Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Rodica Nicoleta Ion

Glossă marilor tristeți

Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt
Își lasă pașii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Și am dorinți...

Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieții mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Își lasă notele funeste sub umbre veșnic viorii.
Vuiește iar durerea-n lume, prin mine iarăși trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăși întunecarea poveștii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!

Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiț voi lumina, să ard.
Mă-nalț vulcan și-n transcendență atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generații, altoi de timp, să fiu, încerc
Și cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri și furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăț în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare și să mă risipesc în fum.

Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt
Aduc cu ele deșteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte și-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranță, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naște, nu-mi dați și dreptul să visez?!

Își lasă pașii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Același dor etern de îngeri în dănțuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemișcare, precum o umbră pe altar
Își lasă trena de tristețe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi și plâng cu fiecare ceas...
Veniți! Vreau să gustați dorința, ultima care mi-a rămas.
Nu știu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu știu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.

Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri.
Se-așează ca un roi de fluturi peste îmbujorații nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopții prinsă-n umbre?! Simți lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci șerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalță înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare – iubire, ură și durere.

Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăștiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni și sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc și strânge rodul de-atâta veșnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Șezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ți poposește...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubește!

De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinți?!
De ce când iarba crește încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deșertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... și am dorinți.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminți!
E cel de ieri, de dinainte de a se naște trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minții plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viața mea,
Spre a-nvăța: deșertăciune e timpul fiecăruia...

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Și am dorinți...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri,
Își lasă pașii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt.
Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul, concert din muzică de Bach.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Rodica Nicoleta Ion

Glossa ploilor de vară

Liane de verde s-au strâns...
Veghează al ploilor plâns!
Veghează tăcerea din noi,
Iubirea-mpărțită la doi.
Și-n tainica noapte de vis,
Doar eu sunt poemul nescris
Sunt plaja cu valuri ce dor,
Ocean și nisip mișcător...

Liane de verde s-au strâns...
Îmi pare că-i ultimul plâns.
În mine ard ploi de furtuni,
Ard frunze de jad în cununi...
Foșnesc pe sub băncile goale
Doar pași de lumini - fulgerare.
Și ploaia în râuri de sticlă,
Din nou, către cer, se ridică.

Veghează al ploilor plâns,
Tăceri, răsărit și apus...
Clepsidra se sparge în trei,
Nisipul, sub pulberea ei,
Ucide secundele pline
De dor, de dureri și de tine.
Mai lasă-mi în plânsul meu gând,
Mai lasă-mi un ultim sărut!

Veghează tăcerea din noi...
Sub sâni rubinii, ochii goi,
În goluri, pândind lumea toată,
Ne plâng și ne cheamă, ne iartă.
Ne-acoperă glezna-ncrustată
Furtuni nenuntite de piatră
Și lanțuri ne strâng tot mai tare
Și ploaia ne doare, ne doare...

Iubirea-mpărțită la doi -
Un pumn de amar, de gunoi
Și malul scurgându-se lent
Spre un sfârșit iminent.
Un tunet, un clopot de vis,
Pierdut și uitat, încă scris...
Un an, univers, galaxii,
Etern, numai verbul "a fi".

Și-n tainica noapte de vis,
Când stelele toate s-au stins
Și plouă și plouă și-n noapte
Se-aude o ploaie de șoapte,
Se-aude un imn de furtună
Și fulgeră, fulgeră, tună!
Te-ntreb unde pleci, de ce vii
La ore atât de târzii...

Doar eu sunt poemul nescris
Și flamura-aceluiași vis.
Etern peste umbre de cruci,
Doar mie-nchinare mi-aduci...
Sunt râu tulburat de dorinți!
Vulcanice gânduri, fierbinți,
Coboară prin mine, în ploi
Și plângem de vis amândoi.

Sunt plaja cu valuri ce dor.
Mereu ancorată... În zbor,
În ploi risipindu-mă sunt.
Sunt farmec și-adesea cuvânt.
Vă temeți de mine?! Plecați?!
De stâncă și val depărtați,
Cu pași risipindu-se-n vânt,
Fugiți de-al furtunilor cânt.

Ocean și nisip mișcător,
În inima ta mă strecor,
Se tulbură lumea și plângi,
De ploaie aminte-ți aduci,
De paparude, de Sfântul Ilie,
Dar nimeni nu pare știe,
Că-n seceta evului trist,
Doar eu, ploaia vieții, m-am stins.

Ocean și nisip mișcător,
Sunt plaja cu valuri ce dor,
Doar eu sunt poemul nescris
Și-n tainica noapte de vis
Iubirea-mpărțită la doi.
Veghează tăcerea din noi,
Veghează al ploilor plâns....
Liane de verde s-au strâns...

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Mângâieri de foc

Ce vremuri de criză! Ce de nenoroc!
Zadarnic picătura de voință...
Incinerând această lume...-n loc,
Ne vom zidi cenușa-n suferință.

Se zbat în noi furtuni, vulcani, cenușă.
N-avem cui plânge... Umeri nu mai sunt.
Doar către Cer ne-a mai rămas o ușă.
Ne sapă-n suflet fiecare vânt.

Avem o schijă-n inima ce plânge,
Pulsând speranțe, vise, adevăr...
Dar moartea parcă tot mai mult ne strânge,
Iar eu duc grija pentru-acest popor.

Aici, la noi, încă domnește ura
Și focul vieții mi-a pârlit lumina.
Îți simt pe suflet, iar, mângâietura.
Dar, vezi, cine să-mi ude rădăcina?!

Sunt urme de rușine pe retină.
M-a scormonit un sentiment ciudat
În goana după fală și lumină
Și pe retina mea s-a-ntunecat.

E glaucomul dragostei de sine...
Nimic nu este azi ca la-nceput.
Mi-a mai rămas o pată de rușine
Și-n mine m-am închis și plâng tăcut.

tem că-mi este rău când îmi e bine.
Și plec la îngeri să mă spovedesc,
Dar mint că e O. K. fără rușine.
Că-mi este bine vreau să dovedesc.

Și mulțumesc când plec... dar ce minciună!
Sunt iar murdar din cap până-n picioare
De boli, incest, durere, lacrimi, ură
Și spini se-nfig în carnea tălpii goale.

Mi-e iar război și diavolii din mine
Mi-alintă plânsu-n mângâieri de foc.
Și când mi-e rău, atunci mi-e cel mai bine...
Voi nu vedeți că nu mai am noroc?!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossă pentru cei săraci

Este o noapte geroasă,
Vulcani se înalță spre cer,
Ninsoare cheamă acasă,
Sub ram de mătasă, în ger.
La cumpăna nopții adoarme,
Sub umbre, un înger de nea,
Și nori se adună. Mi-e foame,
Mi-e foame de dragostea ta!

Este o noapte geroasă,
Copacii sunt triști și sunt goi
Și croncăne corbii pe casă,
Flămânzi și stingheri ca și noi.
Și gerul ne strânge, tot strânge,
Sărăcia mai mult ne apasă,
Mama suspină și plânge,
Amară tristețe e-n casă.

Vulcani se înalță spre cer,
Durerea-i prelungă văpaie,
Afară e ger, tot mai ger
Și vântul mai tare se-nfoaie.
Nici lemne de foc nu mai sunt,
Nici lacrimi a plânge cu jale,
Doar Ție-ți rugăm, Tată Sfânt,
Eternă, creștină-alinare.

Ninsoare cheamă acasă,
Mă-ntorc prin nămeți la trecut,
La mamă, la Zâna Crăiasă,
Cuminte, mă-ntorc spre-nceput.
Mi-e dor de gutuile coapte,
Le văd strălucind ca o lampă,
Le văd strălucindu-mi în noapte,
Le văd strălucindu-mi pe pleoapă.

