Glossă timpului pierdut

Se întoarce spre esenţe mistuind trecut şi umbre
Şi din iadul existenţei, fabulos şi cast erupe,
Întocmind eternităţii o recenzie de temeri,
Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni...
Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă
Peste tâmplele ninsorii, spre întoarcerea acasă.
O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii,
Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii.

Se întoarce spre esenţe mistuind trecut şi umbre -
Voal de foc şi de lumină, un şirag de pietre scumpe,
Răsăritul de apusuri, mister fără dezlegare
Al iudaicelor treceri peste lumea în mişcare...
Clopot ce străbate jalnic suflet blând, suflet sfielnic,
A bisericii canoane, al dumnezeirii sfeşnic...
Umbra trecerii spre mâine prtător pe valul sorţii
Spaima, plânsul şi durerea cea de dinaintea morţii.

Şi din iadul existenţei, fabulos şi cast erupe
Voluptoasă devenire... Unde-i oare?! Unde? Unde?
Ce cărări mirajul pâinii îl primesc ca pe-o ursită?!
Unde-i cheia ce ascunde a tăcerilor ispită?!
Ne înscriem în lumină în eliptice orare,
Curcubee-n must de lacrimi, dăinuind etern în zare.
Oh, a trecerii durere o simţim ca pe-o povară...
Se aşază jar de stele peste umerii de ceară.

Întocmind eternităţii o recenzie de temeri
Trecem - titluri şi impresii, umbre albelor creneluri.
Universul, faima lumii, toate-s treceri irosite,
Spini înmugurind în noaptea nerostitelor ispite.
Şi-n cenuşa altor timpuri ne întoarcem spre-a-nnopta,
Însetaţi de albe treceri, pe potecile de nea.
S-a oprit deodată totul... Caruselul vieţii noastre
Şi suntem un gând, o umbră, cântul pasărei măiastre.

Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni,
Crucile purtând un nume, timpuri de credinţe-gemeni,
Mă întorc înspre geneză, "universuri de cuvânt"
Şi-n a gnosticii lumină, vocea însămi o ascult.
Mulţi mi-au irosit esenţa, trena de cristaluri pure,
În atâtea ipostaze când aveam alt chip, alt nume.
Altui regn aparţinusem, iar acum, m-am întrupat
Om trudind de generaţii altor timpuri... Minunat!

Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă
Tâmplele eternităţii... Unde oare sunt acasă?!
Înfrăţită în lumină şi-n Duh Sfânt cu Dumnezeu,
Sunt doar lutul fără viaţă, trist căutător mereu.
Se aude-n mine clopot! Tunet! Ploile mă cheamă...
Fulger blând şi şovăielnic aud strigătul de mamă.
Da-ţi-mi braţul vostru fraged, prunci! Chemaţi-mă-napoi!
Vreau ca înc-o veşnicie să trăiesc de-acum prin voi!

Peste tâmplele ninsorii spre întoarcerea acasă,
Mă aşez pe catafalcul rugilor... Trăin, la masă,
Trupul meu îşi iroseşte timpul său şi-n mine-apune
Şi se risipeşte parcă ruginitul meu renume.
Sunt doar un nimic, adesea licurind precum o stea
Într-un vis... Trecut-au anii! Viaţă, nu mai eşti a mea!
Voal de lacrimi de lumină şi-ntuneric repetat
Care trece, trece, trece, într-un sfânt coabitat.

O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii
Suntem azi... Deodată parcă au trecut prin timpuri anii.
Vezi?! De-acum o amintire pe aleile pustii
Trecem noi, prea albi la tâmple, prea bolnavi şi prea târzii...
Chiar şi toamnele asudă de osânda noastră... Trist!
Clipele-au trecut... şi viaţa... Totul pare-a fi un vis.
Praf de stele peste pleoape... Nimeni nu ne mai iubeşte!
Ştim că va veni o noapte... moare cel care trăieşte!

Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii
S-au pierdut în ceaţa vremii, în videoclipuri stranii.
Universuri paralele şi-au intersectat durerea...
Noi, bătrâni şi paranoici, ne lipseşte mângâierea.
Diagnosticaţi senili, amputaţi de jurăminte,
Ne-ndreptăm ca un ecou către Cerurile Sfinte.
Rol mutaţiei divine, printre îngeri ne-am pierdut
Şi-am fost oameni... Ce ruşine! Şi o luăm de la-nceput!

Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii,
O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii,
Peste tâmplele ninsorii, spre întoarcerea acasă,
Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă.
Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni,
Întocmim eternităţii o recenzie de temeri,
Când din iadul existenţei fabulos şi cast erupe,
Ne întoarcem spre esenţe, mistuind trecut şi umbre.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă marilor tristeţi

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieţii mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Îşi lasă notele funeste sub umbre veşnic viorii.
Vuieşte iar durerea-n lume, prin mine iarăşi trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăşi întunecarea poveştii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!

Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiţ voi lumina, să ard.
Mă-nalţ vulcan şi-n transcendenţă atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generaţii, altoi de timp, să fiu, încerc
Şi cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri şi furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăţ în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare şi să mă risipesc în fum.

Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Aduc cu ele deşteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte şi-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranţă, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naşte, nu-mi daţi şi dreptul să visez?!

Îşi lasă paşii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Acelaşi dor etern de îngeri în dănţuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemişcare, precum o umbră pe altar
Îşi lasă trena de tristeţe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi şi plâng cu fiecare ceas...
Veniţi! Vreau să gustaţi dorinţa, ultima care mi-a rămas.
Nu ştiu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu ştiu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.

Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri.
Se-aşează ca un roi de fluturi peste îmbujoraţii nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopţii prinsă-n umbre?! Simţi lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci şerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalţă înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare – iubire, ură şi durere.

Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăştiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni şi sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc şi strânge rodul de-atâta veşnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Şezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ţi poposeşte...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubeşte!

De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinţi?!
De ce când iarba creşte încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deşertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... şi am dorinţi.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminţi!
E cel de ieri, de dinainte de a se naşte trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minţii plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viaţa mea,
Spre a-nvăţa: deşertăciune e timpul fiecăruia...

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt.
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul, concert din muzică de Bach.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nopţilor de toamnă

În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră...
Ramuri frânte de durere au încoronat pământul,
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă.
Nori, în treceri către mâine, se cunună în tăcere
Cu speranţa reveriei. Plai lumesc se-mbujorează,
Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele...
"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează.

În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul...
Parcă preoţi de lumină, în veşminte ruginii
Vin şi-n goana după timpuri, iar cutreieră pământul
Unde vara stă închisă sub poeme viorii.
Nouri negri de mătasă învelesc întreaga lume –
Dans de frunze şi de ploaie pe aleile pustii
Se unesc şi-şi dau bineţe, ca un clopot să răsune
Şi vuiesc, se pierd în noapte, în tăcerile târzii.

Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Plâng viorile de ramuri într-un vicios concert,
Pier sub umbre, pier deodată în a strigătelor plasă
Voci şi taină, vis şi umbre, numai eu, ades incert,
Caut încă strălucire printre nopţile de smoală
Suflet – cânt de neodihnă, un castan cu trup de zgură,
Cu speranţa, haină lungă, trec prin frigul de afară,
Completând tabloul vieţii şi a nopţii uvertură.

Ramuri frânte de durere au încoronat pământul
Şi se-apleacă-n rugăciune şi mătănii, rând pe rând...
Sfârtecaţi de frigul toamnei, îşi respectă jurământul,
Veşnici şi blajini, copacii, visători la Duhul Sfânt.
Voal de toamnă şi de negru, noapte şi apus, tăcere,
Într-un mixt de sentimente se scufundă-n nemişcare,
Toamna asta-s ramuri ude, ca o pleoapă-n mângâiere.
Tristă şi înlăcrămată, ne sorteşte la uitare.

Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Candelă lângă altarul unui neuitat poem,
Aripă bătând spre ceruri, încolţind în noaptea castă,
Vis sub arşiţa durerii, obosită, te mai chem.
Taină şi duplicitate... alte păsări trec spre mâine
Cu aripile rănite de apusuri sângerii.
Printre nouri străluceşte, luna, ca un colţ de pâine.
Vei pleca odată, toamnă! Alte toamne vor veni...

