Dreptatea leului (fabulă)

Leul, de multă vreme, ridicase oştire,
Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dânşii o veche prigonire,
Şi gâlcevire mare, pentru un mic folos.

Vrea, adică, să ştie
Cui mai mult se cuvine
Să ţie pentru sine
Un petic de câmpie
Şi un colţ de pădure, de tot ne-nsemnător,
Ce despărţea ţinutul şi straturile lor.
Acum sânge mult curse, şi multe luni trecură,
Făr-a se putea şti
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Şi bivolul pieptos,
Cu lupul coadă-lungă
Multe izbânzi făcură.

Fiecare tulpină era plină de sânge.
Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăş ce zbiară şi îl plânge;
Colo, un porc sălbatic fără două picioare;

Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare,
Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzând că lupta nu se mai isprăveşte,
Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare,
Ce spun că ştia multe, şi că proorocea
Întâmplările toate, după ce se trecea:

Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare.
Cum poate să ajungă sfârşitul ce doreşte.
Ea se puse pe gânduri, tuşi, apoi răspunse,
Rozând cu mulţumire darurile aduse:

"Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască,
Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toţi mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare."

Auzind astea leul strânse a sa oştire:
"Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire
Că astăzi din noi unul trebuie să murim:
Aşa va proorocul. Rămâne-acum să ştim
Cine este mai tare.

Cât pentru mine unul, cum vreţi... dar mi se pare
Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse."
Vulpea era aproape: "Ce-are a face! răspunse,
Înălţimea ta eşti
Oricât de slab pofteşti."

- "Dar şi puterea noastră
E îndestul de proastă",
Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colţate.

"Nu rămâne-ndoială", le răspunse-mpăratul.
Iepurele, sărmanul - crez că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe
De moşii lui făcute -

Veni să-şi dea părerea. Dar toţi, cât îl zăriră,
Asupră-i năvăliră.
Ia vedeţi-l! strigară. Cu bună-ncredinţare
El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară
Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară!
Pe el, copii! Luaţi-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!"

Câinii atunci săriră
Şi-n grab' ţi-l jupuiră.
Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntâmplare
Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

fabulă clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând. Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fabulă pe unde scurte

Mai c-aş scrie-o fabulă şi eu
dacă n-aş fi Doamne leu
prin urmare o leoaică mică
văz cum zi de zi se tot ridică

Şi ajunge Doamne iartă
de trăieşte numai pentru artă
nu mai are fraţi şi nici surori
şi nici părinţi uneori

Însă leul ca să zic aşa
era mândru de copila sa
şi o pomenea în stânga şi în dreapta
până-află şi cel de sus de asta

Şi-o trimise parcă-n drumeţie
tocmai la a tatălui moşie
totuşi ea nu pricepu deloc
de ce leul seamănă c-un porc

Iar moşia la numărătoare
doar câţiva centimetri are
puiul de leoaică rău s-a supărat
tatăl ei că nu e împărat

Ci e-un simplu leu de tinichea
care-a ruginit deja
de morală ce să vă mai zic
leul a dat totul pe nimic

fabulă de Costel Zăgan din Fabule pestriţe-n cerul gurii (31 august 2012)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toporul şi pădurea (fabulă)

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Şi care îmi zicea
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mână
Începu să sluţească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
"Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!"

- "E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?"
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
"Nu." - "Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească."

Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai nostri, o rudă sau un frate.

