricepe.

Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc precum scrie la carte
Cărui zic filosofii haos,
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!

O zână rea țara stăpânește,
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică și desunește,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ș-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată și mamă.

De-acolo privind corbiș' la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele țigănești înarmate
Cu săcuri, ciocane și baroase;
Precepând apoi ce va să fie,
Mai că nu leșină de mănie!

Căci nu rabdă năsâlnica zână
Ca rând bun oamenii să păzască,
Și temându-să ca să nu vină
La cevaș' rând gloata țigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ș'indată, iaca, să scoală iute;

Pe arepi de volburi cu fortună
Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mergere, fulgeră, tună,
Toate spulbără, frânge ș-oboară.
Însuș' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-așa iute și mare.

Iar' deacă stete fără sfială
Naintea negrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpânește-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeață,
Zisă-amenițând celui în față:

"Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Și de n-aș fi-întii născută ție
Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie,
Necăutând că-aceasta-i a ta țară,
Aș grăi cu tine-almintre doară.

Unde-i duhul ș-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu viețuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ține,-o, tată?

Tu șezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eși numai, afară,
Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!

Încă și țiganii mișei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-și ciocane și laută
Și-întrarmați pe Mahomet să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.

Sângur acel Vlad, de-l lași în pace,
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ș-atuncia iadul tău ce va face?
Unde-ți va fi slava și mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înțălesu-m-ai acum, Sătană?"

Aceste zicând, ca și curcanul
Întărâtat să gânfă și iată!
Toată fierea și turbat cătranul
În tată-său varsă sluta fată;
Iar' el, mai nu plesni de mănie
Ș-abea cât putu zice: "O mie..."

Și mai răsuflând: "Fiică iubită!
Pe-aceasta te cunosc adevărată
Prăsila mea: dar' fii odihnită:
Acuș vei vedea că al tău tată
Tot acel e, care-odinioară
Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."

Urgia de-aci să-întoarsă-îndată,
Iară Sătana, iute ca vântul
Sau din arc slobozita săgeată,
Pătrunzând în curmeziș pământul
Ieși la lumea de sus, afară,
În chip de fum cu vânătă pară.

Iar' după ce pământească boare
Răsuflă puținel întru sine
Și cevaș' i să făcu răcoare,
Socoti cum ar face mai bine
Ca nevăzut el toate să vază
Pe unde-ajunge-a soarelui rază,

Știind el foarte bine că-afară
De ceata-îngerească pânditoare
Ce pregiur a toată lumea zboară,
Sânt Ilie prorocul încă-are
Asupra lui pază foarte bună
Ș'unde-l zărește,-acolea-l detună.

Din ceste cuvioase pricine
Mult nehotărât el nu rămasă,
Ci formă de corb luând pe sine,
Să băgă-într-o negură prea deasă
Și să rădică-în aripi ușoare
Păn la nuori, aproape de soare.

Cum vulturul silit de foame,
Împregiur, pretutindene zboară,
Câmpuri, păduri și grădini cu poame
Străbătând cu vederea, ca doară
Va zări stârvuri și mortăciune
Sau ceva vrednic de vânăciune,

Așa Sătana cu fața viclenită
Caută de sus, nevăzut de nime,
Și zărește toate-într-o clipită,
Din Ochian pănă la Tătărime;
Vede toți mâncătorii de pâne,
Încă și pe cei cu cap de câne.

De-acolo vede nenumărată
Oastea lui Mahomet cum vine,
S'o robească Muntenia toată;
Și văzând să bucură-întru sine,
Hotărând păgânilor s-ajute
În toate chipurile știute.

Vede și tabăra țigănească,
Între-Alba și Flămânda-adunată,
Care, după porunca domnească,
Acum era și-în arme-îmbrăcată,
Așteptând cea de pe-urmă poruncă,
Încătro și pre-unde să se ducă.

Acolo era din țara-întreagă
Strinși țiganii cu mic și cu mare,
Părăsindu-și viață pribeagă
Și puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din țară-în țară,
Nici să mai fie-altora de-ocară.

Căci Vlad-Vodă locuri de moșie
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma și dânșii să fie
Oameni ca ș-alții cu rânduială,
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ș-ar tocmi trebile mai bine.

O zi de sfat era și de-ast' dată,
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învățată,
Multă făcând voroavă și deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ș-acest chip cătră-adunare zisă:

"Bărbați buni! Trăind eu pă-astă lume,
Multe pății și bune și rele,
La multe privii adinsuri și glume,
Dar' vă spun drept din toate ahele,
Ca ș-ahasta-ori adins, ori în șagă,
Eu nu văzui în viața-întreagă.

Noi țiganii să-avem țărișoară!
Unde să him numa noi dă noi!
Să-avem sate, căsi, grădini ș-ogoare
Și dă toate, ca ș-alții, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri așa rare,
Ca când treaz fiind, aș visa-îm pare...

Și ce ne mai trăbuie doar-încă
Spre viețuirea fericită?
Zieu nimică! Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieții mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele!

Eu mă tem că n-oi ajunge doară
Să văd țigănimea la rând pusă.
O! dulcea și draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă!
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
Pă chieful tău, cum te trage hirea!

Voi, tinerilor, luați aminte
Ce moșul Drăghici acum vă zice:
Faceți-vă bune-așezământe
Și lăcuiți dăpreună-aice;
Fiți purure-într-o minte ș-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.

Că, dacă nu vă veți prinde dă mână,
Părtășiri iubind și-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Și veți hi periți fără scăpare,
Nice veți mai face-un neam pă lume,
Ci veți hi fără țară și nume.

Ba veți hi cum furăt păn-acum,
Cumu-s jidovii blăstămați, iacă!
Ce n-au țară, ci trăiesc pă drum...
Să hie țara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i țara mea, eu-s dă aice!"

De-aci Goleman luă cuvântul
Și le sfătui pre larg și tare,
Întii, ca să-și împartă pământul,
Ca tot însul din vreme să-l are,
Să-ș' poată face mălaiu și pâine,
S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.

"Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine,
Zicea el, să numim astă țară
Cu nume nou, păcum să cuvine,
Făcând ș-o rânduială-adevară,
Noi între noi, cării toți să hie
Supuși, întru d-alba țigănie?

Că fără dă rând nu-i nice-un bine!
Căsi apoi să ne facem și mese,
Cum au ș-alaltre neamuri vecine;
Să ședem cu-a noastre jupânese
La cumândări, zăiafeturi ș-ospețe,
Închinând cu păhărele-istețe."

Iară Mircea de-altă parte zise:
"Fraților! Mie nu mi să pare
Că-aveți voi mințile-așa deschise,
Ca să faceți vreo bună-așezare
Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu
V-oi spune pă scurt sfatul mieu.

Să punem nește oameni aleși,
Care-înțăleg puținel și carte,
Oameni întregi la minte, direși,
Ahești sfătuindu-să de-o parte
Și sămnându-și toate pă-o hârtie,
Cum or afla ei, așa să hie."

Însă Burda n-așteptă să zică
Mircea tot sfatul său: "Dară, zisă,
Pănă cându-ți vorbi tot nimică?
Mămăligă, măi! brânză și clisă!
Dă-aheste vă sfătuiți nainte,
Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte.

Când om avea ce mânca și bere,
Lesne-om sfătui noi și dă-ahele.
Așa zic; asta-i a mea părere:
Când nu-i ce roade între măsele,
Atuncia, zieu, nimica nu-ți ajută,
De-ai ceti măcar și cărți o sută!"

Întracea să rădică cu ciudă
Cucavel, făcătoriu de ciure,
Strâgând: "Voi faceți dân iarbă crudă
Grâu, dân toporâște săcure!
Hoho! nu vă răpeziți așa tare,
Că nu sunt toate, păcum vă pare.

Au doară știți voi dân ce pricină
Vodă-așa v-armă dă minunat?
Cine știe ce limbă păgână
Doar' asupra lui iar' s-au sculat;
Armele-aheste nu-s cobe bună;
Sau încai trebile-așa nu sună".

"Eh! ce ne pasă d'ahele toate,
Grăi Boroș' mândru cu măhnire,
Au n'am nimeri noi ș-a ne bate
Ș'în război adins a hărțuire?
Noi încă-avem câte doao mâini,
Inimă-în sân și duh în plumâni!

Eu gândesc că ha mai grea tâmplare
Care poate să ne tâmpineze
Ar hi când să se scoale nescare
Vrăjmași, ca țara să ne prădeze,
Ș'am fi sâliți s-oștim și noi doară,
Apărându-ne iubita țară.