Nori, în treceri cătree mâine se cunună în tăcere...
Clopoot, vis şi diademă din trecutele secunde,
Pe aleea presărată doar cu mierea de la frunze,
Stau cu capete plecate tufele de crizanteme.
Simt mireasmă de gutuie şi dovleac, e iarăşi toamnă,
Bruma,-n arcuri sidefate se aşează-n straturi reci,
Bate-n inimă un clopot, este-un clopot de aramă,
Trecător prin timpul vieţii, opritor de vieţi p veci.

Cu speranţa reveriei, plai lumesc se-mbujorează,
Născătoare altor toamne, cu tăceri se-mpodobesc,
Dans de fluturi de lumină, printre umbre reci valsează,
Tineri, în vâltori de stele, ca un vis călătoresc.
Ce mirifică tăcere se divide, străluceşte,
Ca o flacără divină arde fiecare ceas.
Mor copaci de dor de frunze şi copacul vieţii creşte
Dătător de fericire şi speranţe celor dragi.

Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele,
Prinsă-n cioburi de clepsidră, în nisipul auriu.
Toamna s-a născut deodată şi la gât şi-a prins mărgele
Şi veşmântu-i curge-n râuri – voal de vis chihlimbăriu.
Pe sub umedele pleoape cad dantele de lumină
Cărui timp, această toamnă s-o trăim, o datorăm?!
Ce frumoasă-i toamna asta! Ce mirifică, virgină!
Şi atât de dragă-mi este! Căci e timpul să visăm...

"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează
Şi smaraldice poeme trec pe-ntinderea albastră.
Printre vârstnic reumatici, tineri vise-şi croşetează,
Amintiri şi doruri, toate, astăzi se întorc acasă.
Plânge cumpăna fântânii şi în sobă arde focul,
Frunzele în lacrimi grele cad şi vântul suflă-a jale,
Se întor români în ţară, munţi îşi cântă nenorocul,
Fiindcă vânzători de ţară i-au golit cândva de ţoale.

"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează.
Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele.
Cu speranţa reveriei, plai lumesc se-mbujorează,
Nori, în trecri către mâine se cunună în tăcere.
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Ramuri frânte de durere au încoronat pământul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă bătrânilor ce pleacă

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple,
E sentimentul arderii totale...
Atunci devii ocean de pietre scumpe
Şi ai întreaga lume la picioare.
Din înălţimi, cu gândul tău deodată
Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt...
S-au risipit bătrânii-n lumea toată
Şi parcă toate, toate s-au pierdut.

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!
Venită din istorii-am să revin,
Spre-a-ncununa cu umbra voastră zorii...
Să luăm cu toţii ultimul festin!
Să fluture cu îngerii deodată
Aripi de stele şi aripi de vis.
Iar noi, cei răstigniţi pe-a vieţii roată,
Să fim întâiul vers care s-a scris...

E sentimentul arderii totale...
Un in de pace şi un imn de dor.
Un steag de doliu flutură-n ninsoare,
Un suflet izbăvit, nemuritor...
Se-apleacă ramu-n ploi de rugăciune,
Pe-altare pică lacrimă de sânge
Şi prunci şi fraţi se roagă la icoane,
Iar Maica Sfântă şi Iisus ne plânge.

Atunci devii ocean de pietre scumpe,
Copil bătrân cu armie de lut.
Din tine toţi vulcanii vor erupe
Când vei porni spre cer cu Duhu Sfânt.
Atunci cenuşa noastră-n zări se-aşterne –
Un fluture cu aripă de nor,
Un râu de plâns, pierzându-se alene,
Răspuns la plânsul de tăceri şi dor.

Şi ai întreaga lume la picioare...
Cu fir de aur ia ţi-ai ţesut,
Te-ai înălţat din rădăcini amare
Şi-ai înflorit român pe-acest pământ.
Azi se apleacă cumpăna fântânii
Miroase pâinea aburindă-n vatră
Şi-ncercănate pleoape, dansul mâinii,
Din alte ţări, să te întorci, te-aşteaptă.

Din înălţimi, cu gândul tău deodată,
Coboară îngeri răstigniţi pe cruci,
De anotimpuri, de dureri, de soartă...
Al nimănui de-acum, tu te tot duci!
De-acuma glasul tău e o strigare
Şi plâns de ploi te cheamă în neant.
E un ecou, un imn de-nmormântare...
Spre alte lumi şi timpuri eşti chemat.

Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt
Bat la fereastra inimii bătrâne.
Îmbătrânim şi noi pe rând, pe rând,
Precum un fulger frânt în plecăciune.
Ne dor de răstignire,-n rugi târzii
Şi pleoapele de plumb. Şi gene grele
În alte lumi, curând, se vor zidi...
Cenuşa morţii va pica pe ele.

S-au risipit bătrânii-n lumea toată,
Străjeri ai morţii... Trupuri de granit
S-au strâns în cimitire laolaltă.
Tăcerea dintre ei s-a risipit...
Arhangheli, vin, cu targa lor de stele
Sufletul greu a-l înălţa în noapte.
Clepsidra, azi ascunde timpuri grele...
Ce vă aşteaptă dincolo de moarte?!

Şi parcă toate, toate s-au pierut
În hăuri insalubre,-ntunecate,
Voi ştiţi că în uitare v-aţi născut,
Dar n-aţi putea uita, căci nu se poate,
O clipă, timpul, să-l opriţi în loc,
Să alergaţi degrabă la altare,
Cerşind o picătură de noroc
Din valul cast al marilor oceane.

Şi parcă toate, toate s-au pierdut,
S-au risipit bătrânii-n lumea toată.
Coboară îngeri stranii... ploi şi vânt,
Din înălţimi, cu gândul tău deodată.
Şi ai întreaga lume la picioare,
Atunci devii ocean de pietre scumpe...
E sentimentul arderii totale.
Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa părinţilor celor de dincolo

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate,
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte.
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În universuri se împarte, se-ndepărtează şi se-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Eu braţele copilăriei, spre tine, mamă, le întind.

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Izvor din alte universuri, unde nu-i timp, nici clipa doare,
Acolo unde sunt doar îngeri şi viaţa-n veci îţi aparţine,
Acolo unde-i doar lumină şi niciodată nu se moare.
Acolo-s sufocate umbre şi alungirea clipei trece
Balsam, prin erele solare, când din fotoni ne întrupăm,
Acolo, liberi, îngeri zboară şi nimeni zborul nu le-ntrece,
Iar noi ne plângem putregaiul în care veşnic ne scăldăm.

Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate
Închide geana spre apusul ce peşti de aur a închis
Şi mor în neguri mii de vise... Şi visele-s de-acum deşarte,
Nu mai există fericire... Lumina flăcării s-a stins.
Pe plaja astăzi numai sânge, înlănţuită-n alge reci
Se risipeşte-n umbre stanii un albatros înlăcrimat,
Tu, învierilor regină, cu paşii-ţi de tăcere treci,
Iar eu, o plajă de păcate, din somnul morţii m-am sculat.

Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine,
Osândă-a noastră suferinţă, clopot zbătându-se în piept,
Icoană-n suflet îmi zâmbeşte şi voal din cetele divine
În falduri moi se-aşează-n gânduri şi-mi dau putere să te-aştept.
Oh, sărut mâna, dragă tată, în tine gândul mi-e zidit
Şi-nmuguresc copac pe ceruri, mereu la sânul tău ivit.
mi-e somnul greu şi-n vise iarăşi icoana ta s-a zămislit,
Oh, sărut mâna, dragă tată, oh, nici nu ştii cât te-am iubit.

Şi timpul parcă se opreşte, iată, tăcut te-ntorci din drum
Şi stelele se sting în noapte şi lacrimi cad lângă fereastră,
Te chem, mi-e dor de tine, tată şi plâng şi singură-s acum,
Îmi pare că, nici eu, de-o vreme, nu mă mai pot simţi acasă.
Ridic privirea înspre ceruri şi cerul plânge-n ochii mei,
Seninul clipei se îneacă-n vârtejuri stranii şi mă dor
Toţi îngerii ce mă-nconjoară, apoi mă dor toţi anii grei
Care-n iubirea părintească, de-o veşnicie îi măsor.

Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În ochiul plin de suferinţă secunde, grabnic se succed,
E lacrimă în ochiul Maicii şi mama iar apare-n tindă
Doar un fragment dintr-o secundă, apoi ca pe un vis o pierd.
De-acum mi-e inima un clopot şi bate plâns ca o chemare,
Mă-ntorc, o arcă rătăcită către aceleaşi rădăcini,
Din care-am izvorât în timpuri, vlăstar nălţându-se spre soare
Şi-am înţeles ce grea e lupta şi suferinţa prin străini.