fabulă clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O aduseră cu nepusă în masă, căci ei nu-i prea era voia să se dea la iveală îmbrăcată în pielea de măgar. Dară cine o ascultă! Cum o văzură slugile, se umflară de râs. Ea, cu capul plecat şi plină de ruşine de batjocura tutulor slujitorilor, veni şi cu sfială se apropie. Cum îi puse inelul, parcă fu de acolo; şi de unde să nu fie aşa! Cum auzi fiul împăratului că s-a potrivit inelul, odată răsări ca din somn. Porunci de o aduse în faţa împăratului. Acestuia nu prea îi venea a crede că fiu-său să fi căzut la boală pentru o aşa netrebnică, şi cât p-aci era să-i oropsească. Fiul împăratului şi mumă-sa căzură cu rugăciune la găinăreasa ca să se facă cum era la nuntă. După mai multe tăgăduiri, se înduplecă şi, ducându-se în cocioaba ei, se îmbrăcă şi apoi veni sus, îmbrăcată şi frumoasă ca o zână. Împăratul bleojdi ochii la dânsa şi rămase mult timp uimit de frumuseţea ei. Văzu şi el acum că bună bucăţică îşi alesese fiul lui. Atunci împăratul îşi scoase stema din cap şi o puse în capul fiului său; tot aşa făcu şi împărăteasa, puind stema sa în capul găinăresei.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umblând din cămară în cămară, dete peste armele zmeilor şi se minună. Mă-sa îi spuse că văzuse în casa tatălui său asemenea arme, şi îi arătă cum se întrebuinţează. Îi prinse bine, căci văzu că îi merge mai lesne la vânat. Acum începu a săgeta la căprioare şi la ciute, căci până acum vâna numai păsărele cu laţul, şi îi era cu greu. Ajunsese ca el să fie tare şi mare în pădure. Nu era cine să-i stea împotrivă. De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. Într-una din zile, zmeul ieşi din pivniţă şi veni milogindu-se la muma voinicului ca să-şi facă pomană cu el să-l priimească la curtea ei, căci zicea el că pribegeşte nu ştiu de cât timp orbăcăind prin acel bunget de pădure. Spuse că un nenorocit carele se rătăcise, umblând după vânat, şi da laudă Domnului că l-a învrednicit a mai da peste fiinţe de oameni.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinele şi căţelul (fabulă)

"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră."
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."
- "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"
- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

fabulă celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ines fu impresionată şi plânse amar, apoi se linişti, căci era de negândit ca cei doi fii ai ei s-o fi părăsit aşa, fără o vorbă; bărbaţii sunt întotdeauna în stare de astfel de fapte neaşteptate, dar fiii prezintă mai multe garanţii. Cu cât raţiona mai mult, cu atât mai extravagantă i se părea explicaţia soldatului. Şi pe când îşi ştergea lacrimile pe un colţ de bancă instalată pe culoarul Prefecturii, văzu mai multe mame - poate vreo douăsprezece ori chiar mai multe - care şi ele îşi căutau fiii sau bărbaţii dispăruţi. În majoritatea cazurilor, Prefectura le răspundea că fuseseră puşi în libertate. Femeile o înconjurară pe Ines şi o scoaseră în stradă, reflectând cu voce tare la pricina nenorocirii lor; încet-încet, ajunseră la concluzia că li se ascundea ceva, căci era neverosimil ca atâţia bărbaţi să se hotărască toţi deodată să-şi părăsească familiile.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră. A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase. Daca văzu aşa, cătă copaciul, se sui în el şi mai găsi un ou. Se duse cu el în târg şi mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor. Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul. El însă era bun bucuros că lua şi atât; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui. Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele. Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure şi tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, mai fă o minune!

Eu credeam că-s cel mai tare
Că eu sunt cel mai vestit...
Dar în faţa ta o doamne...
Mi-am dat seama că sunt mic.

Adunata-m lucruri multe,
Averi... multe am vrut să am.
Dar mi-am dat seama o doamne
Că de fapt... eu gol eram.

Mă-n'brăcam cu haine scumpe,
Cine mai era ca mine.
Dar mi-ai arătat o doamne...
Că de fapt eram un nimeni.

N-ascultam nici o povaţă
Rele multe am făcut.
Tu... o doamne... mi-ai dat viaţă
Ce am strâns tot am pierdut.

Cunoscuta-m vitejia,
Mândru tare am mai fost.
Dar pierduta-m bătălia,
Fără a crede în Hristos.

Am primit botezul doamne...
Ca să-mi fie de folos.
Prin puterea ta ce-a mare
Ai salvat un păcătos.

Eu... l-as tot în astă lume
Că de fapt... nu i-au nimic.
Doamne te rog... fă minune
Şi salvează- mă un pic.