Dar' ș-atunci n-ar hi cu cale
Să ne temem fără de măsură,
Căci nici noi suntem nește dârdale
Sau ha dă pă-urmă lăpădătură,
Ca să nu cutezăm a sta-în față
Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneață."

Goleman era să măi înceapă
A grăire, și de-abea cât zisă:
"Toate-aheste nu plătesc o ceapă!"
Când Satana care-aci sosisă
Desbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la țigani s-arată.

Și vrând să le facă-o nătărie,
Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,
Câteva ori, ca ș-o ciocârlie,
Purure cântând cha! câr! și iată,
Bietului Goleman, ce pe iarbă
Șezând ura, să cufuri-în barbă.

Și, tot croncănind, de-acolea mearsă,
Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,
Trosc! așa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul căzu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ș-astupându-și rana.

De-această-arătare minunată,
La toată-adunarea căzu greață.
Toți să mira cu gura căscată
Și de frică toți albisă-în față,
Iar' ștergându-ș' barba Goleman
Sudui de mamă pe croncan.

Nime nu grăia, ci câteodată
Ochii-ș mai învolbea cătră stele,
Păn' ce Drăghici după o bucată
De vreme, suspinând cu jele,
Zise: "Hai! mult mă tem dă ahastă
Să nu cază pă noi vo năpastă.

Auzit-am și țân minte-odată
De la dada, Dumnezieu să-l ierte,
Că mare nevoie va să pată
Ahăla și greu va să se certe
Asupra căruia corbul zboară.
Sau croncănind să spurcă doară.

Păntru-ahaia vă luați aminte
Ca nu pentru nește lucruri doară
Dă care vă sfătuiați maiânte
Lui Guladel bine să nu-i pară,
Și prin hastă-arătare cerească
Va dă primejde să vă ferească."

Drăghici era pă vremile-acele
Cel mai bătrân din cetele toate,
Și prorocea când bune, când rele,
Cum să tâmpla-în țară și prin sate.
Toți pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare
Asculta, cu multă-încredințare.

Dar' atunci Neagul, căci avea fire
De-a grăi bagiocuri câteodată,
La Drăghici cu ciudoasă zâmbire
Căutând zisă: "Dar ian' mai înceată,
Badeo Drăghici, de-a proroci rele
Ș'a ne mai descânta dintru ele.

Ahaia știm și noi fără de tine,
Cum că hălui pă-a cui creștet șede
Un corb sau cioară nu-i merge bine!
Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede
Cumcă noroc va să ne tâlnească,
Căci corbu-i pasere țigănească."

Așa țiganii cu traista plină
Întră-Alba și Flămânda mâind,
Sfătuiea din prânz pănă în cină.
Toți spunea părerea sa pe rând,
Iar' când era-în urmă, la fârșit,
Rămânea lucru nehotărât.

Dar' întracea poruncă le vine
Ca toți cât mai curând să să gate.
Cetele să fie pănă mâine
Dimineață, toate bine-armate.
Pe lângă-aceasta, multe-încărcate
Sosiră și carră cu bucate.

A doao zi, când răsărea soare,
Vodă cu căpitanii de frunte
Întracolo mearsă la prăâmblare,
Unde prin corturi negre mărunte
Țiganii, ca și broaștele-în baltă,
Durmea prăvăliți toți peste-olaltă.

Atunci porunci cât mai îndată
Cei armați să iasă la priveală
Cu toți, ș-apoi ceată de ceată,
În paradă și cu rânduială
Să treacă ca și gata de cale
Pe denaintea mării-sale.

O, musă! rogu-te de-astă dată
Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte,
Ca să pociu cânta cum înarmată
Țigănimea purceasă nainte
Cătră-Inimoasa cu vitejie,
Vrednic lucru ca lumea să-l știe.

Întâi, dară, dintru toți purceasă
Ceata lui Goleman vestită;
Toți ciurari și feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărâtă!
Trei sute era ei pe-îndelete,
Afară de prunci, muieri și fete.

Armele lor cele mai cumplite
Era furce și rude de șatră,
La vârv cu fierr ager țintuite;
Cu cestea-îndată trântea de vatră
Pe vrăjmaș de-aproape și de parte.
Acolo să vezi capete sparte!

Steagul de mânză codalbă-o piele
Le era, de-un părâng aninată,
Pe care sta, cu roșii petele,
O veșcă de ciur sus îndreptată.
Cânta de marș în cimpoi foite,
Bătând în ciure negăurite.

Ce să mai zic de-a lor voievod mare?
Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi vo tâmplare,
Nu va bate el în zădar lela,
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârși-în traistă bucate.

După-acește veniră nainte
Armați ș-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele și țânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce și le este povață?
Tânăr Parpangel și mândru la față.

Acesta purcede-în dreaptă spiță
Din craiu Jundadel a cărui mare
Și preste toți înălțată viță
Tocma de-unde soarele răsare,
Cu soarele-împreună răsărisă.
Precum cronica ciorască scrisă.

Tot dintr-aceaiaș viță nălțată,
Păn' au stat întregă-împărăția
Țiganilor pogorârea din tată
Pe fii, schiptru și nalta domnie
Păn' la craiu Jundadel pe care
Lipsi de tron Cinghișhan cel mare.

Fost-au de când lumea stă-îm picioare
Multe neamuri slăvite-odinioară,
Viteze ș-altor poruncitoare,
A căror nepoți acum de-ocară
Sunt la noi; și noi l-alții-om fi doară,
De nu vom băga samă de țară.

Ian' căutați la țigănescul soiu
Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el
De cătră toți să-împinge-în gunoiu;
Dară când trăia craiu Jundadel
Și stăpânea-în India bogată,
Vița lor era mult luminată.

A lor preste toți nalt împărat
Să numea-în ferman a lunii frate
Și-a soarelui fiiu pre luminat,
Iar' lui să-închina nenumărate
Noroade, țări, crai și mari ostroave.
Aceste nu-s deșerte voroave!

Parpangel de pe moș să născusă
Din cea mai frumoasă țiitoare
A lui Jundadel; așa să dusă
Apoi strălucind raza de soare
Păn' la dânsu; și care nu crede,
Caute la el, că-în față i-o vede.

Era nalt și ghizdav la făptură,
Bun lăutariu, pre bun cântăreț;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meșter ales.
Acest chip era voievodul mare
A zlătarilor mergând călare.

Iară după dânsul, tot alese
Șireaguri din sângura lui ceată
Să ducea,-într-un rând tot câte șese,
Căror urma ceailaltă gloată
În pielcuța goală-golișoară
Și scripind de neagră ca ș-o cioară.

Cei întrarmați avea buzdugane
De-aramă și nește lungi cuțite,
Toți oameni nalți și groș' în ciolane,
Cu păr îmburzit, barbe sperlite;
Haine-avea lungi, scurte ș- învârstate,
Unii fără mâneci, alții rupte-în spate.

În loc de steag purta ei o cioară
De-argint, cu penele rășchierate
Întracel chip, cât gândeai că zboară
Plesnind în arepi cu-aur suflate.
Musică făcea cu drâmboaie,
Zdrâncănind clopoței de cioaie.

A treia, cu pasuri măsurate,
Căldărarii mari de stat să-iviră;
Toți căciulați, cu barbe-afumate.
De tăria lor lumea să miră,
Taie-în arămuri ca și-în șindile
Și rabdă foame câte trii zile.

Armătura lor era ciocane
Ferecate; toți erau călare.
Dar unde mă tragi, o, Bălăbane,
Ducătoriul acestor, pre tare?
De-asculta țigănia de tine,
Era de dânsa cu mult mai bine!

Ei încă după-al său steag urmează,
Ce era de-aramă-o tipsioară
Strălucind în toate părți cu raze,
Ca și soarele de primăvară.
Marș sufla-în trâmbiță răgitoare
Ș'în loc de dobă, bătea-în căldare.

A patra venind să văzură
Fierarii cu ale sale baroase,
Arzătorii de cărbuni și zgură.
Înarmați era ei și cu coase
Pe nește druguri lungi îndreptate
Și-în chipul lăncilor ferecate.

Ducul lor era Drăghici cu minte
Carele multe veacuri văzusă
Și totuș' din gură nici un dinte
Încă pănă-atuncea nu-i căzusă;
Acum ținea el a șeptea muiere
Și totuș' să sâmțea la putere.

Trei sute de-armați număra ceata,
Pedestrime-aleasă! Fieșcare
Mergea voios și de războiu gata.
Purta cu sine și de vânzare
Seceri, cuțite, foarfece, zale
Și nu le lipsea numa parale.