Sub ram de mătasă, în ger,
Se pierde alaiul de îngeri,
Dispare – un vis, în eter,
Iar eu plâng cu lacrimi de sângeri.
Un cânt de argint peste sat,
Un clopot, biserici uitate,
Credință, un strigăt spre-nalt,
Le-am luat amintire pe toate.

La cumpăna nopții adoarme
Același colind de copil
Și goana prin vânt și ninsoare,
Iubirea cu iz juvenil.
Pe geană omătul coboară
Și visu-i văpaie și jar
Și lacrimi pământu-mpresoară,
Pe crucea și trupul-amnar.

Sub umbre, un înger de nea,
În timpuri, un înger de ceară,
Un înger în inima mea,
Din cer, ca un vis se coboară.
Pe tălpile goale, de prunci,
Dureri încrustate... și boală...
Și cute mereu mai adânci,
Pierzându-se-n ura de smoală.

Și nori se adună. "Mi-e foame!"
Răspunde ecoul mâhnit.
Pe față curg lacrimi amare
Și corbi, din adânc, s-au ivit.
Sub pleoape izbește furtuna –
Același ecou repetat.
Zadarnic fac semne cu mâna,
Ninsoarea, tăcut, m-a-ngropat.

Mi-e foame de dragostea ta,
Copil adormit în uitare,
Mi-e viața mai grea, tot mai grea
Și sufletul doare, tot doare!
Veghează-mi, ca somnul de veci,
Ușor, plin de taină să-mi fie!
Nu-mi da, n-am să vreau, (-nțelegi?),
port a durerii armie!

Mi-e foame de dragostea ta
Și nori se adună! Mi-e foame!
Sub umbre, un înger de nea,
La cumpăna nopții adoarme.
Sub ram de mătasă, în ger,
Ninsoare cheamă acasă.
Vulcan se înalță spre cer,
Este o noapte geroasă...

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Muha

Suflet de fum

Simt parcă picioarele adânc în nisip înfipte
și-n ochi lumina ce-mi sădește, lacrimi nedorite
Multe din ele au rămas necurse și secate
căci timpul de multă vreme, nu le mai socoate
Vreau să-mi deschid pentru ele, noi ferestre
să nu-mi las în nisipuri de timp, gânduri înrobite
Privirile în ocean vreau sau în deșert de lumină, să se-adune
far de izbăvire pentru șirul lung din lume de iubiri, ce-s nebune
Sita vremurilor acum văd că nu mai lasă decât ca să treacă
iubiri desperechetate, care pe mese
nu pot fi, nici măcar disecate
Podeaua lumii încet se aglomerează vrând să se prăbușescă
în neat de hăuri, în goluri de întuneric, cu răsărituri și apusuri furate
Am pictat amintiri pe fuioare de timp și pe mici, de viață fragmente
cuvinte de-ale mele, încrucișate, în zone de timp interzise
Am luat scara vieții și privesc fiecare treaptă, de-i strâmbă
și dacă umbre de întuneric în furtună, la colțuri pe ea se adună
Și-acum timpul meu pe mine la margini de ape mă-aruncă
și-mi strigă supărat, dute acolo chiar de n-ai, măcar nici-o vină!
Un pantof încovoiat și uscat lângă urma sa, stă pe-o plajă pustie
și nu mai are lacrimi, decât uscate, sub nisip cu durere-ngropate
Lumina din ochii lui încet se stinge și cu ce dor, ar mai vrea
iubire în viață și-n cuvinte poată pe cer, încă să dea și să scrie
Valurile dinspre ocean din lacrimi izvorate sunt acum la mică distanță
dar setea și durerea, arșita, îl ard și-n rug de foc
încă se zbate și nu vrea ca fără rost, iubirea, să-o părăsească
Timpul și clipa au sosit, scrum și cenușă albă lasă
și-așteaptă ca cineva pe plaja pustie cândva, mergând îngâdurată
dând cu piciorul în vânt să ridice o iubire de arșită arsă
în formă de mâini spre cerul albastru și cu-n suflet, în fum ce se roagă

poezie de (iunie 2009)
Adăugat de Viorel MuhaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Adevăr cu lacrimă

Ce crud adevăr și ce mare povară,
Destinul se-ntoarce cu liber permis...
Părinții nu sunt pregătiți să ne moară
Și-n jur este toamnă, e doliu și-i trist.

Trec frunze prin ploaia de lacrimi, amară,
Căci gustul de nucă la sân a-ncolțit,
Părinții ne sunt pentru mulți o povară,
Am uitat cât de mult pentru noi au trudit.

Norii trec și rămâne doar o lume pustie
Ploi de lacrimi... și vise. Repetabil destin...
O minciună e lumea, o minciună e viața,
Fericirea și lupta pentru care trăim.

Învățați să-i iubiți! Ei sunt rugă și pace,
Învățați că în ei e lumina de-a fi!
Îi veți pierde cândva... Vor veni să-i atace
Îngeri negri, în noapte. Și atunci vor pieri.

Vor fii umbre plutind pe un cer de tăcere,
Doar un nume și-o cruce, un destin trecător,
Fiecare din ei o povară va duce,
Amintiri și trecut și speranță și dor...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossă dușilor bătrâni

În râu de crini imperiali,
Sub margarete de lumini,
Mereu mai triști, proverbiali -
Sunt ale noastre rădăcini.
Tăcuți, la tâmple de ninsori,
Își duc pedeapsa de a fi
Și trec etern strălucitori...
Și trece fiecare zi...

În râu de crini imperiali,
Uitând de rostul lor de-aici,
Adorm, visându-se copii,
Nemuritorii mei bunici.
Și flori de nea îmi cad în păr,
Lumină pentru mai târziu,
Sunt înger și am prins zbor
Pe cerul nopții vioriu.

Sub margarete de lumini,
Privire învelită-n jar
Sunt ochii mei de lacrimi plini
Căci n-am să pot sămai am.
V-adăpostiți în infinit...
Troienele de trandafiri –
O lume fără de sfârșit
Și sfârtecate răni... și spini.

Mereu mai triști, proverbiali –
O arcă de visări pe cer,
Sub voalul timpilor amari,
Trec – o corolă de mister.
Bătrâni ce-n umbre au pierit
S-au revărsat - ocean de plâns.
Atât de tare v-am iubit!
Atât de repede v-ați dus!

Sunt ale noastre rădăcini
Bătrâni cu tâmplele fierbinți,
Pășesc de-acum pe-altar de crini
Și dorm etern... și dorm cuminți...
Ni-i ochiul lacrimă de ploi
Și plânsul lacrimă de jar.
Îmi sunt copacii triști și goi
Și satul singur și amar...

Tăcuți, la tâmple de ninsori,
Bătrâni aleargă spre prezent.
Sunt îngeri risipiți în zori,
Sunt stele pe un șevalet
Ce din clepsidra anilor
Au prins în fluturi de lumini,
zboare iarăși din decor,
Printre bătrânii pelerini.

Își duc pedeapsa de a fi
Rană de dor, rană de vis,
Iubirea zorilor de zi,
Și poarta către paradis.
Bătrâni, pe albul portativ,
Copaci sub timpi devreme morți,
Un vis cu clipele la schimb,
Bătând zadarnic pe la porți.

Și trec, etrn strălucitori
Și plâng bătrânii noștri iar,
Se sting sub jarul de ninsori
Sub ploi de plâns. Destin amar,
Ei s-au pierdut născând în noi
Vlăstari crescând spre transcendent,
Bătrâni plângând, la tâmple goi,
Cu suflet blând și inocent.