În universuri se împarte. Se-ndepărtează şi se-ntind
Liane, rugi de suferinţă şi trecătoare bucurii,
Cu braţele urzindu-şi plânsul, în braţe de lumini cuprind
Oh, drumuri lungi, drumuri de taină pe care ai putea să vii.
Tu, unica icoană-n stare să transformi lacrima-n argint
Şi întristarea-n bucurie, la masa eu te invit.
Dă-mi braţul gândurilor tale, speranţă vremilor ce vin,
Ca împreună,-n veşnicie, să râdem şi să suferim.

Când, mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Când univers, prin universuri fuzionează repetat
Hrănind cu libertatea fiinţei himere prinse în oglindă,
Când legi şi mii de axiome în alte lumi s-au scufundat,
Doar tu eşti singura spre care-mi îndrept privirea. Tu, mereu,
Păstrezi şi cerul şi pământul – un talisman la gâtul tău.
Doar eu sunt unica ta fiică. Şi numai tu, tăicuţul meu,
Eşti îngerul şi libertatea şi calea către Dumnezeu.

Eu braţele copilăriei spre tine, mamă mi le-întind
Şi păru-n stele croşetat ţi-e, lumina fie-ţi în privire!
Suntem întregul în repaos, soare arzând şi jar mustind
Vulcan de pace şi... măicuţă, izvor de cânt şi fericire.
Trec paşi spre casa părintească şi şoapte-vânturi ne recheamă,
Viori sub braţele de ramuri, aleile împarfumate,
Să întregim eternitatea, să fim doar noi, iubită mamă,
Precum am fost în astă viaţă. Doar noi, întâiul pas spre moarte!

Eu braţele copilărie, spre tine, mamă, mi le-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă.
În universuri se împarte... se-ndepărtează şi-mi cuprind,
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte...
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine –
Ocean de stele peste care trec lotci de-un timp îndoliate.
Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă universului

Univers fără de margini, prinzi în plasa ta de stele
Suflete pierind în noapte, îngeri, clipe efemere...
Numeri vieţi nenumărate, torci a timpurilor caier,
Tu ştii şi durerea vieţii şi a sufletelor vaier.
Tu eşti clopot nemuririi, îngerilor torci cenuşă
Şi-o aşezi ca pe-o comoară la a sufletului uşă.
Din a inimilor piatră numai tu cerni praf de stele,
Peste lumea în mişcare, peste vise şi poeme.

Univers fără de margini, prinzi în plasa ta de stele
A oceanului morminte, veşnic strânse-n lanţuri grele
Şi din valuri sidefate ce se caţără-n genune,
Peste stânci închipuite, laşi însemnele-şi anume,
Ca un voal de transcendenţă să unească veşnicii,
Spre a nu cunoaşte moarte, noaptea, zările pustii.
Sufli aur şi lumină şi-n cuvinte miere groasă,
Pentru-a ospăta mesenii la venirea lor acasă.

Suflete pierind în noapte, îngeri, clipe efemere,
Toate, toate-s ale tale, univers de praf de stele!
Le păstrezi ca pe-o icoană pe altare de lumină,
Printre sfinţi şi îngeri... Poate pân' la facerea divină,
Lună şi quasari, Luceafăr, temeri, stele căzătoare,
Visuri, taină şi poeme, toate fi-vor ale tale.
În sipet, în veşnicie le păstrezi. Cu dăruire,
La destinul altor fiinţe le presari cu drămuire.

Numeri vieţi nenumărate, torci a timpurilor caier,
Cânt de ape curgătoare, sălciilor plâns şi vaier,
Tu din naţia umană laşi un pumn de oseminte,
Cioclii pentru-un teatru ieftin al aducerii aminte.
Raţiunea-i doar o umbră sub a banului cortină,
Foşnet lin de rugi (zadarnic), pentru pronia divină.
Afundaţi în nepieirea crudă a inexistenţei,
Tot sperând în nemurire, uităm parcă rostul vieţii.

Tu ştii şi durerea vieţii şi a sufletului vaier,
Tu cunoşti lumina lumii şi lăptosul nopţii caier,
Tu torci timpul învierii şi al nopţilor prinos,
Tu-l găseşti, fără-ndoială, vieţii, cel mai de folos.
Dintre vise sfărâmate tu clădeşti altar iubirii,
Tu eşti liniştea şi pacea, tu eşti leagăn fericirii.
Oglindirea fiinţei tale nefiinţa stăpâneşte,
Univers fără de margini, taina lumilor celeste.

Tu eşti taina nemuririi, îngerilor torci cenuşă
Pe aripi de muselină. Le prinzi aripa-n cătuşe,
Le zideşti eternitatea între timpi, sădind lumină
Peste laurii tăcerii. Şi sub flamura divină
Se deschid, purificate, alte lumi. Tu torci poeme,
Laşi morminte să răsară, cruci şi nume, chipuri terne...

Şi-o aşezi ca pe-o icoană la a sufletului uşă...
Oh, ne strânge neputinţa sub a morţilor cenuşe,
Oh, ne doare şi ne strânge ultima secundă care
Ne desparte de lumină. Doar atunci ştim că se moare.
În cătuşe de-ntuneric simţim vieşii frăgezimea
Şi în legăminte stranii ne-nfrăşim cu nemurirea.
Plâng sub ochiul naţiunii hoarde fără de stăpâni,
Plâng ca nişte prunci la scaldă sufletele de români.

Din a inimilor piatră numai tu cerni praf de stele...
Tu eşti paznic şi făptaşul vieţii şi durerii mele.
Câte umbre, câte stele nu s-au dus pierind pe cale...
Umilinţi şi biruinţe, plâns amarnic şi ninsoare.
Numai tu, fărădelegii de-a ne fi născut atei
Laşi pedeapsă şi tăcere ani de boală lungi şi grei.
Îndoielnic horoscopul, clopot tăinuind minciună,
Ca o limbă, şficuielnic şi neiertător răsună.

Peste lumea în mişcare, peste vise şi poeme,
Doar un muc de lumânare, timpul trist, pierind, îşi cerne.
Câtă luptă! Ce zadarnic viaţa trece! N-am aflat
Rostul trecerii prin lume, cât de mult am căutat.
Mor secundele-n clepsidră, încolţind în ceruri sfinte.
Fără rost parcă trec toate... Doar aducerile-aminte
Ca o robă de lumină ne mai poartă spre prezent...
Toate trec! Pe rând mor toate sub al timpului efect.

Peste lumea în mişcare, peste vise şi poeme,
Din a inimilor piatră, numai tu cerni praf de stele.
Şi-l aşezi ca pe-o comoară la a sufletului uşă.
Tu eşti clopot nemuririi, îngerilor torci cenuşe.
Tu ştii şi durerea vieţii şi a sufletelor vaier,
Numeri vieţi nenumărate, torci a timpurilor caier,
Suflete pierind în noapte, îngeri, clipe efemere...
Univers fără de margini, prinzi în plasa ta de stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânilor

Cad fulgi de nea la tâmple şi am îmbătrânit...
Atâta tinereţe în noi s-a cuibărit!
Ne cuibărim actorii în suflete şi-n lume
Nu mai cunoaştem replici, nici temeri, nici renume.
Ne stingem astăzi stele, la margine de cer,
Uitând, la varsta asta, ce rosturi mai avem.
Ştim c-am pierdut şi drumul spre transcendent... Trudim
Şi-n iarna fărţ nume, în noi ne regăsim.
Ne prăbuşim, de-acuma, quasari în lumea noastră
Privind pustietatea tăcerii, prin fereastră.
Arzând vulcani, o clipă, cenuşă devenim
Şi prunci pentru o clipă nutrim... nutrim să fim.
.......................................................................
Şi ne privim tăcut prin moartea noastră
Şi ne vedem... şi ne vedem murind
Mereu ne colindăm prin amintire,
Un clopot viu în cântec de colind.
Nameţi, la tâmple, îşi împart tăcere,
Murim în noapte întru devenire
Să ningă peste suflet mângâiere...
Să nu ne-ascundă pruncii în neştire.
Nu vă uitaţi la pleoapele-mpietrite!
Nici numele, de-acum, nu mai contează...
Căci am trecut – un abur peste lume
Şi ne-am promis că vom trăi o viaţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru toamnă

Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Printre vise de lumină la întoarcerea acasă.
Curge lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă,
Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare.
Rod şi muguri, vise, îngeri, rătăcesc... se-aude-n turlă,
Veste peste lumea toată, cum că toamna iar apare.

Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul,
Lacrima izvor îmi pare. Albii-n frunze împletite,
Toamna-şi pleacă iar copacii şi amar i-e jurământul,
Trec în dansuri păsări negre... Trec aducerile-aminte...
Dulcele alai de toamnă, de gutui şi mere coapte,
Bujorelnice fecioare, coliere de cuvinte,
Toamna trece pe cărare, trece în alai de şoapte,
Dulce ploaie mocănească, vis de doruri ne-mplinite.

Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereasă....
Bat în ritm ramuri şi inimi într-o horă de cuvinte,
Stau privind prin ceaţa vremii, stau privind prin ceaţă deasă,
De nimic din timpul verii nu îmi mai aduc aminte.
Macii-au înflorit în palnul dintre pliurile serii,
Sub un evantai de pleoape gri, adesea-nlăcrimate,
Îngeri caută lumina şi căldura dulce-a verii,
Şi prin ploaia din privire, rătăcesc plângând în noapte.

Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Dans de stele, dans de frunze, dans de ramuri şi de ceas,
Clopot frământând lumina, clopot frământând cuvântul,
Ce-n uitate călimare, în repaus a rămas.
Trec secundele şi-n treceri, paşii risipiţi în toamnă.
Ruginii, ca-ntr-un ospiciu, trecători îi strâng în pumn,
Curg pe chipuri, curg de-o vreme, lacrimi calde de aramă,
Cianotice poeme, pentru capătul de drum.

Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Când din dealuri trec vierii cu poveri de struguri copţi,
Curge mustu-n verbe simple. Peste luciul de la coasă,
Luna-şi varsă dinţi de sticlă, prinşi în scrâşnetul de roţi.
O povară-i peste lume bruma, frunzele ce pică...
Ca bătrânii, pustielnici, satu-i foc şi fum deodată.
Luna, ca o amazoană, cu privirile de sticlă,
Peste focul de pe creste, printre lacrimi, se arată.

Curge lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă,
Vuietul prelung în noapte, ca un clocot se aude,
Ca un plâns de anotimpuri, trece imnul de furtună,
Vine-n goană şi-ntristează tainicul sobor de ciute.
Corbi cu trenă de cărbune stau la sfadă. Ce orori!
Vor veni mai albi în timpuri, sub priviri de catifea,
Drumuri albe de lumină, drumuri albe de ninsori,
Le vor creşte în privire şi pe-aripi îi vor păta.

Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare,
Pâinea-n arămii poeme, frământându-se se-arată,
O sprânceană de lumină înălţându-se spre soare,
În amonte râu de lacrimi, în aval gutuie coaptă.
Prin zăbrelele de nouri, licăriri de stea fugare,
Apoi gerul ne cuprinde, clipele apasă trist,
Frunze peste umeri poartă voal de cânturi arzătare,
Cum îşi poartă biruinţa cel mai mare pugilist.

Rod şi muguri, vise, îngeri rătăcesc... Se-aude-n turlă
Clopot ce-nfioară gândul şi ne doare şi ne cheamă.
Toamna, ca o gospodină, iute turmele-şi adună,
Cum şi-adună de la joacă, pruncii, cea mai bună mamă.
Cânt de frunze-ngălbenite, şopot, dansuri de izvoare,
Brumării cercei de struguri, zeci de păsări care pleacă,
Ca un gând uitat în timpuri, ca un vis, peste hotare,
Lebede de sticlă peste cerul tulburat de apă.

Veste peste lumea toată cum că toamna iar apare...
Sus, pe cer, opaiţul vremii, noaptea-n ramuri se ascunde.
Adormim. E iarăşi toamnă! Ca o dulce clătinare,
Risipiţi ne-ntoarcem, clipe, în clepsidre, tremurânde...
Plâng pe braţe de aramă lujeri. Şi la geam, gutui,
Ca o flacără veghează candela, precum un soare.
Sunt copii prinzând-o-n palme. Gustul dulce-amărui
E-al bunicii, e-al icoanei... poate că e resemnare.

Veste peste lumea toată cum că toamna iar apare,
Rod şi muguri, vise, îngeri rărăcesc. Se-aude-n turlă...
Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare,
Cade lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă.
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ochiului închis

Într-un colţ de lume, azi,
Plânge ochiu-ţi cu speranţă.
O făclie-n gânduri arzi –
Dor de prunci şi dor de casă...
Stele cad în palma ta,
Voci şi bucurii deodată,
Iarăşi le vei revedea...
Oh, ridică-te şi iartă!

Într-un colţ de lume, azi,
Dormi. Şi gândul ţi-e acasă...
Ochii-nlăcrămaţi şi calzi
Caută înspre fereastră.
Parcă-ţi vezi în gând, tu ştii,
Pruncii – blândă mângâiere.
Iar, la tine vor veni,
Doi luceferi, printre stele.

Plânge ochiu-ţi cu speranţă...
Umbra peste chip se lasă,
Trece-o lacrimă de viaţă...
Drumu-i lung, te-ntorci acasă...
Oh, tu vezi cum în adâncuri,
Ochiul tău pieziş coboară.
Dormi sub plânse aşternuturi...
Întunericul măsoară...

O făclie-n gânduri arzi,
Suflet bun, feştilă-n timpuri.
Lacrimi curg, păduri de brazi
Se înalţă-n anotimpuri.
Pruncii şi-au ales alt drum
Şi-au pornit să se înalţe.
Către soare zboară-acum,
Dar li-s aripile arse.

Dor de prunci şi dor de casă,
Dor de-mbrăţişări, de vis...
Dor de plângere, de viaţă,
În adâncul lor te-au prins.
Iar trec stoluri de cuvinte
Peste cer brodat cu sângeri,
Pruncii vin să-şi mai alinte
Mama – înger printre îngeri.

Stele cad în palma ta...
Flori de crini şi crizanteme,
Cad la margine de stea...
În pierdute lacrimi, semne.
Foc arzând te-nalţi spre cer
Şi transformi eternitate
În fărâme de mister,
Tu desparţi ziua de noapte.

Voci şi bucurii deodată,
Umplu lumea de iubire.
Nu e dor să nu se-mpartă
În lumini şi-n fericire.
Universuri de lumină
Se coboară peste viaţă.
Învăţăm, trecând prin tină,
Că iertarea ne înalţă.

Iarăşi le vei revedea
Câte sunt în lume, toate.
Prunci şi semeni, dragostea,
Dobândi-vei prin dreptate.
Harul tău, album de voci,
În fâşii de libertate
Va răzbate peste toţi...
Omule, îmi dai dreptate?

Oh, ridică-te şi iartă!
A greşi e omeneşte...
Tu greşelile-ţi îndreaptă!
Către cine te iubeşte,
Azi îndreaptă-ţi iar privirea,
Căci ce bine-i "a ierta".
E calea spre fericirea
Ce etern o vei avea.

Oh, ridică-te şi iartă!
Iarăşi le vei revedea,
Voci şi bucurii deodată.
Stele cad în palma ta.
Dor de prunci şi dor de casă –
O făclie-n gânduri arzi.
Plânge ochiu-ţi cu speranţă,
Într-un colţ de lume, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă cu şi despre timp

Se scurge tăcerea-n clepsidră
Şi ninge în noi liniştit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Un suflet, un gând obosit...
Se nasc chihlimbare la tâmple,
Se zbate o frunză de jad,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Gutuile – flamură ard.

Se scurge tăcerea-n clepsidră –
Şi timpul – un râu de nisip,
Mai lasă secunde-n firidă
Şi riduri pe stâncile-chip.
Mai lunecă-n noi risipirea...
De-o vreme murim repetat,
Se pierde – un vis, omenirea
Şi totuşi nimic nu-i schimbat...

Şi ninge în noi liniştit...
La tâmple nămeţi de lumină,
Căci timpul mai arde mocnit
Sub râuri de hrană divină.
Ni-i dor de apus! Răsărit,
Ni-s penele arse de dor
Tristeţea în noi a-ncolţit,
Săruturi şi flori ne-mpresor...