Cinghia lor mergea înaintea,
Ce era de clopote și chimvale.
Steag era tigaie de plăcinte
Împodobită în jur cu zale
Mărunte, de-oțăl și sclipitoare,
Aninată pe-o lungă frigare.

Sosiră-apoi în șireaguri groase
Lingurarii cu săcuri pe spate,
Toți bine-îmbrăcați, cu barbe rase,
De-a brâuri purtând nește bărzi late
Ce toate soiuri de lemne taie,
Arme pre bune și de bătaie.

Povața lor și vrednicul jude
Era iubitoriul de dreptate
Neagul ce numai de-o parte-aude.
Și-i cel mai bun meșter de covate,
De scafe, cauce, linguri, tăiere,
Hâmbare, răvare și cuiere.

Horiul lor în fluiere și triște
Cânta, lin tocănind pe-o covată,
Cât putea sâmțirile să miște
Fieșcui. Iară de steag, o lopată
Prelungă-avea și cu dăscălie
Făcută de maistor Pintilie.

Dar cine-m va spune cum să cade
Ceata slăvită care-acum vine!
Musă, ș-Apolloane, drăguț bade,
Șoptește-mi vorbe și graiuri line,
Că fără de-a ta dulce-însuflare
Poetul haz și priință n-are.

Aceștia era, pre limba curată
Grăind, aurari, cea mai aleasă,
Ordine din țigănia toată.
Acestor' nici de vodă le pasă,
Când ploao la munți și pot să spele
Aurul din apă, prin vălcele.

Avea la dreapta sulițe lunge
Și nește săbii de-a stânga scurte.
Care știa cum sulița-împunge,
Cum de sabie trupul amurte,
Acela trebuia să-aibă frică
Și groază de-astă ceată voinică.

Steagul o suliță era, toată
De-aur, cu codorâște văpsită
Și cu fluturi de-argint învrâstată.
Iar' orhestra, bine rânduită,
Cânta marș în diple ș-alăute
Bătând în dobe-anume făcute.

Iară pe dânșii cu fală duce
Tandaler inimosul, de care
Nu cuteza nime să să-apuce,
Așa era de harnic și tare.
Spun că nu cunoștea nici o spaimă,
Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.

Pe-urmă-în rânduri groase, neînchieiate
Mergea lăieții, goleții droaie,
Mâncători zădarnici de bucate,
Înarmați cu măciuci și cu maie;
Muierile cu prunci mici în spate,
De tot goale sau de jumătate.

Corcodel pe dânși avea poruncă
Să povățuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Și cu vrăjituri oameni înșală.
Ori cine ce va fura el știe,
Spuindu-i dracu din răspântie.

Iară steagul era, după care
Să ducea gloata de mortăciune
Și de toate stârvuri mâncătoare
O tearfă-aninată pe-o prăjină.
Marșul sună-în cornuri mugătoare,
Toți lolăindu-să-în gura mare.

După ce toți în giur s-așezară
Rânduindu-să ca ș-o cunună
Lăudă principiul adevară
Ascultarea lor și voia bună;
Apoi tare le dete poruncă
Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.

Toate ce pănă-acum să cântară,
Într-o vechie foarte pergamină
S-află,-în mănăstirea de la Cioara,
Și pot avea credință deplină,
Fiind că să cetesc și-în hârțoaga
Din mănăstirea de la Zănoaga.

Cartea din Cioara nu spune-aice
Mai multe, iar cea din Zănoagă
Mai adauge-încă, prin un "să zice",
Ș-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,
Care el cu cea tâmplare zisă,
Iacăt-o, precum o găsii scrisă:

"Vitează eghipteană rămășiță!
De faraoni viță strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiță!
O, mândră țigănie cernită,
Ascultă, ca să ții bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.

Iacă ț-am dat pământuri ș-olate,
Împărțitu-ț-am arme voinice
Precum și tot feliul de bucate,
Vrând ca odată să să rădice
Și neamul tău dintru mișelie,
De râsul altor să nu mai fie!

Pentru că de-acum ca și țăranii
Ceialalți în mândra Muntenie
Veți fi socotiți și voi țiganii,
Dacă veți arăta hărnicie,
Apărând țara cum să cuvine
De turci sau alte limbe străine!

Între Bărbătești ș-între-Inimoasa
Este-un sat, care Spăteni să chiamă.
Acolo va fi nespărioasa
Tabăra voastră, băgând de samă
De-a face toate câte domnească
Măria-mea va să-i poruncească."

Atunci, într-o gură gloata zisă:
"Mulțămim foarte mării-tale,
Mai vârtos pentru mălaiu și clisă.
Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale!
Să dee pă-a noastră țigănie,
I-om sătura noi dă bătălie."

Iar' apucând Gogoman voroava,
"Luminate doamne!-În țara toată,
Zisă, știm că ț-au răzbătut slava
Și nu este cineva să poată
Călca porunca mării-tale,
Ba nici pe dreptate să te-înșale.

Dar, să ierți măria-ta, să zice
Că-ar hi dă tâlhari căile pline.
Noi n-am vrea să-avem cu dânșii price,
Ci-am trăi cu toată lumea bine!
Deci ne temem să nu ne-asuprească
Cumva pă drum laia tâlhărească!

Rugăm dar pă măria-sa foarte
Ca să ne deie pă drum vo pază,
Ori oșteni ce n-au frică de moarte
Sau și haiduci cu groaznice-obrază,
Ca la primejdie să ne-ajute;
Dă-ar hi măcar numa doao sute!"

La această cerere minunată
Vlad zâmbind zisă: "N-aveți teamă!
Orice laie tâlhărească-armată
Să deie pe voi; numa luați samă
Să n-arătați că cum v-ar fi frică
Și-ți vedea că nu vă-o face nimică."

Aceste zicând vodă purceasă
Lăsând pe țigani porniți în cale
De la Flămânda cătr' Inimoasa,
După porunca mării-sale.
Pănă-aici cartea Zănoaghei spune
Ce-în alte cronici nu să pune;

Iară cele ce de-acum urmează,
Într-un chip s-află-în cărțile toate,
Și fieș'care poate să crează
Cestor întâmplări adevărate
Ce să vor spune de-acum nainte,
De nu cumva toată cartea minte.

cânt de din epopea Țiganiada (1800)
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Tiganiada" de Ion Budai-Deleanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.00- 8.99 lei.

Citate similare

Cântecul a II

Țiganii trimit la Vlad solie,
Să le scurte cale delungată.
Dar', întracea, cum pe dăscălie
Trebuiește-a să-arma ș-a să bate
Sfătuiesc. Pe Romica răpește
Cel rău, iar Parpangel pribegește.

Grija țiganilor cea mai mare
Acum răzăma toată-în bucate,
A rămânea-înapoi fieșcare
sâlea, lângă cele-încărcate
Carră cu mâncări, iar la-împărțală
Era multă sfadă și cârteală.

Dar' ș-altă nevoie le sta-în cale,
Căci pe nemâncat nu putea merge,
Zâcând că l-e greață cu rânze goale
trapede-atâta și s-alerge!...
Când era sătui, punea pricină
Că le-ar fi rău și făcea hodină.

Așa făcând, abea câte-o millă
Călătorea pe zi, păn' ce-odată
Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă
(Era-într-o zi pe-hodină-așezată):
"Pasă! (grăi) strigă să să-adune
Vóievozii și fețele bătrâne,

Că bune lucruri eu am și multe
De-a le zice-în puține cuvinte,
Dacă-or voi doară să mă-asculte;
Și m-or asculta, de au minte!..."
Ciurilă-îndată mearsă de-acia
Și strigă-întru toată țigănia:

"Tot omul s-audă și să știe!...
Că moșul Drăghici să strig mă mână,
Ca tot îns' la cortul lui să vie,
Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână,
Căci premulte are să vă zică,
Dar' veniți, curând, f... l în tică".

Cum s-auzi aceasta-în țigănie,
La bătrânul Drăghici iaca vine
Și să-adună murga boierie
Cu fețele cele mai bătrâne.
Iar' după ce toți în giur stătură,
Întracesta chip moșneagul ură:

"Voi, bărbați buni! și-oameni de-omenie!...
Dă mult am vrut să vă-aduc aminte
hele ce-îmblă pân cuget mie.
Ori cum lucrurile să vă-alinte,
Totuș' pare că-ar hi mai cu trabă
călătorim noi mai dăgrabă...