Și trece fiecare zi...
Și infinitul ne-a furat
Bătrânii toți, bătrânii fii.
Mamele triste ne-au plecat.
Mormântul alb, mormântul gol,
Regretul de a fi plecat,
Le vom purta în noi mereu
De-acum, ca orice vinovat.

Și trece fiecare zi...
Și trec etern strălucitori...
Își duc pedeapsa de a fi,
Tăcuți, la tâmple de ninsori.
Sunt ale noastre rădăcini.
Mereu mai triști, proverbiali,
Sub margarete de lumini,
În râu de crini imperiali.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossă timpului pierdut

Se întoarce spre esențe mistuind trecut și umbre
Și din iadul existenței, fabulos și cast erupe,
Întocmind eternității o recenzie de temeri,
Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni...
Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă
Peste tâmplele ninsorii, spre întoarcerea acasă.
O clepsidră risipindu-și în tăceri întoarceri stranii,
Viața, clipele frumoase, visul, tainele și anii.

Se întoarce spre esențe mistuind trecut și umbre -
Voal de foc și de lumină, un șirag de pietre scumpe,
Răsăritul de apusuri, mister fără dezlegare
Al iudaicelor treceri peste lumea în mișcare...
Clopot ce străbate jalnic suflet blând, suflet sfielnic,
A bisericii canoane, al dumnezeirii sfeșnic...
Umbra trecerii spre mâine prtător pe valul sorții
Spaima, plânsul și durerea cea de dinaintea morții.

Și din iadul existenței, fabulos și cast erupe
Voluptoasă devenire... Unde-i oare?! Unde? Unde?
Ce cărări mirajul pâinii îl primesc ca pe-o ursită?!
Unde-i cheia ce ascunde a tăcerilor ispită?!
Ne înscriem în lumină în eliptice orare,
Curcubee-n must de lacrimi, dăinuind etern în zare.
Oh, a trecerii durere o simțim ca pe-o povară...
Se așază jar de stele peste umerii de ceară.

Întocmind eternității o recenzie de temeri
Trecem - titluri și impresii, umbre albelor creneluri.
Universul, faima lumii, toate-s treceri irosite,
Spini înmugurind în noaptea nerostitelor ispite.
Și-n cenușa altor timpuri ne întoarcem spre-a-nnopta,
Însetați de albe treceri, pe potecile de nea.
S-a oprit deodată totul... Caruselul vieții noastre
Și suntem un gând, o umbră, cântul pasărei măiastre.

Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni,
Crucile purtând un nume, timpuri de credințe-gemeni,
întorc înspre geneză, "universuri de cuvânt"
Și-n a gnosticii lumină, vocea însămi o ascult.
Mulți mi-au irosit esența, trena de cristaluri pure,
În atâtea ipostaze când aveam alt chip, alt nume.
Altui regn aparținusem, iar acum, m-am întrupat
Om trudind de generații altor timpuri... Minunat!

Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă
Tâmplele eternității... Unde oare sunt acasă?!
Înfrățită în lumină și-n Duh Sfânt cu Dumnezeu,
Sunt doar lutul fără viață, trist căutător mereu.
Se aude-n mine clopot! Tunet! Ploile cheamă...
Fulger blând și șovăielnic aud strigătul de mamă.
Da-ți-mi brațul vostru fraged, prunci! Chemați--napoi!
Vreau ca înc-o veșnicie trăiesc de-acum prin voi!

Peste tâmplele ninsorii spre întoarcerea acasă,
așez pe catafalcul rugilor... Trăin, la masă,
Trupul meu își irosește timpul său și-n mine-apune
Și se risipește parcă ruginitul meu renume.
Sunt doar un nimic, adesea licurind precum o stea
Într-un vis... Trecut-au anii! Viață, nu mai ești a mea!
Voal de lacrimi de lumină și-ntuneric repetat
Care trece, trece, trece, într-un sfânt coabitat.

O clepsidră risipindu-și în tăceri întoarceri stranii
Suntem azi... Deodată parcă au trecut prin timpuri anii.
Vezi?! De-acum o amintire pe aleile pustii
Trecem noi, prea albi la tâmple, prea bolnavi și prea târzii...
Chiar și toamnele asudă de osânda noastră... Trist!
Clipele-au trecut... și viața... Totul pare-a fi un vis.
Praf de stele peste pleoape... Nimeni nu ne mai iubește!
Știm că va veni o noapte... moare cel care trăiește!

Viața, clipele frumoase, visul, tainele și anii
S-au pierdut în ceața vremii, în videoclipuri stranii.
Universuri paralele și-au intersectat durerea...
Noi, bătrâni și paranoici, ne lipsește mângâierea.
Diagnosticați senili, amputați de jurăminte,
Ne-ndreptăm ca un ecou către Cerurile Sfinte.
Rol mutației divine, printre îngeri ne-am pierdut
Și-am fost oameni... Ce rușine! Și o luăm de la-nceput!

Viața, clipele frumoase, visul, tainele și anii,
O clepsidră risipindu-și în tăceri întoarceri stranii,
Peste tâmplele ninsorii, spre întoarcerea acasă,
Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă.
Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni,
Întocmim eternității o recenzie de temeri,
Când din iadul existenței fabulos și cast erupe,
Ne întoarcem spre esențe, mistuind trecut și umbre.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossă cu și despre timp

Se scurge tăcerea-n clepsidră
Și ninge în noi liniștit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Un suflet, un gând obosit...
Se nasc chihlimbare la tâmple,
Se zbate o frunză de jad,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Gutuile – flamură ard.

Se scurge tăcerea-n clepsidr㠖
Și timpul – un râu de nisip,
Mai lasă secunde-n firidă
Și riduri pe stâncile-chip.
Mai lunecă-n noi risipirea...
De-o vreme murim repetat,
Se pierde – un vis, omenirea
Și totuși nimic nu-i schimbat...

Și ninge în noi liniștit...
La tâmple nămeți de lumină,
Căci timpul mai arde mocnit
Sub râuri de hrană divină.
Ni-i dor de apus! Răsărit,
Ni-s penele arse de dor
Tristețea în noi a-ncolțit,
Săruturi și flori ne-mpresor...

Azi chipul reflectă-n oglindă
Un fals imperfect, un poem.
Nu-s brațe, etern să cuprindă
Ascunsul, uitatul infern.
Și picură-n umbre tăcerea
Și cerul se frânge-n felii,
Vuiește-n furtună durerea...
Coboară în suflet stihii.

Un suflet, un gând obosit...
O linie frântă închisă
Și timpul de-acum s-a oprit –
O ultimă flacără... stinsă...
Un clopot bătând vinovat,
Ca inima-n pliuri de ape,
Spre cer, ca un vis a migrat...
Acum e atât de departe!

Se nasc chihlimbare la tâmple,
În inimi secundele mor,
De lacrimă pleoapele-s ude,
Prieteni, de voi ne e dor!
În valuri de stele se-afundă,
Se-afundă etern în uitare,
Lumina și viața pierdută...
Atunci vom afla că se moare...

Se zbate o frunză de jad...
Perdele-n liane de flori,
Se-ascund și-n mătanie cad...
O lume de vis și de ploi...
Și timpul ne ninge în gând
La tâmple iubirile ard,
Ne-ntoarcem acasă pământ
Ne-ntoarcem tăcut printre noi...

Trec îngeri cu plete cărunte,
Cărări în păduri de argint,
Trec oameni cu stele la tâmple...
Se-aude un cânt de alint.
Pornește alai de secunde
În timpuri de timpuri oprite
Și timpul în noi se ascunde,
În nunți de aduceri-aminte.