Azi chipul reflectă-n oglindă
Un fals imperfect, un poem.
Nu-s braţe, etern să cuprindă
Ascunsul, uitatul infern.
Şi picură-n umbre tăcerea
Şi cerul se frânge-n felii,
Vuieşte-n furtună durerea...
Coboară în suflet stihii.

Un suflet, un gând obosit...
O linie frântă închisă
Şi timpul de-acum s-a oprit –
O ultimă flacără... stinsă...
Un clopot bătând vinovat,
Ca inima-n pliuri de ape,
Spre cer, ca un vis a migrat...
Acum e atât de departe!

Se nasc chihlimbare la tâmple,
În inimi secundele mor,
De lacrimă pleoapele-s ude,
Prieteni, de voi ne e dor!
În valuri de stele se-afundă,
Se-afundă etern în uitare,
Lumina şi viaţa pierdută...
Atunci vom afla că se moare...

Se zbate o frunză de jad...
Perdele-n liane de flori,
Se-ascund şi-n mătanie cad...
O lume de vis şi de ploi...
Şi timpul ne ninge în gând
La tâmple iubirile ard,
Ne-ntoarcem acasă pământ
Ne-ntoarcem tăcut printre noi...

Trec îngeri cu plete cărunte,
Cărări în păduri de argint,
Trec oameni cu stele la tâmple...
Se-aude un cânt de alint.
Porneşte alai de secunde
În timpuri de timpuri oprite
Şi timpul în noi se ascunde,
În nunţi de aduceri-aminte.

Gutuile – flamură ard,
La geamuri obloanele-s puse
Şi pleoapele-s umbre ce cad
În timpuri de timpuri ascunse.
În stâncă de-acu ne-ntrupăm,
Ni-i plânsul ocean de cuvinte,
Un Sfinx, din prezent evadăm
Şi plângem... şi plângem cuminte!

Gutuile – flamură ard,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Se zbate o frunză de jad,
Se nasc chihlimbare la tâmple.
Un suflet, un gând obosit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Şi ninge în noi liniştit...
Se scurge tăcerea-n clepsidră...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Testament

De-aş putea să mai deschid mormântul!
Să vă văd prieteni dragi, copii,
Însă crucea-i grea, la fel pământul...
Nu sunt treceri între veşnicii.

Oh, privesc în jur câtă durere!
Simt un clopot pieptul cum mi-l sparge.
Suflet, eşti lipsit de mângâiere,
Ca o navă fără de catarge.

Transcendent spre zările albastre,
Alte vămi plăteşti spre-a exista...
Calea-n universul plin de astre,
Poate fi şi ea la fel de grea.

Trist colindător prin neguri stranii,
Nu găsesc întoarcerea acasă
Şi la tâmple-au înflorit castanii...
Candela-i de-o săptămână arsă.

Mă veghează corbii! – Nfometarea
Curge prin hulpava lor dorinţă,
Se hrănesc rupând demonic carnea
Celui ce-i trecut în nefiinţă.

Şi această stare mă-nfioară
Şi din visul greu parcă tresar.
De-aş putea eu m-aş întoarce iară
Din eternul morţii de cleştar.

S-au uscat şi florile deodată
Şi-u trecut atâtea ierni de când
M-aţi lăsat aici înstrăinată
M-aţi uitat şi aţi plecat pe rând.

Să nu lăcrimaţi de veţi citi
În acest mormânt se odihneşte!
Fiecărui rândul va veni,
Deci mai bine trecătorule, citeşte!

Într-o zi cu soare, fără nori,
Pentru mulţi a fost o zi frumoasă,
Am plecat cu greu de printre voi
Să-mi clădesc pe veci o nouă viaţă.

Ştiu şi flori şi lacrimi au să cadă
Peste trist şi alb mormântul meu,
Peste recea şi curata piatră
Sub care de-acum voi sta mereu.

Flori pălite, lacrimi şi suspine,
Au să moară, da, pe rând, pe rând,
Pe când alţii-or să mă poarte-n suflet,
Alţii-or să mă uite în curând.

Toama vine, toamna iarăşi trece,
Eu deschid c-o mână de strigoi,
Stropii ei sunt reci ca altă dată
De la mine când ajung la voi.

Toamna vine, toamna iarăşi trece
Şi mormântul meu s-a-ntunecat,
Mai veniţi coii, c-o lumânare,
Căci e greu aici să fi uitat.

Ce adâncă-ntunecarea asta!
Cât de greu al putrezirii somn!
V-am lăsat averile şi casa
Şi de-acum sunt doar
Rodica Ion

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru altarul iubirii

În sălbatică iubire,
În altar de versuri line,
Peste culmi îndepărtate,
Trece zvon de libertate.
Timpuri vechi şi noi se-arată,
Toţi avem o crudă soartă.
Coasa morţii străluceşte,
Iarba peste trupuri creşte...

În sălbatică iubire,
Trec în goană nopţi şi zile,
În tic-tacul vieţii noastre,
Se clădesc vise frumoase.
Flori de mirt, poveri şi vise,
Multe amintiri nescrise...
Un caleidoscop şi pace.
Timpu-n noi lumina-şi toarce.

În altar de versuri line
Cufere cu temeri pline,
Timpi de sticlă, timpi de gheaţă,
Lacrimă picând pe faţă,
Goana spre stihii străine
În speranţa de mai bine.
Stele strălucind de doruri,
Neodihnă şi omoruri...

Peste culmi îndepărtate
Vuiesc clopote de moarte,
Se ascund în veşnicie
Lacrimă şi poezie...
Un vulcan mocneşte-n suflet,
Se aude-al morţii urlet,
Plâns, chemări... Dar neclintite
Stau aducerile-aminte...

Trece zvon de libertate
Prin livezi, prin timp, prin noapte...
Trec secunde prinse-n zale,
Iele-n suflet, cu marame,
Trec bătute-n pietre scumpe
Amazoane... Prind în crumpe
Timpii altor generaţii
Peste care se revarsă
Aur de solare ere,
La venirea lor acasă.

Timpuri noi şi vechi se-arată...
Timpi sfredelitori în soartă
Scormonesc după uitare
Şi se pierd, se pierd în zare!
Îngeri albi, lumină blândă
Ce mângâietor ascultă
Plânsul în zadar şi jale
Vor să semene-n amnare...

Toţi avem o crudă soartă!
Trişti, în bărbile de vată,
Îşi ascund bătrânii-n lacrimi
Mănăstirile de patimi.
Amăgiri şi vise, teamă,
Dor de tată, dor de mamă,
Ne-mplinire, suferinţă,
Taină, drum de pocăinţă...

Coasa morţii străluceşte...
Cumpănă, ne osândeşte
La tăceri şi nemurire,
La promisa fericire...
Cruci la tâmple, cruci pe câmpuri,
Cruci în noapte şi-n adâncuri,
Pomenire,-apoi uitare...
Şi tăcerea din osoare.

Iarba peste trupuri creşte...
Iată, părul îmi albeşte,
Ca o pasăre de ceară
Trece timpul, trece iară,
Mă ascund în nemurire
Şi cu lacrimi în privire
Mă despart de lutul care
Îl cunoaşteţi fiecare.

Iarba peste trupuri creşte,
Coasa morţii străluceşte,
Toţi avem o crudă soartă!
Timpuri vechi şi noi se-arată.
Trece zvon de libertate
Peste culmi îndepărtate,
În altar de versuri line,
În sălbatică iubire...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa vieţii şi-a morţii

Stele cad în palma noastră,
Viaţă – puf de păpădie,
Viaţă, pasăre măiastră,
Apă moartă, apă vie...
Când aproape ni-i plecarea,
Sufletul-clopot se zbate,
Nu ne-aduce alinare
Plâns de viaţă, plâns de moarte.

Stele cad în palma noastră –
Vise moi de blândă stea,
Printre gene de lumină
Altă cale vom afla.
Labirint în armistiţiu,
Timpul prin între tăceri,
În clepsidra ruginie
S-au pierdut atâtea veri.

Viaţă, puf de păpădie
Clipă – aripă de ceară,
Apă moartă, apă vie,
Viaţa-n clipe se măsoară.
În clepsidră timpul curge –
Râu de miere şi pelin,
Timpul în aval se scurge
Şi la tâmple toţi albim.