Că dacă-ți îmbla durmind pă cale
Cum voi ați făcut-o păn' aice;
Nu-împliniți voia mării-sale.
Dăci caută-a vă teme cerbice!
Și vai noao! de cumva-ar înțălege
Vodă că voi durmiți zile-întrege!"

Atunci Ghiolban căldărariu-începe
(Necăutând că Drăghici nu gătasă
Cu zisul): "Toți carii vreu crepe
căldură, grăbească, nu-mi pasă;
Dar' eu n-oi merge dă-a nădușita,
De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.

Dar, vreți a face cum voi spune,
Să știți că vom nimeri mai bine.
S-arătăm adecă în plecăciune
Domnii, ca să nu ne mai mâne
De-acum așa departe și iute,
Sau încai drumul să ne mai scurte.

trimeată vodă pe-un vechil
Care să-așeze ca să nu hie
Pănă la Spăteni mai mult de-un mil;
Apoi să ne deie slobozie
Dă-a face trii hodini câte-odată!..."
Aici voroava lui fu curmată,

Căci Avèl striga din gura toată:
"Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..."
De-aci toată mulțimea-adunată
Lăudă sfat și vorbele sfinte,
Și cu toții-împreună-așezară
Solii pornească pănă-în sară.

Lângă-acele ei mai hotărâră,
După-a lui Drăghici bună părere,
Întracea să meargă câte-o țâră,
Dar', ca să poată mai cu plăcere
Călători țiganele gloate,
Au pus în frunte să meargă bucate!

Socotind bătrânii-înțelepțește
Cumcă gloata sâlită de foame
Va căuta meargă bărbătește,
Ca flămând pântece să-ș întrame.
Ce nu face-un sfat bun câteodată!...
Ferește de rău o țară toată!...

Îndată și numita solie
Purceasă, ce fu din doao fețe
Cele mai harnice-în țigănie,
La cuvinte și gânduri istețe:
Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă.
Altul Găvan, cântăreț în drâmbă.

Iară ceaialaltă bătrânime
Încă mai șezu la sfat, s-aleagă
Ce-ar fi mai bun pentru țigănime
Și-în ce chip trebile să-ș' direagă,
Că-acum îș băgasă-în cap să-ș facă
Tocmeală în țigănia săracă.

Bălăban voievod acum de-odată,
Vrând și el sfatul bun să-ș' arete,
Așa grăi, șezând pe-o covată:
"Îmi pare că voi pre pe-îndelete
Și făr' nice-o grijă faceți drum,
Și doară nice știți de ce? și cum?

Însă eu așa gândii în mine,
Că pănă vom merge mai dăparte,
Aici să ne-armăm cum să cuvine,
Că nu să știe dân care parte
Vrăjmașul vine, ș-e dă-a să teme
Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.

Trăbuie dar ca toți hăi călare
Naintea taberii purceadă
Armați, căutând oare dân care
Lature turcii taie și pradă;
Văzândău-îi apoi, cât pot dă tare
S-alerge dându-ne înștiințare.

Noi atunci cu tabăra ha groasă,
Văzând vin asupra dâncoace,
-apucăm fuga ha sănătoasă
Încolo și să mérgem în pace
Pănă când ne vor purta picioare,
Numa să scăpăm de la strâmtoare."

Răzvan fierrariul încă să scoală
Și-într-acest chip rostul său deschide:
"Bine să zice: la fala goală
Traista-i ușoară!... Zieu că-i de-a râde
Cum Bălăban a fugi ne-învață,
După ce ne armă cu gura-îndrăzneață.

Dar căz! dă n'avem chief dă bătaie
Dece purtăm atâta pază
Ca doară turcii să nu ne taie?
La ce să-apucăm arma vitează,
Când făr' arme ca fără povară
Fuga este cu mult mai ușoară?...

Aici, Bălăbane,-altă putere
Nu este fără sau a te bate
Pentru țară, copii și muiere,
Cum și pentru dragile bucate,
Sau aruncându-ți arme necrunte
A fugi gol-golișor la munte."

Răzvan era să mai zică,
Dar' Vlaicu lingurariu începe
A râde și glasul său rădică:
"Eu nice-într-un chip nu pociu precepe
Ce să-învârtește voao pân minte,
Ca când ați avea boală herbinte.

Nici veste-i doar' pe-aproape să hie
Turcii, și iacă-unii că să gată
fugă cu mare vitejie,
Iar' alții să cocoresc îndată
Și vor să taie-într'înșii ca-în clisă
Gândire-ai că și-unii ș-alții visă.

În ce chip am venit pănă-aice,
Așa să mergem dar' și dă-acie,
Iar' dă ni s-ar pune doar' în price
Cineva pă drum, cu vrăjmășie,
Totdăuna-are să să păzască
Răgula noastră țigănească,

Adecă fruntea hălui mai tare
plecăm cu multă rugăminte
(De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare).
Iară când cu năvală herbinte
Ar da pă noi o mai slabă laie,
Atunci să stăm și noi la bătaie.

Însă numa când n-ar hi cu putință
Dă-a scăpa ș-a să-împăca cu buna...
Căci, după-a mea dreaptă socotință,
Viața noastră-i numai una,
Care dă-o pierzi fără trabă-o dată,
Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."

"Să mă bată Dumnezieu, că bine
O nimeriși, Vlaice!... (barba sură
Ștergându-și Gogu zise) Dar' cine
Este-așa dă nebun fără măsură,
Să să bage-în foc viu, și doară
Minte-întreagă-având ar vrea să moară!

Păntru-ahaia nebun e hăl care
Să scoală și dă războiu să gată
Asupra hălor dă preste mare,
Pă cari n-au văzut niceodată,
Apoi pă-acei ucide și strică
Cari lui nu i-au făcut nimică.

Dăci nice eu văd vreo pricină
Ca să ne batem noi întradins
Și să ne-ucidem fără dă vină;
Dar', fiindcă-odată-armele-am prins,
Să le ținem numa dă-o tâmplare,
Când doară-altă n-am avea scăpare,

Ca vrăjmașului încài dă parte
Să ne putem născocorî-întrânse
Noi încă cevaș dă-a noastră parte.
Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse,
Căci acolo n-ar hi mai mult șagă,
Și-ar pieri doar țigănia-întreagă.

Numa ș-altă-încă règulă bună
Țigănească-am să vă-aduc aminte:
Ca să călătorim totdăună
Aproape dă păduri, că nu minte
Zisa vechie: "fuga-i rușinoasă,
Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."

Într-ahăsta chip, văzând noi dăparte
vrăjmașul vine cu putere,
Apucând tufa, scăpăm dă moarte,
Iar' pă câmp (după a mea părere),
Ca un iepure fuga dă-ai întinde,
Totuși iuții gonaci te vor prinde."

Bratul aurariu și el atunci
Ș-aduse-aminte de graiu și zise:
"Dar cum?... Voi uitarăți dă porunci
Și dă hele ce Vlad Vodă scrise?...
Socotind c-eți umbla cum vă place
capu vostru-încolea și-încoace?

Ce au fost, au trecut; acum cioare
Nu sunteți mai mult, ci lăudată
Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare
dete și v-armă dă-astă dată.
Dăci trebue-a ne lua sama bine
Ca să nu pățim cumva rușine.

Iar' eu vă zic rupt, ales, în față,
Că-așa fără nice-o rânduială
Nu putem nici pănă demineață
Rămânea. Ce duh pă voi vă-înșală!...
Cât e zioa gura nu vă tace,
Dar' a-închieia cèva nu vă place.

Dăci, dacă ați luat armele-odată
Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde;
Căci arma nu este voao dată
Ca pă mălaiu doară să-o puteți vinde
Sau să tăiați numa căpățâne
curechiu, ci capete păgâne."

Atunci sculându-să-în picioare
Tânăr Boroșmândru luă graiul
Și zise: "Fraților! Mie-m' pare
Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul,
N-ar împunge; ghimpul dară face
Firea lui cea dârză și pungace.

Arma la om este ca țăpușa
La scaiu; dă-ahaia-armatul arată
Cu-îndrăzneală fiecărui ușa
Și-e totdăuna dă război gata;
Iar' acum, ahăl tare să ține
Care să sânte-înarmat mai bine.

Dăci dar' întâi -armătură bună
Să ne grijim cât mai dăgrabă.
Dă mult un cuget pân cap îmi sună:

Cum s-ar putea face mai cu trabă
Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie?
Ș-aflu așa c-ar putea să fie:

Ca fiește care dintre noi
Să fie cu totul ferrecat,
Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu,
Ca să n-aibă teamă dă tăiat
Sau pușcat, nici frică dă moarte,
Ci tot vitejește să să poarte.