Ia- mă în împărăţia... care
Sus în cer o stăpâneşti.
Ştiu doamne că ai răbdare
Eu aştept... vin când doreşti.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată să nu spui: niciodată

Niciodată nu se ştie, cu cin' te-ntâlneşti
Întâlneşti o poezie, şi atent nu eşti,
Cocoşii se iau la trântă, pentru o găină
Iar iubirea este-nfrântă, şi cine-i de vină?
- O... să mi-o plăteşti vecine; zice-nfuriat cocoşul:
Dau cu pintenii în tine, căci eu sunt frumosul!
- Apropie-te să te bat, să-ţi arăt eu ţie
Te trântesc imediat, frică să îţi fie.
- Ai sictir, că nu mi-e frică, am multe găini
Şi să vezi ce-ţi dau nenică, să plângi şi suspini.
- Atunci, să ne pregătim, cine a pierdut
Ne luptăm să ştim; şi lupt-a-nceput.
Un cocoş tare a dat, dar a şi primit
Şi acum a sângerat, lupta s-a oprit.
Puişorii de găină, mai toţi au fugit
Unul plânge şi suspină, şi este-ngrozit.
Iar găinile frumoase, care mai de care
Nu sunt astăzi norocoase, şi încep să zboare.
Ici şi colo o răţuşcă, bate apa-n piuă
Cu ciocul mai bea o duşcă, cât mai este ziuă.
Iar pe cer răsare luna, şi s-a înserat
O să-nceapă iar furtuna, care a-ncetat?...
- De ce s-au bătut surată, vreau şi eu să ştiu?
- Au plăcerea să se bată, unul e... diliu.
- Tot nimic nu înţeleg, cine-a câştigat?
- Acel bătăuş mai bleg, care s-a... ouat.

fabulă de Paul Preda Păvălache din Trăiri intense... (14 septembrie 2011)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degetele de la mână

La-început de săptămână,
Degetele de la mână
Au vorbit în adunare,
Despre cine e mai tare.
Să le ascultăm ce spun,
Să vedem care-i mai bun.

- Eu sunt Degetul cel Mare
Şi mă mişc fără sforţare
Şi vă spun azi tuturor,
Sunt cel mai folositor!
Văd la microfon cum vine
Altul care nu-i oricine.

- Deget sunt, Arătător,
Sunt ca un judecător,
Când arăt ceva anume,
Nu mai este timp de glume!...
Mijlociul când vorbeşte,
Aţi ghicit, el se făleşte.

- De folos sunt, aşa lung,
Uite cum la nas ajung!...
Apoi mândru şi stelar
A vorbit şi Inelar.
- Eu sunt degetul acel
Care poartă un inel,

Ce adesea e de aur,
Pentru mână, sunt tezaur!
- Staţi măi fraţilor un pic,
Zise Degetul cel Mic,
Fiecare-i de folos
Că e lung sau e mai gros.

Vă rog să priviţi puţin
Că pe masă e un crin,
Luaţi pe rând această floare
Să vedem care-i mai tare.
Încercară, dar vezi bine,
Singur, e mai slab oricine.

Şi atunci, săriră toate,
Fără nici o răutate,
Crinul alb să îl ridice,
Binişor, să nu se strice.
Şi se veseliră tare
La sfârşit de adunare.

Morala

Geaba eşti lăudăros
Că eşti mare, eşti frumos,
Dacă-atunci când greul vine,
N-ai prieteni lângă tine!

fabulă de Gabriela Genţiana Groza (2 ianuarie 2017)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sosi şi ziua nunţii. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu soţia sa într-o căruţă împărătească, porni la dânsul acasă. Pe drum trebuia să treacă pe lângă un noroi mare; porcul porunci să stea căruţa; se dete jos şi se tăvăli în noroi, până se făcu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei să-l sărute. Biata fată, ce să facă? Scoase batista, îl şterse niţel la bot şi-l sărută, gândindu-se să asculte poveţile tatălui său. Când ajunseră acasă la porc, care era într-o pădure mare, se şi înseră. Şezură niţel de se odihniră de drum, cinară împreună şi se culcară. Peste noapte, fata împăratului simţi că lângă ea era un om, iară nu un porc. Se miră. Însă îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu a mai însufleţi, plină de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Porcul seara se dezbrăca de pielea de porc, fără să simtă fata, şi dimineaţa, până a nu se deştepta ea, el iară se îmbrăca cu dânsa. Trecu o noapte, trecură două, trecură mai multe nopţi şi fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc şi noaptea om. Pasămite el era fermecat, vrăjit să fie aşa. Mai târziu începu a prinde dragoste de dânsul, când simţi rodurile căsătoriei; atât numai se mâhnea că nu ştia ce o să dea lumii peste câteva luni. Când, într-o zi, văzu trecând pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Samsar de inimi