Viaţă – pasăre măiastră,
Suflet fremătând de dor,
Val pierind în marea-albastră,
Taină, vis, zbor de cocor,
Peste umbre, în ninsoare,
Te ridici, fluture alb
Şi te pierzi în depărtare,
Un străin – uitat catarg.

Apă moartă, apă vie,
Cânt, durere, împăcare,
Năruită reverie,
Viaţă, cauţi înălţare.
Braţe reci de umbre stranii
Scormonesc identitatea,
S-au dus clipele şi anii,
Într-o clipă vine moartea.

Când aproape ni-i plecarea –
Pâlpâire trecătoare,
Nu mai regăsim cărarea
Către viaţă, către soare.
Ca o mantie de gheaţă
Ne-ncunună albe plete,
Totu-i trecător în viaţă,
Totu-i plâns şi răni, regrete...

Sufletul-clopot se zbate,
Mierea curge-n ochi de sticlă.
Călători trudind în noapte
Trup de stâncă ne ridică.
Toate-n viaţă-s trecătoare!
Albi la tâmple ne trezim
Şi bătrâni copaci în floare...
Vânturi aspre-n noi oprim...

Nu ne-aduce alinare
Nici lumina, nici iubirea,
Nu vom mai găsi cărarea...
Care oare ni-i menirea?!
Nori sălbatici pe sub pleoape...
Tremurând, gene-n furtună...
Pruncii-n grabă-or să ne-ngroape.
Dragii noştri, noapte bună!

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Cântec lin, cântec de dor,
O secundă ne desparte
De iubirea tuturor.
Stânci la margine de lume,
Cruci la margine de drum,
Fără rost şi fără nume,
Noi vom adormi de-acum.

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Nu ne-aduce alinarea.
Sufletul-clopot se zbate
Când aproape ni-i plecarea.
Apă moartă, apă vie,
Viaţă – pasăre măiastră,
Viaţă, puf de păpădie,
Stele cad în palma noastră!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nopţilor de mai

Lumânari pe cerul negru strălucesc şi se arată
Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată.
Cântec lin, îndrăgostiţii, sărutându-se de zor,
Şi bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor.
Peste lumea-nviorată, adieri alene cad
Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard.
Ondulându-şi tâmpla ninsă printre valuri de rugină,
Se ascund sub stranii umbre, ca o arcă de lumină.

Lumânări pe cerul negru strălucesc şi se arată...
Trec ţinându-se de mână pe cărarea-mparfumată,
Tineri pentru care viaţa doar acum abia începe
Şi bătrâni nutrind speranţe, împletind uitarea-n plete.
Sus sunt sâmburi de lumină încolţind de strălucire,
Parcă îngeri trec în goană în divina lor nuntire.
Ninge-n suflet teiu-n floare, cântul eminescian,
În hamace de lumină ne alintă an de an.

Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată
Pier precum o strălucire şi spre zori ni se arată
Cuib de timpuri, peste timpul trecător şi în zadar.
Ciute trec spre miezul nopţii, la al nopţilor hotar.
Prinsă-n umbre veştejite, luna tremură şi plânge,
Ca aducerile-aminte, printre sângeri, numai sânge.
Cătălin şi Cătălina, iată-i! Parcă s-au schimbat.
Nu mai sunt cei din poveste. Vezi?! Ceva li s-a-ntâmplat...

Cântec lin, îndrăgostiţii sărutându-se de zor,
Stau ţinându-se de mână în al nopţilor decor.
Evantai de verde frunză mângâindu-i diafan,
Trece ca o adiere şi-ngenunche la altar.
Doar tăcerea, ca un cântec, varsă lacrimi de mătasă
Şi se pierde în uitare pe întinderea albastră.
Luna-n ei şi-ascunde faţa – ochi a toate ştiutor.
În iubire, ca în viaţă, totul este trecător.

Şi bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor,
Numărând dureri şi clipe, se tot tem de viitor.
Împărţită-i lumea, iată, în tristeţi şi-n bucurii.
Tu le vezi pe toate, lună! Lună, numai tu le ştii!
Prunci, trec alte anotimpuri... Mor bătrâni... Şi crucea lor,
Tu o mângâi în tăcere cu al lacrimii izvor.
De-i iubire ori e ură, tot ce-n suflet e ascuns,
Numai tu-n tăcerea nopţii, protector, le ai de dus.

Peste lumea-nviorată adieri adesea cad...
Paşii risipiţi în noapte pe sub frunzele de jad,
Parcă-nmuguresc pământul. Ce mirific colţ de rai!
Re-compun în necuvinte "Glossa nopţilor de mai"
Ca o pânză de păianjen, în a nopţilor sclipiri,
Luna-n razele-i de gheaţă prinde sute de iubiri.
Oh, ce lume! Ce mistere! Paşii-n parcuri de-ai să-i treci
Dă-mi un semn, arată-mi calea, ori aşteaptă-mă pe veci!

Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard...
Stelele în mândră horă, peste nopţi de ceară cad
Şi mustesc în anotimpul mult-renaşterii visate
Feţi frumoşi pe cerul vieţii, adieri de vis şi şoapte.
Dulci îmbrăţişeri de tineri, dulci îmbrăţişări de umbre,
Un vulcan ce din genune, spre lumină va erupe.
Dulce susur de izvoare, dulce cântec de cristal,
Peste marea inocenţei, sânger printre stânci de val...

Ondulându-şi tâmpla ninsă printre valuri de rugină,
Se ascunde printre ramuri o frumoasă Cătălină.
Ce Luceafăr se-ntrupează pe sub pleoapa tremurândă,
Când sub vraja de lumină, cu alt tânăr se sărută?!
Roi de fluturi în privire, dulce zâmbet în eter,
Se vor pierde într-o clipă pentru ea şi pentru el.
La balconul Julietei, dragostea împărtăşind,
Îl vezi veşnic pe Romeo, în iubire adormind.

Se ascund în stranii umbre ca o arcă de lumină...
Julieta se arată strălucind... ca o regină...
Amândoi, dormind în noapte, au pornit spre cer – quasar,
În iubire să răsară-n plânsul nopţilor de jar.
Altor suflete să fie un blestem sau o lumină,
În iubirile ascunse doar de pronia divină...
Oh, decât lumina lunii în privire se ascunde
Într-o dulce penitenţă pe sub clipele rotunde...

Se ascund în stranii umbre ca o arcă de lumină,
Ondulându-şi tâmpla ninsă, printre valuri de rugină.
Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard,
Peste lumea-nviorată, adieri alene cad.
Şi-s bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor,
Cântec lin, îndrăgostiţii sărutându-se de zor...
Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată,
Luminând pe cerul negru, strălucesc şi se arată.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi fiecare...

Şi fiecare are îngeri păzitori
În fluturi, în lumină, păsări, flori...
În pescăuşi ce se înalţă lin,
În ningeri blânde sau în cer senin...
În fluturi albi, în fluturi de ninsoare,
În stele şi iîn crini şi în fecioare.
Pentru darurile mele -
Cască şi cercei, inele,
Pulovere şi brăţări,
Lănţişoare, bluze, flori,
Mulţumesc acelei care
Zboară fără încetare
Peste lumi şi generaţii,
Printre-atâtea constelaţii.
Pescăruş cu aripi frânte,
Plâsul cine să-ţi asculte?!
Cine, înger de lumină,
Smuls de vânt din rădăcină?
Ce dureri ai îndurat?
Cui obrazul tău ai dat
Să îl pălmuiască-n noapte?
Ce calvar ai dus în taină
Fiică şi soţie, mamă?
Crucea ta, cu îndurare
Se apleacă... şi mă doare!
Tu eşti un vulcan de şoapte
Peste care, gândul meu
Îţi e pază-n miez de noapte
Şi te sprijjnă la greu.
Tu eşti aripă şi vis,
Eşti femeie şi artist,
Maică Sfântă şi lumină,
Candelă de muselină.
Ai venit, prin întrupare,
Crina, doar spre a salva
Moartea noastră trecătoare,
Lumea bună, de cea rea.
Zborul, lin arareori,
Se ascunde printre nori
Şi rasari - un Soare blând,
Pentru oameni, pe pământ.
Eşti lumină, înger, stea...
Jumătate, viaţa mea,
Ţie eu ţi-aş dărui.
Haide! Vremuri vor veni,
Când unite vom lupta,
Lumea asta vom schimba.
Zâmbet - dansuri de pleiade
Peste lumea noastră cade.
Oh, prin literă şi lege,
Om pe om se va-nţelege.
Voal de îngeri şi de stele
Peste chipul ţării mele.
Datorăm acestea toate
Vieţii cea fără de moarte.
Noi – popas, acelaşi drum,
Vom fi ghid prieteniei
Ce ne leagă şi acum.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Marea Neagră

E Marea Neagră lacrimă de noapte
Pe care arde lacrimă de jar,
Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte...
Şi dincolo de cer, un singur far...
Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina,
Nămeţi de alge, auriu nisip.
O geamandură te-a oprit, străina,
Spre-a te opri în suflet şi în timp.