Cu-adevărat hire-ar și mai bine
Să ne putem face toți legați,
Ca vitejii dân zile bătrâne,
Cari dă multe ori și ne armați
Aflându-să-în mijloc războaie
Nici un feliu dă armă putea să-i taie.

Dar hiind că-ahastă legătură
În zioa dă-azi nu să poată face
Fără numa prin fermecătură,
Care-acum dă multă vreme-încoace
Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă
Vrând să ne apărăm la năpastă,

Nu e-alta-a face făr' a ne-ascunde
În hierr, dă la cap pân' în picioare.
Așa, cu vrăjmașul noi oriunde
Vom sta fără frică la strâmtoare,
Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos,
Eu taiu în carnea lui ș-în os.

Oastea noastră așa-purure-întreagă
Va rămânea și nebiruită.
Așa facă cui viața e dragă,
Și va scăpa moartea urâtă.
Numai cât, lângă ahaia
Trebuie ș-alta-în zi dă bătaie.

Adecă să nu facem cum fac
Alții războiul, numa cu-o mână
Lăsând alantră mână dă brac
Ci după-orânduială mai bună
Trăbuie cu amândoao dă-odată
Țigănimea noastră să să bată.

Păntru-ahasta-dar', tot însul s-aibă
O sabie bună-în mâna dreaptă,
Iar' în stânga-o suliță cu trabă,
Ca sosind cu vrăjmașul la faptă,
Cu sulița să-împungă, s-oboară,
Cu sabia să taie, s-omoară,

Apoi și s-aibă fiește care
Un laț fune pe lângă sâne,
Ca, când s-ar ostăni foarte tare,
Să-l arunce-între-oștile străine,
Și-apucând pe-unul să-l târnosască
Pănă la tabăra țigănească.

Cum vă place dar a mea părere
Și dă-aveți ei împrotivă-a zice?..."
Dragomir atunci arătă vrere
De-a grăi doară ceva de price,
Și să grăiască gura-și deschisă,
Dar' apoi iară tăcu și râsă.

Dar' iacă Dondul cu fruntea lată,
Dondul lingurariu, și el zisă
(Barbă netezându-și afumată):
"Boroșmândru taie-în turci ca-în clisă,
Ba târnosi pe unul ș-acasă
Cu armătura sa ha frumoasă!...

Fraților, sfatul ahăl și toate
Ce vorbiți voi n-ajung o zală.
Ce ni-s dă folos atâte înarmate!...
Eu știu o mai bună rânduială,
După care noi pă dăscălie
Putem să facem și bătălie

Adecă,-împrejur dă țigănie
Să ne săpăm nește gropi afunde,
Ca venind turcii cu răpezie
Să cază-în iele și să să-afunde
Unul după-alaltul, toți grămadă,
Ca și lupii ce merg după pradă.

Gropile să hie-acoperite
Cu frunzare, paie și nuiele,
Numadăcât să cază-oborâte,
Când ar călca cineva pă ele.
Și vă-încredințăz, dă bună samă,
Că n'om avea-în țigănie teamă."

Atuncea și Tandaler să scoală
Grăind: "Ș-asta tu chiemi bătălie,
Dondule, când tu șezând în poală
La muiere, vrăjmașul să-ți vie
Orbiș', căzând în gropile tale?
Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"

Însă când era sfatul cel mai mare,
Iacă Zăgan ursariul aleargă
Într-un suflet la neagră-adunare,
Ce era pe o șèștină largă,
Și sosând abea putu să zică:
"Vaileo! vaileo, că nu știți nimica!"...

Obosit cu fața spăimântată,
Abea răsuflând, gura căscasă
spuie tâmplarea-înfricoșată,
Dară-în gâtlej ș-atunci îi rămasă
Cuvânt, și-abea cât zise: "Romica!...
Au, vaileo! că voi nu știți nimica!"...


Întracea căutând gloata murgie
Sta cu gura de-o palmă căscată,
Neștiind ce feliu de mișelie
De-a le mai spune-ursariul gată,
Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare
Așa spusă jelnica tâmplare:

"Oh! (strigă el) voi nu știți nimica,
Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!...
Váileò vi s'au răpit Romica
Lui Goleman, Romica frumoasă!"
Asta-auzind, ca și muți stătură,
Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.

Cei mai mulți după-acea sculară
Și-adunarea era să să spargă,
Când sumețul Tandaler în poară
puse zicând: "Lăsați meargă
Pă hăi căror dă dânsa le pasă,
Ce-avem noi cu Romica frumoasă?


Fugit-a hi, doar cine știe
Cu ce feliu dă flecău, păntru care
Dor va fi sâmțind și libovie,
Dar noao pentru-o fată fugare
Nu să cade-a lăsa lucru-n doao,
Așa grăiește Tandaler voao!..."

"Ba latră Tandaler ca ș-un câne"
(Tânăr Parpangel atunce zisă).
"Un fleac ș-om dă nimic el rămâne
Pănă va dovedi cele zise."
Aceste zicând, cu buzduganul
Amenință mănios țiganul.

Iară mândrul aurariu mult stete
În cumpănă, ce-ar avea să facă:
Ori să-i răspunză, sau să-i arete
Cu fapta, decât prin vorbă sacă,
Zlătariului, că n-are dreptate,
Însă-îl apucă Bratul de spate.

Acesta cu mulți alții l-opriră
De nu putu la cela pătrunde,
Dar' nice lui Parpangel slăbiră
Coardele văzând că nu-i răspunde
Vrăjmașul, ci spre dânsul aleargă
Chibzuind tocma capul să-i spargă.

Ș-îi făcea capul tot bucățele
Cu greu buzduganul său de-aramă,
De nu-l sprijineai tu, Viorele,
Care bine băgaseși de samă
Că Parpangel să gată să deie
Și-l opriș ținându-l de minteie.

Apoi mai mulți de-o parte ș-alaltă
Mestecându-să-abea-i despărțiră,
, de nu, doară sângele baltă
Curgea ș-unul pe-alt făcea tot țirră,
Însă măcar că-osăbiți stătură,
A sudui nu-înceta din gură.

"Așteaptă, tâlhariule câine,
Așa n-ei scăpa tu totdăună."
Strigă Tandaler, pe care ține
Bratul, Danciul și mai mulți împreună;
Dar cela-încă-i strigă: "Vino-ncoace,
Cioroiule, dacă moartea-ți place!"

Așa, dintr-o micșoară scânteie,
O mare să scornea bobătaie;
Pentru-o tânără mândră femeie
Era doi viteji mai să să taie!
Însă zlătariu-ș adusă-aminte
De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,

Adecă, pe draga sa Romică
Precum ar fi dus cineva-în silă;
Deci, nezicând nimărui nimică,
Gândi să meargă după copilă,
Apoi aflând-o să-întoarcă iară
Și să facă pe-aurariu de ocară.

Dar Ganafir cu Păpară iată
S-apucasă acum și de piică,
Pentru-a lui Goleman mândră fată.
Cesta zicea buna Romică
Este-a lui, cela-a lui. După-îndată
Lor, apoi s-au prins de-a depărta.

După ce destul dăpărară,
Neputând unul pe-alt supună
Sau la pământ oarecum s-oboară,
Dederă-a să prici depreună
Care-întii (de voie, nu de frică!)
Trebuie să-și ia mâna din piică...

"Lasă-mă dă păr" (striga Păpară).
"Lasă tu-întii", zicea Ganafir,
Cela "ba tu", cesta "ba tu", iară
Zâcând tot îș smugea câte-un fir.
Păn' ce după lungă dăpărată
Amândoi lăsară deodată.

Era (cum s-au zis) Romică fată
În toată tabăra mai frumoasă,
Fată-în păr și-încă nemăritată,
Parpangel în taină-o încredințasă,
Și cât mai curund cununie,
Și fără de popă era să fie.

Nu departe de Cetatea Neagră
Era vestit din zile bătrâne
Un codru (precum să zicea prin sate)
Lăcuit numa de mândre zâne,
Ce să zic măestre și frumoase,
Cele tari, ba și cele vântoase,

Adecă cele ce, de cu sară
Pănă târziu cătră miazănoapte;
Prin văzduh cântând joacă și zboară
Și-osăbite pricinuiesc fapte,
De puțini văzute sau de nime,
Precum s-au pomenit din vechime.