Gutuile – flamură ard,
La geamuri obloanele-s puse
Și pleoapele-s umbre ce cad
În timpuri de timpuri ascunse.
În stâncă de-acu ne-ntrupăm,
Ni-i plânsul ocean de cuvinte,
Un Sfinx, din prezent evadăm
Și plângem... și plângem cuminte!

Gutuile – flamură ard,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Se zbate o frunză de jad,
Se nasc chihlimbare la tâmple.
Un suflet, un gând obosit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Și ninge în noi liniștit...
Se scurge tăcerea-n clepsidră...

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossa timpurilor triste

S-a frânt viața-ndouă, în trei, în o sută...
Se stinge lumina și-n noapte pornim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim.
Cu privire de ciută urmărim în tăcere,
Durerea și plânsul din ochi șiroind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Și-un pas, ca o clipă, ne cheamă, murind.

S-a frânt viața-n două, în trei, în o sută...
Un clopot se-aude, ceva s-a sfârșit,
Ceva a-nceeput... În privire de ciute
Izvorul vieții e-un râu clipocind.
Lumina se schimbă deodată-n făclie,
O flacără geme în ochi muribund,
Un suflet se-ndreaptă spre-o lume pustie
Și-și pleacă genunchiul aici, pe pământ.

Se stinge lumina și-n noapte pornim...
Nu-i nimeni, în șoaptă măcar vorbească,
Nu-i nimeni, de ghețuri și frig vorbim
Și nu mai există un drum către casă.
Sub ramuri de sticlă ades poposim,
Se frânge tăcerea-n fragmente de vis,
De-atâta ninsoare la tâmple albim,
E ger, tot mai ger, un ger nepermis.

O stea în cădere, alaiul de nuntă,
O nuntă de cioclii plătiți a jeli,
Pornesc spre morminte cu pașii de ciută...
Ce false impresii! Un rol pentr-o zi...
Își scutură toamna, de jale, copacii,
Se tânguie ramuri sub lacrimi de ploi
Și-alungă vânatul în noapte, gonacii,
Străini, lângă cruce, rămânem doar noi.

Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim...
Copac fără viață, bătrânul nost tată...
Și noi, ca și el, datori o să fim,
mergem stingheri către lumea cealaltă.
Ne doare tăcerea, am vrea să-i vorbim,
În gând poposește, apoi pleacă iar,
Pe margine gropii, mai tare-l jelim.
Ce tată, ce tată, ce tată aveam!

Cu priviire de ciută urmărim în tăcere,
Sărutăm prada morții, un vulcan clocotim
Și se naște în noi ură, milă, durere,
Deodată, cu el în tăceri ne-nfrățim.
Ne privește din neguri însetată de sânge
Cu nări tremurânde, ciuta – un vis
Și în neguri ascunsă, zvârcolindu-se, plânge
Căci finalul vieții-i va rămâne nescris.

Durere și plânsul din ochi șiroind,
Tăcerea și zvonul de nuntă deoadată
În viață și moarte adesea nuntind
Fii-vor ori poate nu vor fii niciodată.
Cad frunze de miere din cerul beteag,
Trec vise și temeri la maluri de pleoapă,
Te-ai dus printe îngeri, tăicuțule drag,
Te-ai dus printre îngeri măicuța mea dragă.

Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Și-n lacrimi de miere, copii, ne-ntrupăm,
În tocuri lăsăm neînscrisele semne,
Suntem verbe ce-n lume, ca un vis evadăm.
Ne-nălțăm în neant fulgi albi de lumină,
Cu noaptea de zgură fuzionăm repetat,
Pentru toată tăcerea nu e nimeni de vină,
Pentru toată durerea sunt doar eu vinovat.

Și-un pas, ca o clipă, ne cheamă murind,
Ne arde iubirea – trecută pedeapsă,
Suntem doar o umbră, vulcan clocotind,
Ni-i poarta închisă, nu-i un drum către casă.
Aleargă prin umbre stihii... Pendulăm
Un ceaas peste timpuri departe de vreme
Și plângem și iarăși haotic zburăm
Și sufletul, trupul în rugă și-l cere.

Și-un pas, ca o clipă ne cheamă, murind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere,
Durerea și plânsul din ochi șiroind,
Cu privire de ciută urmărim în tăcere.
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă,
Se stinge lumina și-n noapte pornim...
S-a frânt viața-n două, în trei, în o sută...

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossa părinților celor de dincolo

Și lacrima îți e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate,
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparține
Și timpul parcă se oprește, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte.
Izvor de flacără se-aprinde și arde timpul în clepsidră,
În universuri se împarte, se-ndepărtează și se-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte și torci lăptoase stele-n tindă,
Eu brațele copilăriei, spre tine, mamă, le întind.

Și lacrima îți e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Izvor din alte universuri, unde nu-i timp, nici clipa doare,
Acolo unde sunt doar îngeri și viața-n veci îți aparține,
Acolo unde-i doar lumină și niciodată nu se moare.
Acolo-s sufocate umbre și alungirea clipei trece
Balsam, prin erele solare, când din fotoni ne întrupăm,
Acolo, liberi, îngeri zboară și nimeni zborul nu le-ntrece,
Iar noi ne plângem putregaiul în care veșnic ne scăldăm.

Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate
Închide geana spre apusul ce pești de aur a închis
Și mor în neguri mii de vise... Și visele-s de-acum deșarte,
Nu mai există fericire... Lumina flăcării s-a stins.
Pe plaja astăzi numai sânge, înlănțuită-n alge reci
Se risipește-n umbre stanii un albatros înlăcrimat,
Tu, învierilor regină, cu pașii-ți de tăcere treci,
Iar eu, o plajă de păcate, din somnul morții m-am sculat.

Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparține,
Osândă-a noastră suferință, clopot zbătându-se în piept,
Icoană-n suflet îmi zâmbește și voal din cetele divine
În falduri moi se-așează-n gânduri și-mi dau putere să te-aștept.
Oh, sărut mâna, dragă tată, în tine gândul mi-e zidit
Și-nmuguresc copac pe ceruri, mereu la sânul tău ivit.
mi-e somnul greu și-n vise iarăși icoana ta s-a zămislit,
Oh, sărut mâna, dragă tată, oh, nici nu știi cât te-am iubit.

Și timpul parcă se oprește, iată, tăcut te-ntorci din drum
Și stelele se sting în noapte și lacrimi cad lângă fereastră,
Te chem, mi-e dor de tine, tată și plâng și singură-s acum,
Îmi pare , nici eu, de-o vreme, nu mă mai pot simți acasă.
Ridic privirea înspre ceruri și cerul plânge-n ochii mei,
Seninul clipei se îneacă-n vârtejuri stranii și mă dor
Toți îngerii ce mă-nconjoară, apoi mă dor toți anii grei
Care-n iubirea părintească, de-o veșnicie îi măsor.

Izvor de flacără se-aprinde și arde timpul în clepsidră,
În ochiul plin de suferință secunde, grabnic se succed,
E lacrimă în ochiul Maicii și mama iar apare-n tindă
Doar un fragment dintr-o secundă, apoi ca pe un vis o pierd.
De-acum mi-e inima un clopot și bate plâns ca o chemare,
Mă-ntorc, o arcă rătăcită către aceleași rădăcini,
Din care-am izvorât în timpuri, vlăstar nălțându-se spre soare
Și-am înțeles ce grea e lupta și suferința prin străini.