E Marea Neagră lacrimă de noapte,
Purtând pe coapse mateloţi trudind,
Vin pescăruşi iubirea să-şi îngroape,
Având pe frunte al ninsorii nimb.
Un val de albă rochie de mireasă
Se-nalţă către cer în rugăciune,
Pe drum de albe stele vin acasă,
Căutător prin timpuri şi prin lume.

Pe care arde lacrimă de jar,
Uimită de tăcere, neagră noapte,
Eu călător rămân... şi triumfar.
Vin îngerii cărarea să-mi arate.
Îmi prind pe braţe stele de nisip
Şi cresc în mine stele de cleştar,
Sunt trecător prin al luminii timp,
Dar voi rodi în mine iar şi iar.

Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte
Prin mine trec, reprogramându-şi vrerea.
E rece, e-ntuneric şi e noapte,
Un anotimp de gheaţă-i mângâierea.
E schit, vuind sub stânci de valuri, marea,
Zăpezi de stele sub ninsori de vis.
Ne soarbe în adâncuri depărtarea
Polen de alb întunecat şi trist.

Şi dincolo de cer, un singur far...
Trec mateloţi plângând năvodul vieţii,
Cutremuraţi... Apusului de jar,
Îi îngenunche sub asediul ceţii.
Ce braţe reci! Morminte de cleştar,
În chingi de sticlă morţii iar şi-i strâng.
Se pierd spre mâine, iar şi iar şi iar
Şi trec pescari de vieţi înspre amurg.

Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina,
Zdrenţe de nea se-aşează peste scoici,
Nisipul se ascunde, poartă vina
Pierdutelor şi singurelor doici.
Brăzdează-n ceruri ancore de sticlă
Şi ninge flori de gheaţă peste lume,
Şaluri de fum spre ceruri se ridică,
Iar noi cădem în tristă plecăciune.

Nămeţi de alge, auriu nisip,
Melci răsucindu-şi drumul spre pieire,
Lumina ca un vis lucind pe chip
Ori veşnicul declin, nemulţumire,
Sunt toate pagini albe... Catafalc
Pe care paşii calcă nemilos...
Cu gheţuri stranii inima-mi îmbrac
Uiând de tot ce-n viaţă-a fost frumos.

O geamandură te-a oprit, străina.
Tu poposeşti pe trepte de cleştar.
S-a risipit şi s-a pierdut lumina,
Zadarnic arzi o ramură de jar.
La Marea Neagră doliul iar se lasă
Cu ningeri de priviri de albatros,
Te-ai îmbrăcat etern, în alb, mireasă,
În pace, în lumină, în frumos.

Spre-a te opri în suflet şi în timp,
Rămâi o clipă-acolo şi-ngenunche!
În truda ta, vei încrusta, îţi zic,
Iertare şi dureri. Cu pietre scumpe,
Împodobi-vei lacrimi de cristal.
Ca un vulcan te-nalţă către soare!
Te vei urca, prin fiecare val,
O stea de ametist, în "Carul Mare".

Spre-a te opri în suflet şi în timp,
O geamandură te-a oprit, străina,
Nămeţi de alge, auriu nisip,
Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina.
Şi dincolo de cer, un singur far,
Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte,
Pe care arde lacrimă de jar.
E Marea Neagră, lacrimă de noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru artişti

Am cunoscut artişti: poeţi, gravori,
Pictori şi interpreţi... Şi uneori
Am plâns cu ei, am râs cu ei deodată,
Cutremuraţi de noapte şi de soartă.
Dar lacrimi au în ochi pe scena vieţii,
Zâmbesc ori râd deodată cu poeţii.
Durerea din culise nu o ştim,
Doar pentru rolul lor mai suferim...

Am cunoscut artişti: poeţi, gravori,
Ei schimbă rolul vieţii uneori,
Zâmbesc când doliu-n suflete se lasă
În spatele durerii de acasă.
Circari şi pictori, oameni, au oftat
Jucând un rol anost şi trist, ingrat...
Dar au crezut în ei şi au luptat,
Prin jurământul lor s-au ridicat.

Pictori şi interpreţi... Şi uneori
Oameni zburând în goana după sori,
Cuvinte-aur, miere-n talisman,
Ocean de stele şi iubire-n dar,
Sângeri pe buze şi săruturi fine,
Un curcubeu, luciri diamantine,
A voastre sunt artişti! Vă aparţin!
De-aceea v-aplaudăm şi vă iubim...

Am plâns cu ei, am râs cu ei deodată
În lupta şi-n iubirea pentru artă.
Am suspinat... ne-ngenunchiaţi am fost
În zborul nostru lin pentru frumos.
Şi am sădit pe braţe şi în noi,
Altare de lumină pentru voi.
Un curcubeu în fiecare cânt,
Uniţi prin artă şi prin jurământ.

Cutremuraţi de noapte şi de soartă,
Bătând străini în fiecare poartă,
Cu ochii-n lacrimi, drumul ne-am croit
Şi mulţi străini de artă ne-au hulit.
Precum Iisus ducându-şi crucea grea,
Noi am ales a plânge şi-a lupta.
Vulcani am fost, arzând ca o feştilă
În drumul nostru lin către lumină.

Dar lacrimi au în ochi pe scena vieţii,
Când se îmbracă-n umbrele tristeţii
Şi peste pleoape doliul vieţii-şi lasă
Dorul de prunci, de fraţi şi de acasă,
Dorul de buni prieteni, de părinţi,
Se simt firavi, pierduţi, îmbătrâniţi.
Sunt două vieţi şi-un singur suflet parcă
Mereu călătorind pe-aceaşi arcă.

Zâmbesc ori râd deodată cu poeţii...
Sunt un atom uitat în trenul vieţii,
Un sâmbure ce ţi-a-ncolţit în palmă...
Iubiţi poeţi, trec vamă după vamă
Şi-n rând cu voi, urc treaptă după treaptă.
Ce minunată-i viaţa! Minunată!
Jocuri meschine, ură, gloanţe oarbe...
Călcaţi cu orice risc peste cadavre.

Durerea din culise nu le-o ştim,
Durerea lor cu ei n-o împărţim...
Un vis, o mască, o clepsidră spartă,
Un clopot, poate-un nume şi... o soartă.
Un joc de cărţi, la care cel mai bun
Trişează primul la-nceput de drum.
Artişi cu temeri şi tristeţi deodată
Şi ei iubesc... şi suferă... şi iartă...

Doar pentru rolul lor mai suferim,
Prin ei ne naştem şi prin ei murim.
O clipă doar şi timpul se opreşte...
Actorul, dintre falduri, ne zâmbeşte.
O reverenţă şi-un sărut fugar...
A mai trecut o zi din calendar
Şi-acelaşi rolul nostru e mereu –
Un mic artist, în viaţă, sunt şi eu.

Doar pentru rolul lor mai suferim,
Durerea din culise nu le-o ştim.
Zâmbesc ori râd deodată cu poeţii,
Dar lacrimi au în ochi pe scena vieţii,
Cutremuraţi de noapte şi de soartă.
Am plâns cu ei, am râs cu ei deodată.
Pictori şi interpreţi... Şi uneori
Am cunoscut artişti: poeţi, gravori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă florilor de gheaţă

De-atâtea ori, purificarea, ne-apare-n alb – boboc de crin.
Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim.
În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră
Ne luminază-ntunecarea şi revenim copii, acasă.
Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac,
Mustind din casa bătrânească, m-aşteaptă iar, să vin cu drag.
La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
O văd din uşă şi pe mama şi pe bunica. Ia aminte!

De-atâtea ori, purificarea ne-apare-n alb – boboc de crin,
Simbol adus copilăriei în care îngeri întâlnim.
Un anotimp de vis şi umbre, bătrâni, la tâmple cu ninsori,
Argint de stele în panere, copac împodobit cu flori.
Omătul fin cernut deodată, ţurţurii, omul de zăpadă...
Sub flori de gheaţă, flori de stele au început de ieri să cadă.
În Yan şi Yn se-mparte lumea, apus şi răsărit de zei,
Precum se-mparte viaţa noastră în anii buni şi-n anii grei.

Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim.
Dar timpul nu se mai întoarce, nici nu putem să îl oprim.
Trec amazoane iar în noapte, vânatu-a început târziu.
Mă-ntreb când am albit la tâmple. E prea curând şi nu mai ştiu
De ce în lumea mea, sub ochiul ceţos şi obosit, bolnav,
Culorile-au pierit sub umbre de neculori – negru şi alb.
Dar chiar şi-această întrebare îmi pare greu de descifrat
Şi inutil îmi e răspunsul cât n-am găsit un vinovat.

În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră...
Mă-ntorc plângând, copilărie, în amintiri, în gând, acasă.
Iubirea – lavă ce se-nalţă precum un val sub flori de vis,
Adoarme-n florile de gheaţă al căror mugur s-a deschis.
Sub voaluri fine de mireasă, virgină-n suflet, spre-napoi
Îmi trec privirile rămase cu amintirile de voi.
Viaţa şi moartea sunt poeme în care toţi ne întrupăm,
Numai sub troienite umbre, umbrita pleoapă ne-o plecăm.

Ne luminează-ntunecarea, să revenim copii, acasă,
Dar lumea-i albă şi-nainte şi alb în suflete se lasă.
Ne-aşteaptă tâmple de ninsoare, un clopot rece despicând
Lumea de dintre cei de-acasă şi recea piatră de mormânt.
De ce acoperiţi cu negru lumina-arzând ca o feştilă
Pe-altarul non-eternităţii?! Lăsaţi-mi strofa de lumină
Să treacă pe sub pomii-n floare! Pleoape de plumb... S-au risipt
Şi ierni şi stele, flori de gheaţă şi tot ce-odată am iubit.

Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac...
Copilărie, albă miere, cu gândul încă nu mă-mpac
Că te-am pierdut, mă-ntorc la tine şi-n rugă redevin copac.
Şi-mi cresc din trup aripi de îngeri, altoi din neamul geto-dac...
Nici nu mai simt cum ninge-n mine, deodată redevin vulcan
Uitând parcă de-a morţii clipă, rememorând an după an.
Mi-e-n sânge curgerea, un clopot, vuind spre cele patru zări,
Rodesc copaci la tâmpla ţării şi cad sub tâmple de ninsori.

Mustind din casa bătrânească m-aşteaptă iar să vin cu drag,
Dorul de mamă şi de tată, ninsori din crengile de fag...
Şi ninge-n mine flori de gheaţă şi mă cutremur repetat...
Curând mă voi întoarce-acasă. Străbuni şi iarnă m-au chemat.
Vin îngeri iar să poposească la tâmpla mea. Prima ninsoare
Sărbătorită cu bunicii şi îngerii, sub teiu-n floare.
Mă dor de-atâta nemişcare braţe şi gânduri şi tăceri,
Doar amintirile mă cheamă – altar al veşnicului ieri.

La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
Îmi amintesc deodat' de mama şi de bunica mea cuminte
Şi cade lacrimă de gheaţă pe alb mormânt de flori de nea
Şi ninge-n suflet cu iubire şi amintiri, măicuţa mea.
Venind din vremuri troienite, precum un clopot m-a strigat
Bunica mea, femeie blândă, ce-n alte timpuri a plecat.
Apoi mi-a spus: "Rămâi, copilă! Doar să te văd eu mi-am dorit."
Şi ninge peste chipul mamei şi al bunicii, flori de mirt.

O văd din uşă iar pe mama şi pe bunica. "Ţine minte!
Şi nu răspunde la chemare, noi suntem azi la cele Sfinte."
Argint în suflet şi în păr... Ninge la geam cu flori de măr.
În alte timpuri, când adorm, renasc prin voi, în adevăr.
Cad ploi de flori de gheaţă, pe-un alb mormânt şi trist,
Vă port de-o veşnicie, mirese de lumină, în gânduri şi în vis.
Cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă, peste morminte, clipe, viaţă...
Cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă... cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă...

O văd din uşă iar pe mama şi pe bunica... Ţine minte,
La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
Mustind din casa bătrânească, m-aşteaptă iar să vin cu drag
Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac.
Ne luminează-ntunecarea şi revenim copii acasă,
În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră.
Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim...
De-atâtea ori, purificarea ne-apare-n alb – boboc de crin.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă timpului uitării

Uităm c-avem părinţi, c-avem copii,
Şi viaţa ne acoperă-n uitare...
Uităm mereu, în fiecare zi,
Uităm că se trăieşte, că se moare...
Uităm de-un timp, cu fiecare ceas,
Şi sufletul ni-i o clepsidră spartă,
Că prea puţin din viaţă ne-a rămas,
Doar Dumnezeu nu uită, ci ne iartă.

Uităm c-avem părinţi, c-avem copii,
Ca un ecou ne pierdem în uitare
Şi nelăsând în urmă mărturii,
Pierim tăcut, ai nimănui, în zare.
Ne întrebăm de ce, călătorind,
Am coborât pe trepte de uitare,
Dar sentimente rând pe rând ne mint,
Iar noi vedem zadarnic cum se moare.

Şi viaţa ne acoperă-n uitare,
În vălătuci de fum şi teorii,
Oglinzi de ape şi oglinzi de soare,
Tăcere, axiome, reverii.
E universul un ocean de stele
Şi omenirea-ntrânsul se revarsă,
Ne cheamă şi ne plânge şi ne cere,
Ne-aşteaptă la întoarcerea acasă.

Uităm mereu, în fiecare zi,
De timp şi de visare, de tristeţe,
La tâmple albi cândva ne vom trezi,
Târziu, în ninsa noastră bătrâneţe.
Uităm de-o bucurie trecătoare,
Uităm să fim mai oameni, să zâmbim,
Alunecăm haotic în uitare
Cu sufletul prin noapte hoinărim.

Uităm că se trăieşte, că se moare,
Uităm a fi cu fiecare ceas,
Ne soarbe-n timpuri val de întristare,
Nimic în lume nu ne-a mai rămas.
Unde-i beţia visului în care
Ne înălţăm cu fiecare zi
Un fluture căutăto de soare?!
Oh, niciodată nimeni nu va ştii!

Uităm de-un timp cu fiecare ceas,
Trăim în deşteptare şi-n iubire...
Spre a uita, nimic n-a mai rămas,
Căci am uitat chiar şi de fericire.
Biet reumatic, tâmple de ninsori
Ţi-acoperă potecile spre soare
Şi uiţi cum se trăieşte deseori,
Dar vezi în jur, adesea, cum se moare.

Şi sufletul ni-i o clepsidră spartă...
Din cioburi de clepsidră ne-ntrupăm.
Uităm a fi... nefericită soartă!
Uităm să plângem şi să existăm...
De ce uităm?! Un semn de întrebare –
Scrtcircuit de neuroni... De ce?!
De ce se uită şi de ce se moare?
De ce mai luminează stelele?!

Că prea puţin din viaţă ne-a rămas,
Incontestabil, ştie fiecare
Şi bate în perete-acelaşi ceas
Acelaşi imn uitat de deşteptare.
Bate un clopot undeva-n înalt,
Ori e un tunet străbătând pământul...
În călimară curge repetat,
Uitând de câte-n lume sunt, cuvântul.

Doar Dumnezeu nu uită, ci ne iartă
Şi din iertare-adesea învăţăm
Că a uita e omenesc... Vreodată
N-ar fi de-ajuns durerea s-o uităm.
Că ochiul plânge, n-ar mai fi uitare,
Că doliul trece-n valuri de tristeţi...
E secetă în suflet... De ce oare
Mereu, Mărite Doamne, Tu ne cerţi?!

Doar Dumnezeu nu uită, ci ne iartă,
Că prea puţin din viaţă ne-a rămas
Şi sufletul ni-i o clepsidră spartă,
Uităm de-un timp cu fiecare ceas.
Uităm că se trăieşte, că se moare,
Uităm mereu, în fiecare zi
Şi viaţa ne acoperă-n uitare...
Uităm c-avem părinţi, c-avem copii...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!