Mulți povestea c-acolo s-arată
Năluci, ce spárie și-înfioară
Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată,
Ori că nu mai nemerește-afară,
Ori, deși esse, totuș' or'câtă
Vreme-i rămâne mintea schimosită.

Aici era curtea nălucită
Ce Sătana de curând zidisă,
Cu gândul ca să bage-în ispită
Pre toți vitejii creștinești și să
Facă ca,-întru dezmierdări ș-ospețe
Petrecând, de-arme să să dezvețe,

Iar' a lui Vlad să frângă putere
Și să-l deie turcilor pe mână,
Căci, după-a lui gubávă părere
Era turceasca lege păgână
Din ce din ce mai mare să crească
Și să să stângă cea creștinească.

Acolo dar', în cea curte-aleasă,
Prin osăbite tâmplări ciudate
Cei mai viteji voinici s-adunasă;
Uitându-și de sine și de toate,
O desmierdată ducea viață
Fără grijă, supărări și greață.

Inima ce le poftea, de toate
Avea ei în cea curte măiastră:
Tot feliu de beuturi și bucate,
Vășmânturi cu pòrfiră și lastră,
Casele domnește împodobite
Ș'ori ce poate-ochi omenești s-învite.

Tinere și frumușele-argate
După gust: oachieșe, nierioare,
În urșinìc și mătasă-îmbrăcate
Era voinicilor slujitoare,
Ibovnice și dragi soțioare,
Fără pismă, sfadă și mustrare.

Ici vedeai o părechie voioasă,
Dănțuind la cântare de laută;
Iar' coleà, pe divan de mătasă,
Alta zăreai șezând ce nu caută
La cei alalți, numa între sine
Cântă-a lui Amòr patime line.

Icea râd și șuguiesc o parte,
Colea sărutând strâng în brață,
Iar' alții caută și mai departe
Și, ca când n-ar fi nime de față,
Fără de nunu mare fac nuntă
Ș-aduc lui Amor jârtvă necruntă.

Mai la mulți tineri țigani plăcusă,
Deci învălind'o-într-o neagră ceață,
O răpi din tabără ș-o dusă
Tocma-întracea curte-a lui vrăjită,
Din afară cu totul aurită.

Acest lucru pre gloata murgie
Umplusă de jele și de frică.
Dar', o tinăr Parpangele, ție
Nu-ți mai tihnește-în lume nimică
Și te mistuiești cu jele ascunsă
De când Romica ta să răpusă.

După ce prin tabără ș-afară
Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave,
Bietu-ș' căută pierduta fecioară,
Slăbindu-i picioarele cimpave,
În urmă, de dor și jele mare,
trânti gios și vru să să-omoare.

"Ai! ursită neagră și păgână!
(Strigă cu lacrime și duroare!)
Cum de-mi răpiș' tu iubita zână!
Ah! cum întunecași al mieu soare!
Iar', dă-mi iai a traiului dulceață,
Pentru ce- mi cruți ahastă viață?

O! mie ca sufletul Romică,
Dragă, neasămănată copilă!
mursa proaspătă mai dulcică,
Decât o turturea mai cu milă,
Decât o mielușică mai blândă,
Mai netedă și mai dă oglindă,

Mai lină decât umbra de vară,
Mai dragă decât vremea sărină,
Mai lúcedă steaua sară!
Deh! vină-m o, drag suflete! Vină,
Dulce Romică, și bunișoară,
Nu lăsa pe Parpangel să moară!".

Doară-atunci săracu-ș' făcea moarte
Să fie-avut un cuțit la sine,
Însă tabăra era departe,
Și-în pregiur nu era nici un spine
Să să-împungă, nici apă sau groapă,
Sărind întrânsa să să potoapă.

Dar ce-mi șoptești, musă, în urechie!...
Cântecul doară să-m fârșesc? Însă
Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!...
Cum căpăstru și zebele frânsă,
Niceî vra de poposit să știe,
Nici s-abată-în d-alba țigănie?

Apoi ști cum Parpangel rămasă
Sângur-sângurel în cea pădure,
Plângându-și pe Romica frumoasă,
De piatră-ar fi care să să-îndure
A-l lăsa de jaf sau a nu spune
De-au ajuns el încă zile bune!...

După ce el mult geli și plânsă,
În zădar moartea chiemând amară,
Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă
Și să sculă la drumul său iară.
Și cu lăuta de-a susuoară
Mearsă toată zioa pănă-în sară.

Dar' în zădar merge el și cată,
Căci în drum pe nime nu tâlnește;
Și măcar poposind câteodată,
În toate laturile privește,
Totuș' nu vede-omenească viță,
Ba nice vită, câne sau mâță.

Iară el tot trapădă nainte
drumul care-întii apucasă,
Păn' ce-are clisă-în traista cu ținte,
Dar, când merindea fârși de-acasă,
Atunci întii băgă el de samă
Că e greu a trăi fără zamă

Și cumcă măcar ce viteaz mare
Cu foamea nu poate să să bată.
De unde scoasă-o dovadă tare,
Că nu oastea cea mai bine-armată,
Însă mai vârtos hrana cea bună
Bate pre nepreten totdeună.

Dar' este-un feliu de lucru nemare,
Cui latinii zic casus fortitus,
Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare
Și nu să știe, de zios au de sus
Ivindu-să-aòrea-într-o minută,
Oamenilor la nevoi ajută.

Aceasta și zlătariului nost,
Neașteptată-ajutorință dede;
Căci acum i să-urâsă cu post
Și iaca nimeri, cine-ar crede!
La o curte-în mijloc de pădure,
Tocma su poalele-unii măgúre.

Adecă la curtea cea frumoasă
Și de călători amegitoare;
El gândea că merge drept pe-aleasă
Cărare și pe-a sale picioare,
Dar' a iadului năluci îl poartă
Și-l pun tocma supt a curții poartă.

Știind el că cântărețul bun
Pretutindene-e primit în țară,
Mearsă drept la poartă (precum spun)
Și dede portarului bună sară,
Iar' cela văzând că e lăutaș,
Grăi: "Bine-ai venit țigănaș!...

Tocma ne lipsește-unul ca tine,
Ian' pasă numa sus în polată
Și să știi că vei fi primit bine!"
Iar' el n-așteptă multă-îmbiată;
Ci-în grabă drept acolo să duse,
Unde cela-i arătă și-i spusă.

"Ei! bre, bre! bine-ai venit țigane!..."
"Bine-am găsit, coconașilor!..."
Așa răsunară-îmbele strane.
"De mult de un lăutariu aveam dor",
Adausără coconașii care
Acolo făcea chief ș-ospătare.

Țiganul văzând mesele pline
Cu mâncări își linge buze-ades
Ș-ochii-înfipți tot la bucate ține.
În urmă le spune pe-înțeles
Cumcă de ieri sară n-au mâncat
Și limba-în gură i s-au uscat.

Deci îndată făcură să-i deie
De mâncat și de beut, cât va cere.
Sărac Parpangel!... -era să pieie
Cu tine și cea sfântă putere
Cântăreață ce aveai tu rară,
De n-ai fi cântat întracea sară.

cânt de din epopea Țiganiada (1800)
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, priveau toți; iar pentru că eram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" – așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea să te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.

în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina PostolachiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Ambroise" de Doina Postolachi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -28.00- 26.60 lei.

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaș odată, sau poate și boier mare,
Au ieșit cu un amic sara la câmp spre primblare
Și au început a spune cu fală și cu mândrie
Multe minciuni mari și mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârșit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viață,
Mai ales în țara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îți îngheață;
Alteori soarele piere, alteori arde și frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraților, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Și cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârșit, n-am ce mai zice,
Decât îți spun că nici știi acolo când este noapte,
Și anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuință nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat și coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îți pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum și eu înadins
Îți voi arăta acum o minune mai ciudată,
Și cred că un așa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podețul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în țara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Și podul s-au prăbușit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Și în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Și cât casa nu se poate,
Însă orișicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ție nicidecum pe mincinoși,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoși:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierți, frățioare, dar, zău, tu nu știi ce zici,
Căci tu nu știi că la Roma casele sunt așa mici,
abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Și eu mă unesc cu tine,
trecem prin vad mai bine..."

Judecați câtă rușine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
vorbim puțin și bine?

fabulă de , traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Dreptatea leului (fabulă)

Leul, de multă vreme, ridicase oștire,
Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dânșii o veche prigonire,
Și gâlcevire mare, pentru un mic folos.