În universuri se împarte. Se-ndepărtează și se-ntind
Liane, rugi de suferință și trecătoare bucurii,
Cu brațele urzindu-și plânsul, în brațe de lumini cuprind
Oh, drumuri lungi, drumuri de taină pe care ai putea vii.
Tu, unica icoană-n stare transformi lacrima-n argint
Și întristarea-n bucurie, la masa eu te invit.
Dă-mi brațul gândurilor tale, speranță vremilor ce vin,
Ca împreună,-n veșnicie, râdem și să suferim.

Când, mamă, vis apari în noapte și torci lăptoase stele-n tindă,
Când univers, prin universuri fuzionează repetat
Hrănind cu libertatea ființei himere prinse în oglindă,
Când legi și mii de axiome în alte lumi s-au scufundat,
Doar tu ești singura spre care-mi îndrept privirea. Tu, mereu,
Păstrezi și cerul și pământul – un talisman la gâtul tău.
Doar eu sunt unica ta fiică. Și numai tu, tăicuțul meu,
Ești îngerul și libertatea și calea către Dumnezeu.

Eu brațele copilăriei spre tine, mamă mi le-întind
Și păru-n stele croșetat ți-e, lumina fie-ți în privire!
Suntem întregul în repaos, soare arzând și jar mustind
Vulcan de pace și... măicuță, izvor de cânt și fericire.
Trec pași spre casa părintească și șoapte-vânturi ne recheamă,
Viori sub brațele de ramuri, aleile împarfumate,
întregim eternitatea, fim doar noi, iubită mamă,
Precum am fost în astă viață. Doar noi, întâiul pas spre moarte!

Eu brațele copilărie, spre tine, mamă, mi le-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte și torci lăptoase stele-n tindă.
În universuri se împarte... se-ndepărtează și-mi cuprind,
Izvor de flacără se-aprinde și arde timpul în clepsidră
Și timpul parcă se oprește, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte...
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparține –
Ocean de stele peste care trec lotci de-un timp îndoliate.
Și lacrima îți e mai caldă, vulcan al sferelor divine.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossă îngerilor din pustiu

E cerul senin câmp cu flori
Și lumea e doar un pustiu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi,
E toamnă și-atât de târziu.
Trec prunci fără mamă prin timp,
Săraci de părinți și iubiri,
Trec pruncii cu tată la schimb
Și lumii aduc mulțumiri.

E cerul senin câmp cu flori –
O lume de simple minuni.
Ei trec prin vulcanice zări,
Prin lacrimi și peste furtuni.
Străini în amonte plecați,
Aval de dureri luând în piept,
În noaptea de doliu sunt frați,
Legați prin destinul nedrept.

Și lumea e doar un pustiu,
Tăcere și lacrimi și ploi.
Sărmani prunci, cu voi vreau să fiu,
Să știu de-ale voastre nevoi.
Pe străzi insalubre și reci,
Dezbrăcați, înfometați, goi,
În liniștea nopții de treci,
Doar Domnul e-alături de voi.

Din pleoape curg lacrimi de ploi,
În suflet e-un râu de dorinți,
Spre Tatăl Ceresc numai voi
Înălțați repetat rugi fierbinți.
Făeă voi lumea toată ar fii
Un pustiu și un timp în zadar,
Căci ne-am naște în goluri de zi
Și prin noapte vom trece arar.

E toamnă și-atât de târziu,
Voi plângeți cu toamna deodat',
O ramură udă să fiu,
O pleoapă, un vis... m-am rugat.
S-acopăr cu sufletul meu
Durerea ce-n voi a-ncolțit,
fiți pentru mine, mereu,
Un drum către plus infinit.

Trec prunci fără mamă prin timp
Popasul din ceasul târziu,
O flacără slab pâlpâind
Pierind prin abstractul pustiu.
O clipă din binele ieri,
Speranța eternului mâine,
Un vis – piedestal altor veri,
Flămânzilor colțul de pâine.

Săraci de părinți și iubiri...
Să-mi trec peste timp sărăcia,
În carnea aceleiași firi,
încolțească-omenia.
Un gând pâlpâind hrănitor
În suflet cerșindu-și dreptate,
O ploaie, un tremur ușor,
Un pas, încă unul spre moarte.

Trec pruncii cu tată la schimb,
Își plâng neiertarea prin noi,
O poartă spre-al timpului nimb
Mânjită de-a grijilor ploi,
Nevoi repetat le urzesc
Durerea și dreptul de-a fi...
Se-ntreabă de ce mai trăiesc,
De ce mai există o zi.

Și lumii aduc mulțumiri –
Același ecou repetat,
Aceleași dureri, tânguiri
Ce-n noi, ca un cânt s-au creat.
Fiți, oameni, mai buni și mai drepți!
Dați celor ce plâng – cei ce n-au
Lumină, etern înțelepți...
Făclii de dreptate vă vreau!

Și lumii aduc mulțumiri...
Trec pruncii cu tată la schimb,
Săraci de părinți și iubiri,
Trec punci fără mamă prin timp.
E toamnă și-atât de târziu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi
Și lumea e doar un pustiu...
E cerul senin câmp cu flori...

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossă... de toamnă

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... și se risipește.
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Și transcendent prin altă lume ne urmărește fericirea.
Poem clocotitor și sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... și se risipește
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubește.
Se scutură de umbre noaptea... și frunze cad... și lacrimi cad,
Doar șoapta-n cețuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenușa existenței – un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăși în pași grăbiți spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeași umbră, poem tăcerilor de ieri.

Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește.
Bat ramuri clopotul tăcerii și val de-nsingurare crește.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porți închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputința ce trup de suflet o desparte.
Veniți să frângem brațul toamnei, la geamul vieții nu mai bată!
Căci bieți bătrâni și reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...


Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Și vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, țâșnesc vulcanii și curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre șuvițe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... șoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate este toamna-n care m-aș fi născut, ai fi plecat.

În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomorați și goi.
Sfioși, în plângerea de gheață, ne strângeți – pumnul de pământ,
Apoi călcați cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.

În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri și taină aplecate,
Ne prind în cruda penitenț㠖 un pas stingher trecând spre moarte.
Amar și trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenișuri de spreranță ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieți penitenți în toamna vieții, atât de triști, bolnavi și goi...


Și transcendent prin altă lume ne urmărește fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniștea și doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureșul singurătății eu te revăd, iubită doamnă...

Poem clocotitor și subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de cețuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Și ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopți mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveștile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ți arăt imensitatea... Și cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Și din aducerile-aminte
revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Și să ne-ntoarcem în uitare și noi, o ploaie pe pământ.
râdă iarăși curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, același suflet, de dorul tău, iubita mea.


Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor și sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Și transcendent prin altă lume, ne urmărește fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... și se risipește.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Altă glossă... de toamnă

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... și se risipește.
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Iar noi, de dincolo de moarte, cânta poemele iubirii.
În jarul stelelor de-o clipă ne regăsim nemărginirea
Și transcendent prin altă lume ne urmărește fericirea.
Poem clocotitor și sumbru, un somn profund, bolnăvicios,
Pornim în vis, pe drum de stele, întâiul pas de abanos.

De toamnă tremură-n adâncuri lumina... și se risipește
În ochi înfometat de stele... acelui care mai iubește.
Se scutură de umbre noaptea... și frunze cad... și lacrimi cad,
Doar șoapta-n cețuri mai vibrează în timp ce flăcările ard,
Lăsând cenușa existenței – un timp ascuns la ceas târziu,
Când biet semănător de lacrimi, altar tăcerii am să fiu.
Singurătatea trece iarăși în pași grăbiți spre nicăieri,
Iar eu rămân aceeași umbră, poem tăcerilor de ieri.

Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește.
Bat ramuri clopotul tăcerii și val de-nsingurare crește.
Altar întunecării noastre, genunchiului îi e oprire
Când vânturi bat, când plânge cerul întru a noastră mântuire.
Sunt lacăte la porți închise... Ceru-i mormânt de păsări moarte,
Ascunde toată neputința ce trup de suflet o desparte.
Veniți să frângem brațul toamnei, la geamul vieții nu mai bată!
Căci bieți bătrâni și reumatici au tot umblat din poartă-n poartă...

Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii
Și vuiet vine de departe... cutremură legile firii.
Se-adună-n zări întunecate secunde-timpuri peste care
Ard lumânări, țâșnesc vulcanii și curge lacrima ce doare.
E toamnă... palidă fecioara, etern nutrind spre puritate...
Printre șuvițe despletite leargă-n fiecare noapte.
E toamnă... șoaptă de lumină unui apus însângerat.
Poate este toamna-n care m-aș fi născut, ai fi plecat.

În noi, de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Viori de dor nestăpânite, caleidoscopul amintirii.
Trudim cu fiece secundă, lăsând nisipul în oasoare
Spre risipire peste lumea în care deseori se moare.
Plecăm cu fiecare toamnă, dar ne întoarcem înapoi
În lumea voastră trecătoare, copaci posomorați și goi.
Sfioși, în plângerea de gheață, ne strângeți – pumnul de pământ,
Apoi călcați cu nepăsare, străini, pe trupul nostru sfânt.

În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea.
Dealuri de umbre se ridică! Se-ngroapă-n umbre omenirea!
Gene de ramuri, pleoape stranii, de gri și taină aplecate,
Ne prind în cruda penitenț㠖 un pas stingher trecând spre moarte.
Amar și trist e universul! Amară-i trecerea spre mâine,
Precum o pâine de secară... Apoi o altă toamnă vine.
Păienjenișuri de spreranță ne poartă-n timpuri înapoi,
Bieți penitenți în toamna vieții, atât de triști, bolnavi și goi...

Și transcendent prin altă lume ne urmărește fericirea.
A noastră-i toamna asta rece, a noastră e nemărginirea.
Ne soarbe liniștea și doarme sub pleoape negre de granit
Ochiul orbit de prea devreme, ochiul de prea curând cernit.
În sobă ard spre înviere, prin marea flacără de sânger,
Un gând la marginea pădurii, un vis, o aripă de înger.
Pivesc icoana-mpodobită... miroase a gutui, a toamnă!
În iureșul singurătății eu te revăd, iubită doamnă...

Poem clocotitor și subru, un somn profund, bolnăvicios...
În rochii albe, decoltate, sub voal de cețuri, argintos,
În glas de clopot, în tăcere, ascund quasari în pumnul meu
Și ard vulcan... ocean de frunze mă soarbe în adâncul său.
Sunt nopți mai lungi, zile mai scurte... Bătrâni amnezici rătăcesc...
Doar în poveștile cu zâne, eu, doamna mea, te regăsesc.
Colind cu tine, înger! Pacea, în palma mea-i prizonieră...
Colind cu tine, scumpă doamnă, în lumea noastră austeră.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos...
Vreau să-ți arăt imensitatea... Și cerul cât e de frumos.
Să ne pitim în praf de stele, umbre pe ceruri rătăcite,
De-acum, mereu, iubită doamnă! Și din aducerile-aminte
revărsăm în lumea noastră atâtea ploi câte mai sunt
Și să ne-ntoarcem în uitare și noi, o ploaie pe pământ.
râdă iarăși curcubeul pe sănii moi de catifea,
Iar eu să ard, același suflet, de dorul tău, iubita mea.

Pornim în vis pe drum de stele, întâiul pas de abanos,
Poem clocotitor și sumbru, un somn profund, bolnăvicios.
Și transcendent prin altă lume, ne urmărește fericirea...
În jarul stelelor de-o clipă ne-am regăsit nemărginirea,
Iar când de dincolo de moarte cântăm poemele iubirii,
Căci dor de dorurile toate orchestrele re-devenirii,
Chihlimbărie cade frunza și-n gândul nostru se oprește.
De toamnă, tremură-n adâncuri lumina... și se risipește.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossa adevărului universal

O lacrimă, dreptul de-a fi,
Tăcere și vise, uitare,
E tot ce rămâne-ntr-o zi,
Vedem repetat cum se moare.
Apoi ca o frunză în vânt,
Un clopot de doruri străine,
Ne ducem, ne ducem pe rând,
Pe drumuri eterne, virgine...

O lacrimă, dreptul de-a fi,
Hulpav univers ți rapace,
Le vom avea într-o zi...
Și lumea din jur iarăși tace...
Clepsidra sa spart în tăceri,
În taine și-n cioburi de sticlă,
Din timpul trecutului ieri,
Cenușă de jar se ridică.

Tăcere și vise, uitare...
Din tocul în stele-nmuiat,
Curg lacrimi, curg lacrimi amare,
Iar ochiul e-un cer răsturnat.
Mă dor sub a versului pleoapă
Cuvintele, verbul "a fi",
Alunecă-n mine și sapă,
De dor și de vis, poezii.

E tot ce rîmâne-ntr-o zi,
E tot ce vom fi într-o clipă
Și-n jur e mister, sunt copii,
Noi plângem și-ades ne e frică.
Uităm și ne naștem tăcut
Din pace, din vis, din uitare.
Bunicul la tâmple cărunt,
Mai trece în vis pe cărare.

Vedem repetat cum se moare,
De teamă vulcani devenim,
Erupem și coapsa ne doare,
Bătrâni începem fim.
Troiene de clipe se-nalță,
Murim și trăim repetat
Și trecem haotic prin viață,
Copii și părinți ne-au uitat.

Apoi ca o frunză în vânt,
Din ramura-trup astăzi frântă,
Focuri de lacrimi erup,
Iar vântul cu plângeri ne cântă.
Se-apropie ani brumării
Și ramuri dansează în noapte,
O viață în ere târzii,
O viață de lacrimi și șoapte.

Un clopot de doruri străine,
Același ecou repetat,
Tăcerea se-ntoarce la mine
Și toți cei din jur m-au uitat.
Nu știu nici ce sunt, nici ce este
Durerea din urmă de clipă,
În urmă rămâne-o poveste
Și munți de tăceri se ridică.

Ne ducem, ne ducem pe rând,
Morminte și cruci renegate,
Ne ducem, rămânem cuvânt,
În lume, în viață, în moarte.
Acolo-n nimicul etern,
Suntem doar o clipă uitată...
Eroi trecători prin infern,
Petală de rai, niciodată.

Pe drumuri eterne, virgine,
O frunză pe veștedul cer,
Se-ntoarce, se-ntoarce la tine,
Învăluită-n mister.
Se stinge pe dealuri pădurea,
Cărare de jad încolțește,
Se-mbracă-n argint astăzi lumea
Și totul în jur strălucește.

Pe drumuri eterne, virgine,
Ne ducem, me ducem pe rând,
Un clopot de doruri străine...
Apoi, ca o frunză în vânt,
Vedem repetat cum se moare.
E tot ce rămâne-ntr-o zi,
Tăcere și vise, uitare,
O lacrimă, dreptul de-a fi...

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossa contrariilor

Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu
Și furtuni mi-apasă venele fragile,
Mi-ai pătruns în sânge și te zbați mereu,
Clopot de lumină între nopți și zile.
Vis de cianură, timpul ți-a croit
Calea către mâine și-n ustiu se naște,
Printre molecule, ultimul sosit.
Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaște.

Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu.
Nu ești libertate, nu ești nici iubire,
Însă fără tine știu că-mi este greu,
Tu ești o lumină fără-asemuire.
S-au ascuns în tine sute de contrarii...
Eu, fiindu-ți balanță aplec smerit,
Tu în drum spre moarte, eu în drum spre viață...
Pentr-o veșnicie pașii ne-am unit.

Și furtuni mi-apasă venele fragile...
Tu te-ascunzi în neguri, eu mă reclădesc
Și mă nas de-a pururi arcă de iubire.
Altor generații, alt altar clădesc.
confrunt adesea cu dureri în tâmplă,
Tai întunecarea, căci cuțite reci
Au pătruns în rana și așa adâncă.
Tu, balsam prin timpuri, iarăși vrei treci.

Mi-ai pătruns în sânge și te zbați mereu,
În balans sunt toate și etern vor fi,
Tu ești paj de negru, voal de alb sunt eu.
Eu sunt viața însăși, zilei voi sluji.
În balans sunt toate, nu-i repaos, dar,
Zbatere ori pace, jug ori libertate,
Oameni mari cu vicii, oameni mici cu har,
Timp curgând în drumul vieții către moarte.

Clopot de lumină între nopți și zile,
Jalea nopții,-n tine, etern se dezbină,
Eu alerg întruna către nemurire,
-nconjoară iarăși îngeri de lumină.
Se atrag contrarii, suma lor e-n timpul
Ce plus infinitul din drum l-a oprit,
Tu cobori cortina, minus infinitul,
Ca un pas în moarte ne-a demenit.

Vis de cianură, timpul ți-a croit
Calea către mâine, netedă și ninsă...
Ca un mort în noapte, timpul s-a oprit,
Plânsă plecăciune, am căzut învinsă.
Între alb și negru, remușcări, tăceri...
Strânsă legătură între nu și da,
Alpha și omega, între azi și ieri,
Nu-i decât o noapte lungă, tristă, grea.

Calea către mâine și-un pustiu se naște,
Nuntă de contrarii, vicii și defecte,
Nimeni nu se teme, nimeni nu cunoaște...
Calea către mâine, plină-i de secrete.
Viziunea-i tristă, apele-s murdare...
Și război și pace,-au început deodat',
Sufletul ne este plâns și remușcare,
N-am găsit în timpuri nici un vinovat.

Printre molecule, ultimul sosit...
Morții, din cenușă s-au sculat... Și plouă...
Cimitir de umbre, căți or fi jelit
Crucile de piatră, haina ta cea nouă?!
Trec stihii în goană, noaptea s-a lăsat
Ca o pelerină peste lumea toată,
Nu există încă nici un vinovat!
Se atrag contrarii... soarta-i vinovată!

Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaște,
Se intitulează "ultimul sosit"
Cel care de mâine iarăși se va naște
Și-l vom recunoaște... El a izbândit!
Joc de molecule, transcendentă cale,
Ninge cu poeme pe poteci de verbe,
Aprigă furtună! Infinită jale!
Lupta noastră este mereu mai acerbă...

Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaște.
Printre molecule, ultimul sosit.
Calea către mâine și-n pustiu se naște...
Vis de cianură timpul ți-a croit.
Clopot de lumină între nopți și zile,
Mi-ai pătruns în sânge și te zbați mereu
Și furtuni mi-apasă venele fragile...
Te-ai mutat de-o vreme, în sufletul meu.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Univers

Se schimbă cerul a furtună... Linii de fulgere răsar
Pe cerul vinețiu și putred, în dansuri frânte, de cleștar...
Plâng ochi... Ai cui fie oare?! Sub ce blestem au adormit
Și-acum, din umbre de furtună, ca un oracol s-au ivit?

Taie lumini întunecarea, vâltori de ramuri se ridică
Pe plumburii fâșii de ceruri, pe veșnice cărări de sticlă...
Nu-i pas să-și treacăneprezența,-n tăceri uitate și permise,
Căci au pierit în umbre stranii, atâtea ploi, atâtea vise...

Sălbatice toreadoare, secnunde-n goluri se răsfiră...
Câtă grandoare, câtă teamă, de-acum, pe mantia divină...
Și sufletul se risipește, se strânge, piere, se răsfrânge,
Înnobilat de suferință, în crud picături de sânge.

Veșmânt de lacrimi... Val de stele pierind în neagra-ntunecare...
Doar fulgerul lumină cerul îndoliat de așteptare..
Ridic un braț... Apare luna... se stinge în frânturi apusul...
Adorm sub umbra vineție și-n urma mea se stinge plânsul...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Univers

Se schimbă cerul a furtună... Linii de fulgere răsar
Pe cerul vinețiu și putred, în dansuri frânte, de cleștar...
Plâng ochi... Ai cui fie oare?! Sub ce blestem au adormit
Și-acum, din umbre de furtună, ca un oracol s-au ivit?

Taie lumini întunecarea, vâltori de ramuri se ridică
Pe plumburii fâșii de ceruri, pe veșnice cărări de sticlă...
Nu-i pas să-și treacăne prezența-n tăceri uitate și permise,
Căci au pierit în umbre stranii, atâtea ploi, atâtea vise...

Sălbatice toreadoare, secnunde-n goluri se răsfiră...
Câtă grandoare, câtă teamă, de-acum, pe mantia divină...
Și sufletul se risipește, se strânge, piere, se răsfrânge,
Înnobilat de suferință, în crud picături de sânge.

Veșmânt de lacrimi... Val de stele pierind în neagra-ntunecare...
Doar fulgerul lumină cerul îndoliat de așteptare..
Ridic un braț... Apare luna... se stinge în frânturi apusul...
Adorm sub umbra vineție și-n urma mea se stinge plânsul...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossă întunericului etern

În întunericul perfid,
Scormonesc câte-o secundă
Și-n ochi, spre dincolo de zid,
Universul meu asudă.
Sunt iederă, trudind spre-nalt,
-nțeapă muguri de lumini,
Făclii de vis în mine ard,
Poeme-mi cresc prin rădăcini.

În întunericul perfid
O arcă pe-un ocean de jar
zvârcolesc și mă întind
În lumea fără de hotar.
Pe pleoapele de jad și plumb
Sângeri îmi cresc în răsărit,
Chiar dacă redevin amurg
Și o secundă am murit.

Scormonesc câte-o secundă...
Pe a timpului cărare,
Trece un alai de nuntă
Și-un convoi de-nmormântare.
Relative deci sunt toate,
Iluzorii vise, temeri,
Toți ne pierdem în uitare
Printre lucruri, printre semeni.

Și-n ochi, spre dincolo de zid,
Îmi cresc secundele-n cuvânt,
Precum apare-un razelit
Dintre mormane de pământ.
Rănit, îmi cade-un albatros
În palma-ntinsă în neant
Și timpul parcă s-a întors
Cu el alături, din înalt.

Universul meu asudă
Și emisfere se divid,
Este aceeași luptă crudă
În întunericul perfid.
Și se succed război și pace,
În suflet m-am cutremurat,
Fiindcă-n mine astăzi zace
Poem cu frunze de granat.

Sunt iederă trudind spre-nalt,
Cuvânt topindu-se în soare,
Și în poem m-am afundat
dau tăcerilor culoare.
Pe sâni mi-am pus un șevalet
Și prins în cele patru zări,
Pruncul din mine, inocent,
Pierea în fluturi de ninsori.

-nțeapă muguri de lumini,
Sângerează ființa-ntreagă,
Au prins în mine rădăcini,
Poemele și-n jur mi-aleargă.
Azi slobod din necuvânt,
Sângerez cuvinte-n noapte
Și în tăcere mă ascund...
Plâng la margine de șoapte.