Era un negustor în piaţă,
Voia doar bani, voia profit,
Vindea ce ne ţinea în viaţă,
Ce ne îndeamnă la iubit

Nu îi păsa nicicum prea tare
Că marfa lui era divină,
Tot ce vindea, pe altul doare,
El nu-şi făcea nicicum vreo vină

Era samsar, samsar de inimi,
Toate pulsau, toate trăiau,
Purtau în ele multe patimi
Şi de regrete suspinau

Dar pentru el erau o marfă,
O-mpacheta la kilogram,
Strângea pachetul cu-o agrafă
Stăteam alături şi-l priveam

L-am întrebat dacă îi pasă
Că cineva nu le mai are,
El mi-a răspuns... ei mi le lasă,
Ca să le vând la fiecare

Au renunţat cu toţi la ele,
Pentru arginţi, pentru averi,
Erau poveri, erau prea grele,
Ce să le faci, ce să le ceri?

I-am spus încet, cât vrei pe toate?
Le-aş cumpăra să le iubesc,
Hai fă-mi un preţ dacă se poate,
Tu doar îl spune, ţi-l plătesc...

Era mirat... cum să mă creadă?
În gândul lui... ăsta-i nebun!
Le vrea pe toate la grămadă,
Cât să îi cer, cât să îi spun?

Am scos un cec... scrie tu suma,
Le iau ca să le fac cadou,
Nu-s pentru mine, eu am una,
Şi nu o ţin de bibelou

A scris ceva... nici nu îmi pasă,
Au fost doar bani, probabil mulţi,
Am să le duc pe toate acasă
Şi-am să te rog să le asculţi

Ascultă-le... şi tu ai una,
Doar să iubească... asta vrea,
Să bată tare, ca nebuna!
Să simţi în ea dragostea mea

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urătură aferentă

Dragii mei, poftiţi la masă
Pe la cine s-o putea,
Să vă fie casa, ca să
Locuiţi cu drag în ea!
Masa plină de bucate
Împărţite în bucăţi,
Să puteţi gusta din toate,
Nu mai mult ca-n alte dăţi.
Băutura, după gust,
Să v-o toarne o puştoaică:
De la un pahar cu must,
Pân' la ţuica de pufoaică,
Iar la anu', care vine
Să mă-ntrebe ce-am de dat,
Am să-i dau, c-aşa e bine,
Fiecăruia un sfat...
De mă-ntreabă de Ion
Iliescu ce mai ştiu,
Eu le spun că umblă zvon
Despre cum că-i încă viu...
Gata! Mâine-ncepe greul,
Şi-ar fi bine să se ştie:
De-auziţi că creşte leul,
Nu-i decât cacofonie!
De urat aş mai ura,
Dar îmi pare lungă cale
Şi mă tem că va dura
Pân' la oala cu sarmale!

poezie de Grigore Cotul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nis, eşti căzut în cap?! Ce naiba ai?! Nu-ţi dai seama ce înseamnă 13 ani?! E vorba de ani, nu de ore, zile sau luni, ci ani... Într-o perioadă atât de lungă, orice este posibil; se pot întâmpla multe. Poţi lua în calcul mai multe variante, dar nici n-are rost să-ţi baţi capul cu aşa ceva, pentru că-ţi toceşti nervii de pomană! Ce-i cu tine?!
Nistor: Păi, şefu', ştiu că ai dreptate, că-i vorba despre 13 ani, dar ea mi-a promis...
Lucian: Ţi-a promis?! Ce ţi-a promis? Că o să te aştepte? Ce ştia ea atunci? Era doar o copilă naivă, visătoare, care a luat totul ca pe o joacă! Dar aici nu-i nici o joacă! Nu e o glumă banală, e pe bunelea!
Nistor: E adevărat că avea doar 16 ani, dar nu era naivă! Ştia ce zice. Era foarte sigură de ea. Şi mi-a promis singură, fără să-i cer ceva în acest sens.
Lucian: Ţi-o fi promis ea, tot ce se poate, dar tu, om la 22 de ani, cât aveai atunci, cu capul pe umeri, unde ţi-a fost mintea în acel moment? Plecată cu sorcova?! Calculează numai! Dacă la plecarea noastră avea 16 ani, atunci după 13 ani, dacă vom reuşi să ajungem înapoi exact după cum prevede programul nostru, va avea 29 de ani. 29, pricepi?! La vârsta asta, ar putea fi căsătorită şi chiar ar putea avea copii, destul de mărişori.
Nistor: Ce tot zici, şefu'?!
Lucian: Ce tot zic?! Nimic imposibil, Nis! Ţi se pare ţie că aş exagera cu ceva?! Mie nu... Dacă atunci ţi-a promis, poate că nu şi-a dat seama ce spune. Sigur nu s-a gândit la implicaţiile cuvintelor ei. La doar 16 ani, foarte sigur că nici măcar nu ştia ce înseamnă cu adevărat dragostea. Poate şi sub influenţa gestului tău de a o fi salvat de acei doi derbedei, te considera ca un fel de prieten, deşi prietenia ei semăna mai mult a recunoştinţă. Cred că îi erai drag, ca un frate mai mare, care o putea ocroti la nevoie; fratele pe care nu l-a avut niciodată. Te aşteptai la mai mult din partea ei, la doar 16 ani?
Nistor: Aşa e, şefu', dar...
Lucian: Nici un dar, Nis! Gândeşte-te mai bine şi ai să-mi dai dreptate! Nu-ţi face speranţe deşarte în privinţa Adelei. Nu te lega cu disperare de ideea că ea te-ar aştepta, pentru că la întoarcere s-ar putea să ai o surpriză neplăcută. N-aş vrea să fiu în pielea ta în acel moment.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leul şi cârnatul! (fabulă)

Într-o zi oarecare,
Cerând audienţă, fiecare...
După ce trecură dobitoacele
Şi-apoi urmară cele în cojoacele;
De capră, leopard sau căprioară...
Care-au venit acum, a nu ştiu câta oară,
Având răbdare Leul cu tot *natul*
Se înduplecă să primească şi *cârnatul*...
Acesta suplu, ceva mai lung ca ieri, şi bun pentru
Ca Leul să nu-şi iasă din păreri,
Se prezentă mai proaspăt şi neapărat,
Puţin mai copt şi bun pentru mâncat!
Aşa încât şi Leul le-o zise-n limba lor;
-Măsele am pe gustul tuturor!
Şi întru-cât cârnatul se întindea la soare,
Destăinuind pe şleau, ce-i trebuie, ce n-are,
Prin Leu trecu o briză cu-aromă de cazan
Şi aruncă cârnatul, direct în ramazan!...
În loc de morală;
Când Leul e slăvit de dobitoace,
Mănâncă şi cârnatul,... dacă-i place!

fabulă de Constantin Păun (1987)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre Alex, el nici măcar nu-şi dăduse seama ce-l aştepta afară, până în momentul în care ajunsese afară şi se trezise înconjurat de oameni, care mai de care cu aparate de filmat sau fotografiat. De cum ieşi, blitz-urile îl orbiră, aşa că nu realiză pe loc ce se întâmpla. Iniţial, avu impresia că visează, dar se convinse că totul era real, aievea, iar înainte de a avea timp să se dezmeticească, auzi mai multe întrebări, din diferite direcţii. Habar n-avea cine i le punea, dar din când în când mai răspundea la câte una care i se părea mai clară. Se mai pomeni apoi brusc cu o sumedenie de foi şi pixuri în faţa lui, la care se uită nedumerit, neştiind ce-ar trebui să facă. Când pricepu că i se solicitau autografe, începu să semneze pe acele foi, fără a lua seama dacă semnăturile erau corecte; nici n-ar fi avut timp să verifice acest amănunt, pentru că din mai multe părţi, mâinile a numeroşi oameni fluturau insistent asemenea foiţe. Nefiind obişnuit să fie tratat astfel, Alex părea tare nedumerit, de parcă nu înţelegea ce doreau toţi acei oameni de la el. Cu greu reuşi să scape din mijlocul lor, cu puţin înainte de ora 08.00, deci era clar că va întârzia de la Institut, pentru că n-ar mai fi avut cum să ajungă la timp.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!