Vrea, adică, să știe
Cui mai mult se cuvine
Să ție pentru sine
Un petic de câmpie
Și un colț de pădure, de tot ne-nsemnător,
Ce despărțea ținutul și straturile lor.
Acum sânge mult curse, și multe luni trecură,
Făr-a se putea ști
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Și bivolul pieptos,
Cu lupul coadă-lungă
Multe izbânzi făcură.

Fiecare tulpină era plină de sânge.
Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăș ce zbiară și îl plânge;
Colo, un porc sălbatic fără două picioare;

Și mai la vale, vulpea se tăvălește, moare,
Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzând că lupta nu se mai isprăvește,
Trimise la maimuță, vestită vrăjitoare,
Ce spun că știa multe, și că proorocea
Întâmplările toate, după ce se trecea:

Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare.
Cum poate să ajungă sfârșitul ce dorește.
Ea se puse pe gânduri, tuși, apoi răspunse,
Rozând cu mulțumire darurile aduse:

"Ca să poată-mpăratul lesne biruiască,
Trebuie jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toți mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic și mai mare."

Auzind astea leul strânse a sa oștire:
"Lighioanelor! zise, viu să vă dau de știre
Că astăzi din noi unul trebuie murim:
Așa va proorocul. Rămâne-acum să știm
Cine este mai tare.

Cât pentru mine unul, cum vreți... dar mi se pare
Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse."
Vulpea era aproape: "Ce-are a face! răspunse,
Înălțimea ta ești
Oricât de slab poftești."

- "Dar și puterea noastră
E îndestul de proastă",
Strigară tigrii, urșii, și cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colțate.

"Nu rămâne-ndoială", le răspunse-mpăratul.
Iepurele, sărmanul - crez că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe
De moșii lui făcute -

Veni să-și dea părerea. Dar toți, cât îl zăriră,
Asupră-i năvăliră.
Ia vedeți-l! strigară. Cu bună-ncredințare
El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, și nu-i plăcea moară
Ca să ne facă nouă biruința ușoară!
Pe el, copii! Luați-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!"

Câinii atunci săriră
Și-n grab' ți-l jupuiră.
Se află vreo țară, unde l-așa-ntâmplare
Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu știu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

fabulă clasică de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Satire si fabule" de Grigore Alexandrescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.95 lei.

Mama mea nu avea nici un regret

Pentru mama mea totul era clar
chiar și lucrurile complicate erau brutal de directe
ea pur și simplu nu avea nici un regret
căci viața era simplă
și adevărul era unul
căci ea știa ce nu putea să facă
și întotdeauna făcea tot ceea ce putea să facă

Mama mea nu mi-a dat ceva special de mâncare
pentru noi mâncarea era doar mâncare
și atât
nu știu câți bani avea
căci nu se lăuda niciodată cu banii
și nici nu se văita
dar întotdeauna aveam suficient
cât să o ducem bine

Mama mea vorbea exact cât trebuie
și când trebuie
și așa cât trebuie
cu toți oamenii
de toate rangurile
fără de teamă

Lăuda numai din când în când
când ceva era perfect
atunci vorbea ca și cum acel ceva
ar fi fost un lucru din mâna ei
sau un prieten de-al ei de-o viață

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
detalii despre carteIon Creangă

Erau odată într-un sat doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea și o mulțime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgârcită. Vorba veche: "Tot un bou ș-o belea". Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate! — tot avea și el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amândoi cudalbi, țintați în frunte, ciolănoși și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Și când avea trebuință de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său.

în Dănilă Prepeleac
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Dănilă Prepeleac" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.43- 4.99 lei.
Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat. Acel împărat mare și puternic bătuse pe toți împărații de prinpregiurul lui și-i supusese, încât își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii, și toți împărații cei bătuți era îndatorați a-i da câte un fiu d-ai săi ca să-i slujească câte zece ani. La marginea împărăției lui mai era un alt împărat carele, cât a fost tânăr, nu se lăsase să-l bată; când cădea câte un pârjol asupra țărei sale, el se făcea luntre și punte și-și scăpa țara de nevoie; iară după ce-ajunse la bătrânețe, se supusese și el împăratului celui mare și tare, fiindcă n-avea încotro. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat de a-i trimite pe unul din fiii săi, ca să-i slujească: fiindcă n-avea băieți, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe gânduri. Grija lui cea mare era ca să nu crează acel împărat că el este zacaș și se îndărătnicește a-i trimite vreun fiu, din care pricină să vină să-i ia împărăția, iară el cu fetele lui să moară în ticăloșie, în sărăcie și cu rușine.

în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Basme" de Petre Ispirescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.90- 9.95 lei.
Cornelia Georgescu

Cât despre Alex, el nici măcar nu-și dăduse seama ce-l aștepta afară, până în momentul în care ajunsese afară și se trezise înconjurat de oameni, care mai de care cu aparate de filmat sau fotografiat. De cum ieși, blitz-urile îl orbiră, așa că nu realiză pe loc ce se întâmpla. Inițial, avu impresia visează, dar se convinse totul era real, aievea, iar înainte de a avea timp să se dezmeticească, auzi mai multe întrebări, din diferite direcții. Habar n-avea cine i le punea, dar din când în când mai răspundea la câte una care i se părea mai clară. Se mai pomeni apoi brusc cu o sumedenie de foi și pixuri în fața lui, la care se uită nedumerit, neștiind ce-ar trebui să facă. Când pricepu că i se solicitau autografe, începu semneze pe acele foi, fără a lua seama dacă semnăturile erau corecte; nici n-ar fi avut timp verifice acest amănunt, pentru că din mai multe părți, mâinile a numeroși oameni fluturau insistent asemenea foițe. Nefiind obișnuit să fie tratat astfel, Alex părea tare nedumerit, de parcă nu înțelegea ce doreau toți acei oameni de la el. Cu greu reuși scape din mijlocul lor, cu puțin înainte de ora 08.00, deci era clar că va întârzia de la Institut, pentru că n-ar mai fi avut cum să ajungă la timp.

în romanul Proxima
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Împăratul cel nou, cum se văzu întronat, mai întâi hotărî ca frate-său năzdrăvanul și bătrânul ce-i găzduise să fie nelipsiți de lângă dânsul. Și cu ajutorul lui frate-său începu a cârmui împărăția cu înțelepciune și dreptate. Nu trecu mult și vestea se duse în toate ținuturile și în împărățiile vecinilor despre numele lor; iară supușii lor începură a-i numi: cei doi frați împărați cu minte și drepți. Când auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mânie: căci era un zăcaș de n-avea margini. Vru să-și facă seamă singur, dar n-avu curaj. Văzând însă norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum și se apucă iară de dăscălia lui. După o bună bucată de timp iată că sosește și tatăl copiilor din călătoria cea lungă ce făcuse. Adusese cu dânsul bogății după bogății. Când află de fuga copiilor, cât p-aci era să-i vie rău, dară se stăpâni. Cercetă în dreapta și în stânga, și i se spuse toată istoria cum s-a întâmplat. Atunci el hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soția lui și pentru răul ce i-a pricinuit procletul de dascăl. Merse deci pe la toate dregătoriile și fu străgănit prin judecăți mai mulți ani, fără să-și dobândească dreptatea potrivit cu mărimea vinei celor vinovați.

în Cei trei frați împărați
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dumitru Matei

Taifas la vatră

- Vetă? Ascultă-mă și să spui
Ce știi despre Alecsandri,
A murit ori o mai trăi?
Spune-mi, fată, tot ce știi!
El este de prin Moldova
Roman, cumva din Tutova
Cât era coasta de mare
O urca toată călare
Frâul c-o mână îl ținea,
Iar cu cealaltă scria.
Când termina cu moșia
Era gata și poezia.
A scris versuri bune,
Cetite de multă lume.
- De ce, Ioane, păcătuiești,
Eu, bărbate, îs din Bulzești.
Cine o fi și o mai trăi?
Nu știu, Ioane, ce să spui
Eu la șicoală l-am avut
Pe Gheoghe al lui Coșbuc
Cu iarna lui numai frig
Și noi în bănci tremurând.
- Dar pe Peneș Curcanul
Care s-a luptat cu otomanul,
Colo, la Dunăre mai jos,
Și săracul nu s-a mai întors.
- De unde, Ioane, le știi,
Că te ții numa de beții,
Cu banii care i-ai dat
Făcea Veta un palat.
Acum stăm în bojdeucă
Și e gata să se ducă!
Ce ne facem, Ion al meu,
Bătuți de Dumnezeu.
Că de când mă știu, săraca,
Tot cu sapa și cu vaca.
Cine să-mi spună mie
Ion bea numai rachie!
- Vetă, văz eu că glumești
Spune ceva de Buzești,
Care a băgat spaima-n turci
În Sinan-Pașa și mameluci
La Neajlov, apă mare,
De la București la vale,
La Călugăreni pe pod
A murit mult norod.
A luptat Mihai cel Viteaz
Care noaptea era treaz.
A făcut sărmanul Unirea,
Dar ungurii i-au scris pieirea.
- Așa, Ioane, îi cunosc bine,
Cum te cunosc și pe tine.
S-au luptat cu otomanii,
Cu austriecii și maghiarii.
Stând la un pahar de vorbă
L-au neglijat pe Vodă.
Basta, ăla încăpățânat,
Capul i l-a retezat.
Căpitanii, dacă au văzut
Că Vodă al lor a dispărut
Au dus capul viteazului
La Mânăstirea Dealului
Cu supunere și cinstire
Pentru a noastră Unire.
- Bravo, deșteaptă mai ești,
Îi știi bine pe Buzești.
Da, pe Sorescu îl cunoști,
Fiind cu tine din Bulzești
A scris teancuri de poezii,
Și multe piese hazlii.
A ajuns poet mare
În țară și peste hotare.
De ajungi pe la Craiova
Numai despre el e vorba.
- Ce spui, Păcală al deștept,
Îmi e rudă și-l jelesc.
Lasă drojdia aia tare
Și-i aprinde o lumânare.
- Așa, Veta mea cuminte,
Toată viața te țin minte.
Săracul, de ar mai trăi
Amândoi ne-am bețivi.
Să-mi spună de Lilieci,
De Dobretul și dovleci,
Că prea le știa pe toate
Și le spunea în dreptate,
Iar de acum înainte
fac băiat cuminte.
- Ioane, tu mă păcălești
Și cârciuma n-o ocolești!
Lasă-te, bărbate de ea,
trăiești cu Veta ta!
- Bravo, Vetă, ești cuminte,
Mereu am să te țin minte.
Culegem duda și prune,
Facem țuica și spunem glume.
Cârciuma o las la cine o vrea,
Eu nu mai calc prin ea.
Bem și mâncăm la vatră,
Așa cum a fost odată,
Să se mire întreg satul
una-i Veta cu bărbatul!

poezie de din Clepsidra vieții
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Indreptar practic de medicina de familie Ed.3" de Dumitru Matei este disponibilă pentru comandă online la 100.00 lei.
Petre Ispirescu

Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâți feciori de împărați și domni al său se deosebea prin istețimea, boiul și înțelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în niște haine cum nici una din fetele de împărat nu avea. Cosițele ei împletite cu meșteșug și date pe spate îi atingeau pulpele și ea era așa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat și numai lângă dânsul juca până către seară. Vorbiră, râseră, își povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era rușine feciorului de împărat să râză și să vorbească așa înaintea tătâne-său și apoi toți fiii de împărați își dau coate, căci băgaseră de seamă necunoscuta tot lângă el juca. Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuși de schimbarea ce simțea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El își pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, și se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

în Zâna munților
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

A doua zi nu se luminase bine de ziuă, și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite și să-și împace nesațiul ce avea de a se uita la dânsele. Dară rămase ca ieșit din minți, când, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăiri. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc și se mulțumi a aștepta până a doua zi. în ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, și porunci ca paznici să se uite prinză pe hoți. Dară ași! unde e pomana aia! Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creștea și seara da în pârg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci și le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele își bătea joc și de împăratul și de toți paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pârga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă până într-atâta încât p-aci p-aci era să se scoboare din scaunul împărăției și să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoț.

în Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți credincioșii. - 17:6-26 de
Adăugat de Lucian VeleaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Creangă

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dumnezeu, apoi așa să rămâie". Și s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc și rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum așa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-și mai vadă părinții; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, și, întrebând-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa.

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
detalii despre carteIon Creangă

Și cum s-a văzut flăcăul cu casă și avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, și mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, și toate treburile și le punea la cale singurel. Nu-i vorbă , de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai, ! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mâinile de vatră; și câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. De-aceea alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ș-apoi atunci, văzând și făcând. Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urât. Dar în nopțile cele mari, câ nd era câte o givorniță cumplită și se mai întâmpla să fie și sărbători la mijloc, nu mai știa ce să facă și încotro să apuce.

în Povestea lui Stan Pățitul
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Stan Pățitul" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.54- 4.77 lei.
Petre Ispirescu

Merse, merse, prin câmpii cu inima plină de foc pentru măiastra lui, trecu prin păduri, și nu se putea împăca cu gândul că n-o să-și mai poată vedea odorul. În cele din urmă, căzu de obidă și de mâhnire. Stând el așa și zbătându-se cu gândurile, băgă de seamă p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească. Tot scăldându-se, văzu de ceea parte a râului niște smochini. Își aduse aminte că nu mâncase de două zile și se duse să facă o gustărică cu nițele smochine. Mâncă ce mâncă, dară începu a simți că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate? Pe lângă celelalte toate, acum are să fie și prigonit. Umblând în sus și în jos pe marginea pădurei, îi era frică să intre înăuntru pădurei, ca să nu-l apuce vro fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină, ca să nu-l prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă? Se căina și se văicărea, de-i plângeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cât un purice de frică. Flămânzi iară. Căutând câte ceva de mâncare, dete peste niște roșcove. Se apucă mănânce, căci era lihnit de foame. Cât p-aci era să moară de bucurie când văzu că încet, încet, se schimbă și se făcu iară om. Stătu în loc și se cruci și el de astă minune.

în Cei trei frați împărați
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărățiile de prinprejurul împărăției sale îi cerea sfaturi: atâta era de drept și înțelept. Când se isca sfadă între dânșii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată și, cum zicea el, așa se și făcea, fiindcă era judecător drept și iubitor de pace. Când fu aproape de bătrânețe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simți împăratul când a văzut dobândi un moștenitor. Toți împărații vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puțin se bucurau vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturi și povețele lui cele de mult folos, a dobândit fecior. După ce se mări, îl puse de învăță carte. El era așa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de învață așa repede. Ceea ce învăța ceilalți copii într-un an, el învăța numai într-o săptămână. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea învețe. Iară tată-său scrise carte împărătească la niște filosofi vestiți ca să vie să ispitească cu învățăturile lor pe fiul său.

în Zâna munților
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
detalii despre carteIon Creangă

Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit pentru pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiat, și nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul. Dar Chirică era acum tocmai în iad și se desfăta la sânul lui Scaraoschi, iar codoșca de babă gemea sub talpa-iadului și numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă, pentru că l-a cocolit așa de bine. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă, trăind în pace cu nevasta și copiii săi. Și după aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam așa și nu așa, Ipate flutura din cap și zicea:" Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe pereți, că eu sunt Stan Pățitul!"

în Povestea lui Stan Pățitul
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Se sculară ei și plecară după vânat, apoi se întoarseră acasă. Țugulea acum se culca afară în toate nopțile, și tot plănuia cum să facă să-și ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaică, fără să știe cineva, și pândea vreme cu prilej când să-i vie bine să-și ia vinele. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămara unde era cutia cu vinele, pe când zmeoaica nu era acasă; aci daca intră se făcu om, luă vinele din cutie și le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parcă fusese acolo de când lumea. Se făcu iară muscă și plecă acasă. A doua zi, noaptea, trebuia să meargă zmeii la vânat pentru nuntă. Țugulea se duse mai întâi în calea zmeului celui mai mare. Când se apropie de el, calul zmeului începu a sforăi...

în Țugulea, fiul unchiașului și al mătușei
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

De ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte și mai frumos. În toată împărăția lui și a vecinilor lui împărați, altă vorbă nu era decât de înțelepciunea și frumusețea acestui fiu de împărat. N-ajunsese să-și răsucească mustăcioara și foile de zestre curgeau de la fel de fel de împărați, care voiau să-și dea fetele după dânsul, dară el nu voia să se însoare așa de tânăr. Într-una din zile mergând la vânătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vâneze; el căuta vânaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii; era vânător meșter și viteaz. În cele din urmă, daca văzu și văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul și dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de nu o putu omorî el, care era așa de bun vânător, ci o răni puțin în aripă, care, așa rănită, se duse de nu o mai văzu. Cum se duse turturica, simți, nu știu cum, nu știu de ce, că îi tâcâia inima. După ce se întoarse acasă, era tot cm galeș. Împăratul văzând că tânjește fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că n-are nimic.

în Zâna munților
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!