Făclii de vis în mine ard,
i-e trupul rug, altar sunt eu
Și sânge pietrelor de jad
Scurgându-se din ochiul meu.
La tâmple iar îmi înfloresc
Ghețari și în clepsidra spartă,
Ca un poem înmuguresc
Și cu nimic nu-s vinovată.

Poeme-mi cresc prin rădăcini,
Sunt un copac pierdut în zări
Și trec în rânduri pelerini
La tâmple albe de ninsori.
Azi frunzele mi s-au topit
Și-ntunecat, un alb mormânt,
Îmi spune iarăși "bun venit!"
Eu n-am să-i spun nici un cuvânt.

Poeme-mi cresc prin rădăcini,
Făclii de vis în mine ard,
-nțeapă muguri de lumini,
Sunt iederă trudind spre-nalt.
Universul meu asudă
Și-n ochi, spre dincolo de zid,
Scormonesc câte-o secundă
În întunericul perfid.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossa plecării spre nemurire

În ochil gri, încețoșat și cav,
Precum o clipă îndrept spre mâine,
Mi-e trupul obosit și sunt bolnav...
Cer de la prunci un colț uscat de pâine.
Îmi fac din amintire căpătâi
Și mă înțeapă spinii din privire...
Străine călător, te rog, rămâi!
Fii tu ultimul strop de fericire!

În ochiul gri, încețoșat și cav,
Am scris povești, poeme și istorii.
Am smuls din cerul devenit concav,
Apusurile, stelele și zorii.
Pe coala alba a luminii-am scris...
Un mire pe o rochie de mireasă.
În sentimente, azi, întâiul vis,
poartă pe cărări de dor, acasă.

Precum o clipă îndrept spre mâine,
Dar strâng sub pleoape amintiri de vis,
Rodiți în mine ca un spic în pâine,
Când alte căi spre cer i s-au deschis.
Mi-e vocea clopot sfredelind tăcerea
Și-n voi aud strigarea repetat,
Aud iubirea și aud durerea,
Dar voi pleca cu sufletul curat.

Mi-e trupul obosit și sunt bolnav...
În gând, străbunii,-au înălțat palate.
Îl văd în cețuri pe tăicuțul drag,
Iar mama iarăși s-a ivit din moarte...
Sunt pe altar, gătite-a le primi,
Coroane de lumini. Și lacrimi... flori,
Cu ei îmi voi trăi întâia zi
De dincolo de viață și de nori.

Cer de la prunci un colț uscat de pâine...
Ei privesc... tăcerile mă dor.
Eu lăcrimez. Și candela, spre mâine,
Arde în suflet pâlpâind ușor.
M-așteaptă toți străbunii. Și coboară
Îngeri de stele îmbrăcați în alb.
chemă ân a morții călimară
Eu dorm un somn de veci pe catafalc.

Îmi fac din amintire căpătâi
Și dorm, copii, cu voi, ultima noapte...
"Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi!"
Se-aude iar ecoul unei șoapte...
Sunt ostenită de dureri și plâns!
Străin care-mi urzești la căpătâi,
De-acum este târziu! Și eu m-am dus.
E drumul meu către străbuni, dintâi.

Și mă înțeapă spinii din privire...
Vă tânguiți cu fiecare ceas.
Grăbesc, de-acum, să trec spre nemurire,
Iar plânsul vostru nu mai are glas.
Tăcerea voastră-i aripă de ceară,
Când zborul meu e frânt de neputeri,
Vezi, lacrima de-acum e mai amară...
Mai negru-i doliul fiecărei seri!

Străine călător, te rog, rămâi!
Nu-mi face somnul greu, alungă-mi teama!
E drumul meu către înalt, dintâi
Și în adânc îmi sângerează rana.
Aprinde-n tindă candela! Să știu
îmi va lumina întunecarea.
Nu plânge! Fericită vreau să fiu!
Spre Dumnezeu să pot găsi cărarea...

Fii tu ultimul strop de fericire!
Căci sunt al nimănui și-am rătăcit
Am căutat prin timpuri, din iubire
Să mă hrănesc. Iubire n-am primit!
Am împărțit la semeni omenia
Și licărul iubirii a-ncolțit,
Dar când iubirea a rodit într-ânșii,
De teama mulțumirii au fugit.

Fii tu ultimul strop de fericire!
Străine călător, te rog, rămâi!
Și mă frământă spinii din privire,
Îmi fac din amintire căpătâi...
Cer de la prunci un colț uscat de pâine,
Mi-e trupul obosit și sunt bolnav.
Precum o clipă îndrept spre mâine,
În ochiul gri, încețoșat și grav.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Glossa târziilor toamne

Nori pe cerul de mătasă,
Prea întristat. Și-n vânt fugar,
Negre păsări trec spre casă...
Mormintele sunt în zadar...
În clopote de voci și plâns,
Rănind și îngeri și lumini,
Bătrânii noștri s-au tot dus,
În noi lăsându-și rădăcini.

Nori pe cerul de mătasă...
E toamnă-n suflet de bătrâni.
Ce trist e drumul spre acasă
Și-s nori în suflet de români.
Zarea s-a întristat deodat'
E-atâta gri în noi și-n jur.
Câtă durere a-ntristat
Uitatul suflet de român!

Prea întristat și-n vânt fugar,
Un pescăruș pătează zarea
Și plânge disonant în deal
Un clopot, precum plânge marea.
Se sting la maluri de dureri
Furtuni și suflete deodată.
Mormântul fiecărei seri,
Bătrâna cruce își așteaptă.

Negre păsări trec spre casă...
Toamna-n suflet s-a lăsat,
Ruginie, dar frumoas㠖
Vis de rugi și rod bogat.
Între cețuri stă ascunsă,
Ca un toc în călimară.
Veșnic stă pe gânduri dusă,
O gutuie dulce-amară.

Mormintele sunt în zadar.
Zadarnic timpul din osoare.
Se moare iar și iar și iar
Și viața și tăcerea doare.
Se strâng pe crucile de lemn
Păsări hulpave de bazalt,
Coboară treptele-n infern
Spre picătura lor de iad.

În clopote de voci și plâns,
Vuiesc clepsidrele și dor.
Se-ndreaptă viața spre apus –
Un anotimp șuierător.
Se văd în zare ca un râu,
Morminte în mărgean de cruci.
Străine, eu te văd și știu
în curând ai să te duci.

Rănind și îngeri și lumini,
Ni-i viața trecere spre zei
Și moartea prinde rădăcini
Și în cuminți și în mișei.
Azi pentru fiecare mort
E cerul gri și-s plângeri iar
Și n-am să vreau să mai socot
Fapta ce-i pusă în cântar.

Bătrânii noștri s-au tot dus –
Semănători de timp și vis.
Au cugetat, au plâns, au râs,
Apoi cuminți, tăcut, s-au stins.
Lumânărele de cristal
Atât de caste, s-au aprins.
Cenușa-i strânsă în osoar
Și toate verbele s-au scris.

În noi lăsându-și rădăcini,
Precum o rugă-au adormit –
Un gând în arderi de lumini,
Ultimul verb din asfințit,
O flamură-n căderi, izvor,
Cărare către infinit,
Un vis, o lacrimă de dor,
Un început și un sfârșit.

În noi lăsându-și rădăcini,
Bătrânii noștri s-au tot dus,
Rănind și îngeri și lumini
În clopote de voci și plâns.
Mormintele sunt în zadar,
Negre păsări trec spre casă,
Prea întristați și-n gând fugar,
Nori pe cerul de mătasă.

poezie de din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook