Glossă nopţilor de mai

Lumânari pe cerul negru strălucesc şi se arată
Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată.
Cântec lin, îndrăgostiţii, sărutându-se de zor,
Şi bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor.
Peste lumea-nviorată, adieri alene cad
Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard.
Ondulându-şi tâmpla ninsă printre valuri de rugină,
Se ascund sub stranii umbre, ca o arcă de lumină.

Lumânări pe cerul negru strălucesc şi se arată...
Trec ţinându-se de mână pe cărarea-mparfumată,
Tineri pentru care viaţa doar acum abia începe
Şi bătrâni nutrind speranţe, împletind uitarea-n plete.
Sus sunt sâmburi de lumină încolţind de strălucire,
Parcă îngeri trec în goană în divina lor nuntire.
Ninge-n suflet teiu-n floare, cântul eminescian,
În hamace de lumină ne alintă an de an.

Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată
Pier precum o strălucire şi spre zori ni se arată
Cuib de timpuri, peste timpul trecător şi în zadar.
Ciute trec spre miezul nopţii, la al nopţilor hotar.
Prinsă-n umbre veştejite, luna tremură şi plânge,
Ca aducerile-aminte, printre sângeri, numai sânge.
Cătălin şi Cătălina, iată-i! Parcă s-au schimbat.
Nu mai sunt cei din poveste. Vezi?! Ceva li s-a-ntâmplat...

Cântec lin, îndrăgostiţii sărutându-se de zor,
Stau ţinându-se de mână în al nopţilor decor.
Evantai de verde frunză mângâindu-i diafan,
Trece ca o adiere şi-ngenunche la altar.
Doar tăcerea, ca un cântec, varsă lacrimi de mătasă
Şi se pierde în uitare pe întinderea albastră.
Luna-n ei şi-ascunde faţa – ochi a toate ştiutor.
În iubire, ca în viaţă, totul este trecător.

Şi bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor,
Numărând dureri şi clipe, se tot tem de viitor.
Împărţită-i lumea, iată, în tristeţi şi-n bucurii.
Tu le vezi pe toate, lună! Lună, numai tu le ştii!
Prunci, trec alte anotimpuri... Mor bătrâni... Şi crucea lor,
Tu o mângâi în tăcere cu al lacrimii izvor.
De-i iubire ori e ură, tot ce-n suflet e ascuns,
Numai tu-n tăcerea nopţii, protector, le ai de dus.

Peste lumea-nviorată adieri adesea cad...
Paşii risipiţi în noapte pe sub frunzele de jad,
Parcă-nmuguresc pământul. Ce mirific colţ de rai!
Re-compun în necuvinte "Glossa nopţilor de mai"
Ca o pânză de păianjen, în a nopţilor sclipiri,
Luna-n razele-i de gheaţă prinde sute de iubiri.
Oh, ce lume! Ce mistere! Paşii-n parcuri de-ai să-i treci
Dă-mi un semn, arată-mi calea, ori aşteaptă-mă pe veci!

Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard...
Stelele în mândră horă, peste nopţi de ceară cad
Şi mustesc în anotimpul mult-renaşterii visate
Feţi frumoşi pe cerul vieţii, adieri de vis şi şoapte.
Dulci îmbrăţişeri de tineri, dulci îmbrăţişări de umbre,
Un vulcan ce din genune, spre lumină va erupe.
Dulce susur de izvoare, dulce cântec de cristal,
Peste marea inocenţei, sânger printre stânci de val...

Ondulându-şi tâmpla ninsă printre valuri de rugină,
Se ascunde printre ramuri o frumoasă Cătălină.
Ce Luceafăr se-ntrupează pe sub pleoapa tremurândă,
Când sub vraja de lumină, cu alt tânăr se sărută?!
Roi de fluturi în privire, dulce zâmbet în eter,
Se vor pierde într-o clipă pentru ea şi pentru el.
La balconul Julietei, dragostea împărtăşind,
Îl vezi veşnic pe Romeo, în iubire adormind.

Se ascund în stranii umbre ca o arcă de lumină...
Julieta se arată strălucind... ca o regină...
Amândoi, dormind în noapte, au pornit spre cer – quasar,
În iubire să răsară-n plânsul nopţilor de jar.
Altor suflete să fie un blestem sau o lumină,
În iubirile ascunse doar de pronia divină...
Oh, decât lumina lunii în privire se ascunde
Într-o dulce penitenţă pe sub clipele rotunde...

Se ascund în stranii umbre ca o arcă de lumină,
Ondulându-şi tâmpla ninsă, printre valuri de rugină.
Şi un roi de fluturi - albii pe mătasea nopţii ard,
Peste lumea-nviorată, adieri alene cad.
Şi-s bătrâni pe prispa casei frământându-se de dor,
Cântec lin, îndrăgostiţii sărutându-se de zor...
Nopţi sub teiul dând în floare pe aleea-mparfumată,
Luminând pe cerul negru, strălucesc şi se arată.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru îndrăgostiţi

Pierduţi în nopţi cu plină lună,
Mereu ţinânu-se de mână,
Sub ploi de vis, prin ploi de tei,
Îndrăgostiţi trec pe alei.
Doar luna-şi varsă în tăcere,
Deasupra lor, aleasa miere
Pe când în suflet li se zbate
Un tainic univers de şoapte.

Pierduţi în nopţi cu plină lună,
Cu lira sufletului, până
În neuitatele tăceri,
Se-ascund şi azi, la fel ca ieri.
Precum un talisman, sărutul,
Încununează începutul.
Cuminţi, sub dulci îmbrăţişări,
Vor fi-mpreună până-n zori.

Mereu ţinându-se de mână,
Cântul iubirilor îngână
Pe bănci de lemn pictate-n gri...
Numai bătaia inimii
Se-aude grav şi sacadat.
Atâţia tineri s-au plimbat
Pe sub coroanele de tei...
Pe bancă, au rămas doar ei.

Sub ploi de vis, prin ploi de tei,
Vor trece pruncii lor, ca ei.
Perechi de-ndrăgostiţi cuminţi,
Mereu la fel de fericiţi.
Cântec de flaut trece-n noapte...
Cad flori de tei îmbrăţişate,
Mai suflă vântul şi... tresar,
Apoi, la tâmplele de jar,

Îndrăgostiţi trec pe alei...
Poete, vino dacă vrei!
Pictează fericirea-n vers!
Nectarul vieţii l-ai cules?
Priveşte-l, ia-l din ochii lor!
Un roi de fluturi trece-n zbor –
O zbatere de gene, poate,
În rest tăcere... lună... noapte.

Doar luna-şi varsă în tăcere
Ploi de dorinţi şi visul cerne
Lumina-n muguri de cenuşă...
Deschide-a sufletului uşă!
Nu-nnoura cu lacrimi azi
Coroanele de jad din brazi,
Ci lasă-i cale să coboare
Precum un râu, spre teiu-n floare.

Deasupra lor aleasă miere
Îşi varsă laptele de stele.
Pe bancă văd dormind cuminţi
Însângeraţi de-a lor dorinţi,
Doi tineri blonzi... Stau mână-n mână
Şi rodul dragostei adună.
Deodată-i lumea tei în floare
Şi plouă flori de tei din soare.

Pe când în suflet li se zbate
Un fluture pribeag de şoapte
Pe banca de sub tei se-aşează
Şi ca un prunc firav visează.
La tâmple râuri de argint
Se scurg... Tu nu ai socotit:
Întoarce-ţi-vă amâdoi,
Sub teiu-n floare, numai voi.

Un tainic univers de şoapte,
Clepsidra cioburilor sparte,
Zarea tăiată în felii,
Timpul din care nu mai vii,
Lumină şi întunecare
Şi lacrimă şi întristare,
Vor fi doar amintiri cândva,
Iar teiul... nu va exista.

Un tainic univers de şoapte,
Pe când în suflet li se zbate
Deasupra lor, aleasa miere,
Doar luna-şi varsă în tăcere.
Îndrăgostiţi trec pe alei
Sub ploi de vis, prin ploi de tei,
Mereu ţinându-se de mână,
Pierduţi în nopţi cu plină lună.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă acestei primăveri

Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare,
Printre braţe de lumină, caut pete de culoare.
Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri
Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri.
Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare,
Cci alerg, alerg într-una şi mă pierd în depărtare.
Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă
Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă.

Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare,
Vreau ca pajul de lumină să apară pe cărare...
Poartă-n pletele de grâne, azi, miros de pâine copată,
Mâna sa – marmură fină, e cu miere-mparfumată.
Peste buzele de sângeri poartă şoapte de lumină
Şi-n brăţare de liane, prinde doru-mi şi-l alină.
Câmp de maci are-n privire şi-n argint ţesut îi este
Albul, chipul de lumină, din uitata mea poveste.

Printre braţe de lumină caut pete de culoare,
Caut roze şi miresme şi săruturi pentru care
Ca un fluture de ceară, înălţat înspre lumină,
Aş plăti iubiri solare, oh, mireasa mea divină.
Muguri moi mustesc în mine, lacrimă-n afara mea,
Sunt quasar nuntind sub stele. Plouă pulberi moi de stea.
Marea-n unde mă cuprinde – cupă de smarald şi jad,
În iubire, renăscându-mi ploaia de iubire, ard.

Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri,
Se ascunde prinsă-n umbre, luna, iarăşi printre nouri.
Univers, în ţesătura ta de flori, o altă lume,
Torci, spre-a transforma în aur taina vremilor nebune.
Vezi ceasornicul cum bate, paşii îi opreşti deodată,
Odihnindu-le tăcerea sub o lespede de piatră.
Şi de dincolo de zare, din clepsidra sfărâmată,
Faci copaci şi flori şi fluturi, faci şi umbre dindtr-o dată.

Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri,
Rătăcesc în întuneric prinsă-n lanţuri reci de nouri.
Şi-n tăcere, în spirală, cad cu stelele deodată,
Într-o ploaie de impresii, prin a sufletului poartă.
Biată inimă de piatră, biată inimă de ceară,
Sângerezi, hrănindu-ţi plânsul cu atomi de primăvară.
Vânt mă-nalţ pe-alei de sticlă şi-n pădurile de jad,
Pasăre ruptă din soare, zbor spre infinit şi ard.

Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare,
Sunt un răsărit de lună, sunt un răsărit de soare.
Cresc pe braţe muguri încă, hrănitori de libertate,
Sunt un fluture, lumină, cânt de dor şi cânt de şoapte.
Sunt sortită a rămânemust suav de primăvară,
Mierea ce, în plecăciune, te-nvelşeşte cu aramă.
Nu mă plec degrabă morţii. Sub a sa înfiorare
Nu-i decât etern şi rece, nu-i decât întunecare.

Căci alerg, alerg într-una şi mă pierd în depărtare,
O nălucă, primăvară, lotcă lunecând pe mare.
O mirifică-nserare peste valuri se coboară...
Eu sunt o îmbrăţişare răsărind în fapt de seară.
Răsărituri sângerânde, se coboară-n mare, iată!
Eu ţes mării, cu garoafe, o cămaşă înflorată.
Şuieră în depărtare, şuieră cu duioşie,
Vântul, printre flori şi păsări, cânturi moi de păpădie.

Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă,
Primăvară, primăvară, tu dai lumii altă viaţă.
Cucul, berzele, ştirica, rândunica, vin pe rând,
Curcubee şi iubire, iar în suflete pictând.
Un opaiţ luceşte... Cerul, de lumina lui de jar
Şi-a deschis porţi de lumină, din hotar până-n hotar.
Cârlionţi de păpădie, la urechi fetiţe-şi pun,
Iar bătrânii ies la sfadă pe băncuţele din drum.

Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă
Şi cu flori, şi cu lumină, blândă, iarăşi ne răsfaţă.
Se înghesuie pe ramuri flori şi rod bogat se-arată,
Primăvară, primăvară, dulce şi împarfumată.
Râu de miere se prelinge şi brodează frunza-n codru,
Vezi de nicăieri, oriunde, cum se-adună tot norodul.
Simţi mustind o altă lume, mai bogată în culoare,
Vezi ţâşnind înspre lumină, gâzele, din floare-n floare.

Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă,
Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă,
Căci alerg, alerg întruna şi mă pierd în depărtare,
Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare.
Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri,
Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri.
Printre braţe de lumină caut pete de culoare,
Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru luna mai

În lucirea lunii-mi pare
Pom în floare, lumea toată.
Trece leneş pe cărare,
Printre băncile de piatră
Câte-o ramură ce-n vânturi
S-a încumetat să zboare.
Singur - fluture de noapte,
Val plăpând de-nsingurare.

În lucirea lunii-mi pare
Ochiul, sâmbure de sticlă,
Ce, gătit de sărbătoare,
Către stele se ridică.
Urc pe trepte de lumină,
Trec prin zări necunoscute
Şi cu dor privesc pământul.
Visul, flacara erupe.

Pom în floare, lumea toată
Sub sclipirea lunii-mi pare.
Colţ de Rai care-şi arată
Spicu-n mierea din ogoare.
Curg în râuri maci şi lacrimi,
Vin în ploi de tânguire,
Plânge-n noi şi plânge-n ceruri
Un crâmpei de fericire.

Trece leneş pe cărare
Frângând ramura-n cuvinte,
Ca un cârd de căprioare
Sânul lumii să-l alinte,
O copilă. Şi aleea
Îşi ascunde chipu-n umbre
Şi de lacul din privire
Lumea mea deodat' se umple.

Printre băncile de piatră
Alte umbre stau culcate
Sub umbrele de lumină
Şi sfios se-ascund în noapte.
Tremură sub braţe lucii
De tăcere, lumea toată
Şi în vis coboară pruncii,
Gând cu gând, treaptă cu treaptă.

Câte-o ramură ce-n vânturi
Furişată se ascunde
Spre-a cutreiera în gânduri
Frământările crescânde,
Ne cuprinde-n legănare
Glossa lunii mai - un cântec,
Clopot mut şi-un colţ de soare
Din copilărescul zâmbet.

S-a încumetat să zboare
O secundă peste noi -
O atingere duioasă
Peste umeri încă goi.
Şi în jur e-atâta pace,
Numai braţele de lună
Se aud mişcând prin ramuri
Ca un semn de "noapte bună".

Singur - fluture de noapte,
Scormonesc necunoscutul
Şi atâta de departe
Azi îmi pare începutul!
Trec prin vise şi regrete,
Singur - fluture de noapte...
De iubire-mi este sete,
De lumină şi de şoapte.

Val plăpând de-nsingurare,
Mort îndoliat de moarte,
Mă ascund în resemnare
Şi mă pierd.... mă pierd în noapte.
În abaua argintată
Mă arunc. Alungă-mi Doamne
Plânsul, dorul şi tăcerea!
Numai Tu ştii cât mă doare...

Val plăpând de-nsingurare,
Singur - fluture de noapte
S-a incumetat să zboare
Ca o ramura ce-n vânturi,
Printre băncile de piatră,
Trece leneş pe cărare.
Pom în floare, lumea toată,
Sub lucirea lunii-mi pare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa iubirii revendicate

Mi-am revendicat iubirea...
s-a deschis spre mâine cerul.
Iar se naşte fericirea.
Soarbe în adânc misterul...
Flori şi pace şi lumină,
Frunze, vise, păsări, stele...
Şi un dulce dor de tihnă
Mă aduce printre ele.

Mi-am revendicat iubirea,
Sângeri mi-au crescut în plete.
Iarăşi m-a pierdut cu firea.
Trec uitatele regrete
Şi mărşăluiesc spre tâmple,
Se lovesc de stânci de lacrimi,
În unghere stau ascunse
Printre sutele de patimi.

S-a deschis spre mâine cerul...
O fisură de lumină...
Dintr-o dată piere gerul,
Sub o mantie divină,
Iar cresc muguri de mătasă,
Fluturii de catifele,
Iarăşi zboară înspre casă
Pe un cer pavat cu stele.

Iar se naşte fericirea...
În incubatorul lumii,
S-a născut din nou iubirea.
S-au ivit pajii furtunii...
Trec războinici, trec în cete,
Printre valuri de uitare,
Purtând vânturile-n plete,
Nourând întinsa zare.

Soarbe în adânc misterul
Flori şi fluturi, zâmbet, soare.
În clepsidră, efemerul,
Cată timpul să-şi măsoare.
Trec chihlimbării poeme
Pe sub fruntea azurie,
În secunde timpu-şi cerne,
Azi, cuvinte, pe-o hârtie.

Flori şi pace şi lumină,
Ning la tâmple veşnic reci.
Tu le-acoperă-n surdină!
Şi prin ploi de frunze treci.
Strângi în pumn eternitatea?!
Lacrimi curg la tâmpla ta.
De departea vezi cum noaptea
Plouă licăriri de stea.

Frunze, vise, păsări, stele,
Într-un zbor celest trec toate,
Vei rămâne fără ele
Într-o zi, poate-ntr-o noapte.
Lasă-ţi sufletul ofrandă,
Celor care-ţi sunt aproape,
Ca în lumea cealălaltă
Să uneşti munţii cu ape.

Şi un dulce dor de tihnă
Pieptul să ţi-l împresoare!
Trăind veşnic în lumină,
Să fii răsărit de soare!
Îngenunche şi te roagă,
Înger ce-n lumină-ai fost!
Dacă aripa-i beteagă,
Iartă! E al vieţii rost...

Mă aduce printre ele,
Printre stele, printre muze,
Printre crucile pictate,
Doar sărutul de pe buze.
Tu eşti diavol de lumină,
Prima carte de poveşti,
Tu răzbaţi din întuneric...
Numai tu mă mai iubeşti!

Mă aduce printre ele
Şi un dulce dor de tihnă...
Frunze, vise, păsări, stele,
Flori şi pace şi lumină.
Soarbe în adânc misterul,
Iar se naşte fericirea,
S-a dechis spre mâine cerul,
Mi-am revendicat iubirea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A timpului glossă

Trecem peste timp şi timpul ca o pasăre de ceară,
Peste cerul de rugină, liniştit şi trist coboară.
Au înmugurit cocorii la o margine de lume...
Stânci brodate cu lumină cad în dulce plecăciune.
Sângerie, mătăsoasă şi sfielnică chemare
Ca un clopot se aude, ca un vuiet... Ce e oare?!
Se frământă frunza-n ramuri, freamăt, temeri şi nelinişti...
Trec tractoarele să are, ca albinele, pe mirişti.

Trecem peste timp şi timpul, ca o pasăre de ceară,
Grânele înmiresmează... Seva-n noi, de mirt, coboară.
Riduri negre strâng sub streaşini de tăceri, lumina lunii...
În beteală argintie trec călări pajii furtunii.
Totu-i teamă şi tăcere, negura în noi se-ascunde
Şi în noapte (ori îmi pare?!), tunetul prelung se-aude.
Cad dantelele de valuri - dansuri ca un plâns de prunc...
Paparude de lumină rod bogat din cer aduc.

Peste cerul de lumină liniştit şi trist coboară,
Ca un cânt, o voce lină, din corabia de ceară.
Este susur de izvoare, dulce ploaie de lumină,
Cânt de stele căzătoare, a universului liră...
Este voalul de mireasă sub mieroasa diademă,
Ori e Constantin cel sfântul, lângă mama sa Elenă.
Pe sub florile de sânger, pe sub ploile de stele,
Eşti doar tu acum - un înger, paznic al iubirii mele.

Au înmugurit corăbii la o margine de lume...
Cad din cer cireşe coapte, rumene şi-atât de bune!
Zâmbete de maci în lanul ce s-a copt de-acum în plete,
Ochiul căutându-şi timpul sub a lacrimilor sete.
Ape limpezi, limpezimea cerului sorbind de-a valma
Şi căsuţa bătrânească, curtea şi fântâna, mama...
Toate împletindu-şi rostul sub a verilor povară,
Gândul la poveşti uitate, spuse-n fiecare seară...

Stânci brodate cu lumină cad în dulce plecăciune,
Urma doar, la malul mării, în nisip, adânc, rămâne.
Iar se-ntoarce spre apusuri visul, taina, pacea, gândul...
Retrovers şi asimetric a-nceput să bată vântul
Spulberând peste lumină, nori lucind în depărtare
De-al sfielnicelor bice strânse-n fulgere de soare.
Chiar şi-n suflet e furtună, plângem lacrimă de stele...
Suntem paşi uitaţi în noapte sub o dulce adiere.

Sângerie, mătăsoasă şi sfielnică chemare,
Cu lumină şi speranţă s-a-mbrăcat întreaga zare.
Sidefat ne este chipul radiind de fericire,
Strălucind etern şi simplu în poeme de iubire.
Doar o undă de tăcere-şi trece vraja prin adâncuri,
Precum firul de lumină, lin scânteietor prin crânguri.
Ape limpezi se coboară, trup de suflet se desparte
Şi unindu-se-n iubire, trec pe catifea de noapte.

Ca un clopot se aude, ca un vuiet... Ce e oare?!
Este vaiet, ori se-nalţă sfânt alai de nuntă-n zare?!
Este-a spicelor nuntire. Macii, lacrimi sângerânde
În adâncu-le suspină. Lacrima li se ascunde
Azi, în pita de pe masă. Truda braţelor vânjoase
Asudând sub cerul liber, când ţăranca ia-şi coase
Prinsă-n firele de aur, imn al patriei române
Bucuria şi speranţa răsărite-n coapte grâne.

Se frământă frunza-n ramuri, freamăt, temeri şi nelinişti,
Desfrunzindu-şi fremătarea pe a sufletului mirişti...
Cântă greieri serenade... Se ascund în ram de stele
Şi iubire şi credinţă... şi poveştile cu iele...
Ochiul - leagăn de mătasă se revarsă iar în mare.
Prin zăbrele de-ntuneric, pescăruşi rotesc în zare.
Doliu-i?! Ori e nor deodată?! Ori e somn, ori reverie?!
S-au topit în gânduri toate... Oare ce-i?! Nimeni nu ştie.

Trec tractoarele să are, ca albinele, pe mirişti,
Şi în suflet, dintr-o dată, se ascund ploi de nelinişti.
Regăsindu-se-n lumina limpezimilor cernute,
Ape, vin învolburate vocea vieţii să-şi asculte.
Luna, albă ca o pită, prinde-n ochiul ei de sticlă
Dulce semn de adiere - fâlfâire de aripă.
Minunat sobor de grâne, dulce pâine în hambare,
Roi de păsări de lumină, cer gătit de sărbătoare...

Trec tractoarele să are, ca albinele, pe mirişti,
Se frământă frunza-n ramuri, freamăt, temeri şi nelinişti.
Ca un clopot se aude, ca un vuiet... Ce e oare?!
Sângerie, mătăsoasă şi sfielnică chemare...
Stânci brodate cu lumină cad în dulce plecăciune,
Au înmugurit cocorii la o margine de lume.
Peste cerul de rugină, liniştit şi trist coboară...
Trecem peste timp şi timpu-i ca o pasăre de ceară.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara aceasta

Sfioasă şi blândă,-mbrăcată în verde,
Mai trece aleea - un gând printre gene,
Sub voaluri de ploaie, prin ramuri şi plete,
Ţesând în miresme iubiri efemere...

Condurii-i lila - fulgerări de lumină...
Sărut lunecos peste plaja de mov.
Pârâul sticlos - o poveste divină,
Lumină şi farmec ţâşnind din ceaslov.

Iubire de semeni, Dumnezeu şi frumos...
Trec îngeri pe cer într-un dans unicrom,
O "Fată Morgană" într-un dans sinuos,
Un zâmbet de vis peste-al "Verdelui" tron.

În sângeri habotnici o ultimă rugă
Spre jadul cu umbre tremurând în aval.
Sunt roze şi crini braţ la braţ. Vor să umple
De lacrimă ochiul şi-al iubirii pahar.

Şerpuielnice umbre ne-nvelesc... Şi ne cheamă
În adânc de lumină, în poveşti, transcendent,
Mirt şi must, fericire, dar şi tainica seară
Răscolesc în clepsidra unui ochi inocent.

Ne ascunde tăcut închisoarea luminii,
Serpentine de clipe sângerânde ne dor,
Primăvara aceasta s-a născut pentru mine
Şi-a apus pentru mine pe un cer policrom.

Rug de rugă - cuvânt şi nespusă tăcere
Roi de albe lumini, un quasar rătăcit
Pe altarul de gri, pe apuse şi terne
Partituri rătăcind pe-un amvon prăfuit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de primavară

Din zăpadă, din pământul reavăn şi deodată cald,
Pete albe de lumină - lampion al vieţii, ard.
Printre ramuri se avântă păsărelele zglobii,
Vezi pe cerul de mătasă mii de stele argintii.
Lumea parcă prinde viaţă, chiar şi firul cel plăpând
Se înalţă... Îngeri, pace şi iubire pe pământ.
E renaşterea din suflet... Primăvară! Este cânt,
Este taina regăsirii şi lumina din cuvânt.

Din zăpadă, din pământul reavăn şi deodată cald
Îngenunche-n semn de pace, vestitor plăpând şi alb.
Vezi copiii într-o lume nouă. Necuvântătoare
Iarăşi se trezesc la viaţă din adânca lor visare.
Mugurii mustesc din ramuri... Lira ne aduce-n dar
Azi, o nouă primăvară... Prima zi din calendar,
Când cu soarele deodată au ieşit pe strada mare
Vânzători de pandative, ghiocei şi mărţişoare.

Pete albe de lumină - lampion al vieţii, ard...
Dor de flori şi dor de stele izvorăşte din înalt.
Taina îngerilor, care, pe pământ au coborât
Şi ne-au alintat privirea. Visul care s-a născut
Pe un petec de hârtie, sub un petec de zăpadă
Şi în suflet, ca o torţă, sângeriu a prins să ardă.
Primăvară, primăvară, treci în goană pe alei,
Val de vânt şi val de ceară, prins în ramuri de cercei.

Printre ramuri se avanta pasarelele zglobii...
Cu alaiul tau, frumoaso, vei pleca... si vei veni.
Roi de muguri, de albine, crisalide, flori si cant...
Lai pe trena-ti fosnitoare pasiune si avant.
Pe sub gene rimelate lasi si lacrimi si secunde...
Lasi si dulce amintire... Primavara, nu te-ascunde!
Da-mi si mie din lumina vie-a pietrelor de jad,
La altarul existentei sa-ngenunchi, sa plang, sa ard.

Vezi pe cerul de matasa mii de stele argintii...
Cad in par, din ochii mintii, inspre margine de zi.
Plang bujori cu rosu-sanger la altar de limpezi ape,
Primavara-n noi se naste, sa ne fie mai aproape.
Cerul se desparte-n ceruri: flori de cais si flori de mar.
In parfumul de lumina, timpul curge mai usor.
Clocotesc necunoscuturi... Iar miroase-a primavara
Si a tainice-nceputuri izvorand pe drum de seara.

Lumea parca prinde viata, chiar si firul cel plapand
Se inalta catre soare din prolificul pamant.
Ca un zambet este viata - un covor de violete
Si de liliac cununa prinsa iar in par la fete.
Tamaioare si narcise si-alte minunate flori,
Aducand nectar si miere in betie de culori.
Reverie, cantec, pace, dans de fluturi si lumina,
Toate-s ale primaverii printr-o facere divina.

Se înalţă... îngeri, pace şi iubire pe pământ...
M-am născut a doua oară prin picturi şi prin cuvânt
Fermecat sobor de raze peste trecătoare timpuri
Începând o viaţă nouă pentru patru anotimpuri.
Prunc, pruncia-mi dezvelită doarme-n verde crud. Târziu,
Printre păsări călătoare, viers şi clopot am să fiu.
Bate iarăşi în fereastră primăvara minunată,
Însă prinşi de ale vieţii, prea puţini o mai aşteaptă.

E renaşterea din suflet... Primăvară! Este cânt...
Clopote ne bat în gânduri... Oare câţi le mai aud?!
Ochiu-i trist şi-nlăcrimare este peste tot pământul,
Rug de foc în râu de gene, arde-n timpuri jurământul
De a crede în iubire... Ce blestem s-a infiltrat?!
Primăvara-i retrogradă?! Oare cine-i vinovat?!
Timpul trece, nu ia seama la măruntele-ntrebări,
Cade-n valuri şi buchete, peste noi, mereu, în zori.

Este taina regăsirii şi lumina din cuvânt...
Timpu-n noi se risipeşte, viaţa-n noi a început!
Cad pe câmp de lăcrămioare, râd şi plâng de fericire,
Pe alee, la plimbare, trec atâtea nopţi şi zile...
Luna, ca un ochi de sticlă spumuit, zâmbeşte tandru,
Trece iar un vânt năstruşnic printre frunzele de leandru.
Lumea în arome-şi scaldă adormitele poeme...
Poate doar în noaptea asta vom mai adormi devreme.

Este taina regăsirii şi lumina din cuvânt,
E renaşterea din suflet primăvară, este cânt!
Se înalţă îngeri - pace şi iubire pe pământ,
Lumea parcă prinde viaţă, chiar şi firul cel plăpând.
Vezi pe cerul de mătasă mii de stele argintii,
Printre ramuri se avântă păsărelele zglobii...
Pete albe de lumină - lampion al vieţii, ard,
Din zăpadă, prin pământul reavăn şi deodată cald.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Viviana

Este-ntâia stea pe care
Ca un gând, am poposit,
Zâmbet şi iluminare...
E copacul înflorit!
Este raza ce în suflet
Se aprinde, se propagă,
Clopotelor dulce clinchet,
Ochi de-abis, buze de fragă.

Este-ntâia stea pe care
De-o priveşti, dorul te poartă
Într-o taincă visare,
Către-o nesperată soartă.
Cerul, sprijinit pe-o rână,
Se deschide în petale,
Ce-n corole se adună,
Prinos, frumuseţii tale.

Ca un gând ai poposit –
Zodiac în sfere stranii,
Capricorn te-a investit.
În clepsidră s-au scurs anii...
Stele strălucesc pe cer,
Stele-ţi strălucesc în poartă,
Eşti fărâmă de mister,
De iubire vinovată.

Zâmbet şi iluminnare...
Primul înger care-n păr
S-a ivit dintr-o-ntâmplare,
Alergând spre adevăr.
Tu eşti flamura dreptăţii,
Taină, pace şi lumină,
Treci pe drumul libertăţii
Suflet împăcat cu tihnă.

E copacul înflorit,
Primăvară, taină, cânt...
Când la tâmple ai albit,
Tot un prunc te-am cunoscut.
Torci lumina, râzi sau plângi,
Suferi, lupţi, câştigi sau pierzi,
Lacrima ştii să-ţi ascunzi,
Multe suflete dezmierzi.

Este raza ce în suflet
Face în noapte lumină,
Fluturi, soare, flori şi zâmbet,
Har şi dragoste divină...
E icoana ce-n biserici
Varsă lacrimă de ceară.
Chiar de-n viaţa ei sunt piedici,
Viviana-i primăvară.

Se aprinde, se propagă...
Maica blândului Iisus,
În obraji roşu de fragă,
Roză, cerul în apus.
În clepsidră trece timpul
Şi secundele sfârşesc.
Ploaia bate, bate vântul,
Eu doar ţie-ţi mulţumesc.

Clopotelor dulce clinchet...
Treci pe harpa ca o boare,
Dulce literă de cântec,
Tainic iz de sărbătoare.
Liliac pe fruntea nopţii,
Pe un leagăn de mătasă.
Când şi-arată luna colţii,
Te întorci – poem – acasă.

Ochi de-abis, buze de fragă,
Sub oblonul pleoapei gri...
Vise şi iubiri aleargă
Pe aleile pustii.
Doruri trec... şi trec cuvinte
Ca o umbră-n călimară.
Ea rămâne-aici, cuminte,
Ca o lacrimă sprinţară.

Ochi de-abis, buze de fragă,
Clopotelor dulce clinchet,
Se aprinde, se propagă,
Este rază ce în suflet
E copacul înflorit.
Zâmbet şi iluminare,
Ca un gând am poposit.
Este-ntâia stea pe care

Poposit-am mac în floare...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nopţilor de toamnă

În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră...
Ramuri frânte de durere au încoronat pământul,
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă.
Nori, în treceri către mâine, se cunună în tăcere
Cu speranţa reveriei. Plai lumesc se-mbujorează,
Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele...
"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează.

În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul...
Parcă preoţi de lumină, în veşminte ruginii
Vin şi-n goana după timpuri, iar cutreieră pământul
Unde vara stă închisă sub poeme viorii.
Nouri negri de mătasă învelesc întreaga lume –
Dans de frunze şi de ploaie pe aleile pustii
Se unesc şi-şi dau bineţe, ca un clopot să răsune
Şi vuiesc, se pierd în noapte, în tăcerile târzii.

Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Plâng viorile de ramuri într-un vicios concert,
Pier sub umbre, pier deodată în a strigătelor plasă
Voci şi taină, vis şi umbre, numai eu, ades incert,
Caut încă strălucire printre nopţile de smoală
Suflet – cânt de neodihnă, un castan cu trup de zgură,
Cu speranţa, haină lungă, trec prin frigul de afară,
Completând tabloul vieţii şi a nopţii uvertură.

Ramuri frânte de durere au încoronat pământul
Şi se-apleacă-n rugăciune şi mătănii, rând pe rând...
Sfârtecaţi de frigul toamnei, îşi respectă jurământul,
Veşnici şi blajini, copacii, visători la Duhul Sfânt.
Voal de toamnă şi de negru, noapte şi apus, tăcere,
Într-un mixt de sentimente se scufundă-n nemişcare,
Toamna asta-s ramuri ude, ca o pleoapă-n mângâiere.
Tristă şi înlăcrămată, ne sorteşte la uitare.

Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Candelă lângă altarul unui neuitat poem,
Aripă bătând spre ceruri, încolţind în noaptea castă,
Vis sub arşiţa durerii, obosită, te mai chem.
Taină şi duplicitate... alte păsări trec spre mâine
Cu aripile rănite de apusuri sângerii.
Printre nouri străluceşte, luna, ca un colţ de pâine.
Vei pleca odată, toamnă! Alte toamne vor veni...

Nori, în treceri cătree mâine se cunună în tăcere...
Clopoot, vis şi diademă din trecutele secunde,
Pe aleea presărată doar cu mierea de la frunze,
Stau cu capete plecate tufele de crizanteme.
Simt mireasmă de gutuie şi dovleac, e iarăşi toamnă,
Bruma,-n arcuri sidefate se aşează-n straturi reci,
Bate-n inimă un clopot, este-un clopot de aramă,
Trecător prin timpul vieţii, opritor de vieţi p veci.

Cu speranţa reveriei, plai lumesc se-mbujorează,
Născătoare altor toamne, cu tăceri se-mpodobesc,
Dans de fluturi de lumină, printre umbre reci valsează,
Tineri, în vâltori de stele, ca un vis călătoresc.
Ce mirifică tăcere se divide, străluceşte,
Ca o flacără divină arde fiecare ceas.
Mor copaci de dor de frunze şi copacul vieţii creşte
Dătător de fericire şi speranţe celor dragi.

Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele,
Prinsă-n cioburi de clepsidră, în nisipul auriu.
Toamna s-a născut deodată şi la gât şi-a prins mărgele
Şi veşmântu-i curge-n râuri – voal de vis chihlimbăriu.
Pe sub umedele pleoape cad dantele de lumină
Cărui timp, această toamnă s-o trăim, o datorăm?!
Ce frumoasă-i toamna asta! Ce mirifică, virgină!
Şi atât de dragă-mi este! Căci e timpul să visăm...

"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează
Şi smaraldice poeme trec pe-ntinderea albastră.
Printre vârstnic reumatici, tineri vise-şi croşetează,
Amintiri şi doruri, toate, astăzi se întorc acasă.
Plânge cumpăna fântânii şi în sobă arde focul,
Frunzele în lacrimi grele cad şi vântul suflă-a jale,
Se întor români în ţară, munţi îşi cântă nenorocul,
Fiindcă vânzători de ţară i-au golit cândva de ţoale.

"Toate-s vechi şi noi sunt toate!". Toamna iar se instalează.
Parcă-a înviat deodată şi grădina cu zorele.
Cu speranţa reveriei, plai lumesc se-mbujorează,
Nori, în trecri către mâine se cunună în tăcere.
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Ramuri frânte de durere au încoronat pământul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
În catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă primăverii promise

Oh, ce mire de lumină se iveşte în oglindă!
Ce mireasă! Arde-n noapte printre falduri ruginii...
Şoapte moi, mătăsuri fine, au înmugurit pe grindă.
Se aprind către apusuri, iarăşi, roze viorii.
Râu de păsări şi de floare în lăptoase diademe...
Astăzi iar se primeneşte lutul, gândul şi menirea.
În oglindă, cerul, luna, ne trimite-atâtea semne,
Caută în scrumul vieţii să găsească fericirea.

Oh, ce mire de lumină se iveşte în oglindă,
Curge lapte de mătasă peste lumea renăscând,
Se desface dintr-o dată un cocon de crisalidă
Şi luciri de jad se-nalţă, către ceruri săgetând.
Ceru-i tulbure deodată, versuri moi foşnesc în cale,
Parcă plouă cu miresme, bat la geam ramuri de vis,
Peste câmpul de lumină, albe pete de ninsoare,
În petale de apusuri, printre ramuri, s-a deschis.

Ce mireasă! Arde-n noapte printre falduri ruginii,
Sub umbrele de lumină care s-au deschis deodat,
Câmpu-i miere şi izbândă, viers şi puf de păpădii,
Nunta păsărilor trece peste chiu-bujorat.
Totu-i naştere şi clopot. Deşteptarea-n valuri reci,
Trece-n vânturi, trece-n goană, trece peste lumea toată,
Peste munţi şi peste ape, pe alei şi pe poteci,
Peste frunzele-ncolţite – o copilă vinovată.

Şoapte moi, mătăsuri fine, au înmugurit pe grindă,
Trec armatele de îngeri, setea să şi-o potolească,
Luna-n lac îşi vede faţa mai frumoasă ca-n oglindă...
Poposesc flăcăi şi fete,-n porţi, la casa părintească.
Mângâieri şi griji, ori poate fericirea trecătoare,
În panerul nopţii, iată, printre stele se desfată.
Dorm cu gândurile duse alte tinere fecioare,
Poate cel ales să fie va veni să bată-n poartă.

Se aprind către apusuri, iarăşi, roze viorii,
Ţes păienjenii povestea lumii noastre. Ceasul tace
Şi mă-ntorc prin ceaţa vremii... Bat la geam copilării
Şi bunica şi bunicul semn cu mâna iar îmi face.
Urc o treaptă către ceruri... Paşii tremură în vânt,
Tai cu braţele lumina şi mă pird ca un ecou.
Au căzut în călimară, azi, cuvânt lângă cuvânt
Şi-am rămas să-mi apăr visul şi iubirea, numai eu.

Râu de păsări şi de flori în lăptoase diademe,
Râu de miere, de lumină, râu de muguri, de dorinţi,
Au lăsat în primăvară, trecerii, alese semne,
Verde crud şi meri în floare şi alese biruinţi...
S-a-mbrăcat pământul, iată! Lacrima, pe cer, o stea.
Au ieşit să-mi vadă chipul tatăl meu... şi mama mea.
Un quasar din altă lume a ţâşnit spre-a mă avea
Literă în călimară şi poem, în lumea sa.

Astăzi iar se primeneşte lutul, gândul şi menirea
De-a fii om. În lumea toată omenia încolţeşte,
Iar e zvon de primăvară, bate-n geamuri fericirea,
Printre nouri, printre ramuri, blândul soare se iveşte.
Ca o dulce adiere e-un buchet de violete.
Ca un vis, ca o minune, miere iar curge din cer.
Vin, speranţele hrănindu-şi, tineri juni, la june fete.
Un izvor de libertate, de iubire şi mister...

În oglindă, cerul, luna, ne trimit atâtea semne,
Când, etern scormonitoare, câte-o ramură se-apleacă
Şi se tulbură privirea de imaginile terne...
Clocoteşte-n stânca vremii a redeşteptării apă.
Timpu-i un vulcan în floare, a erupt şi tace iar.
Liniştită-apare noaptea. Ca un înger se iveşte,
Aşternut, peste visare, pace-n catifea de jar,
Pentru cel care în taină plânge, suferă, iubeşte.

Caută în scrumul vieţii să găsească fericirea.
Pruncii, ca un pom în floare şi sălbatice plăceri...
Plâng bătrâni cu tâmpla ninsă, plâng, în ceaţă li-i privirea,
Căutând copilăria,-n zorii fiecărui ieri.
Bate-n clopote lumina, miere caldă, arămie,
Vălătucii de cuvinte stau înghesuiţi în toc
Şi se varsă-n râuri parcă, pe un petec de hârtie,
Primăvara să aducă, fericie, înc-un strop.

Caută în scrumul vieţii să găsească fericirea...
În oglindă, cerul, luna, ne trimite-atâtea semne.
Astăzi iar se primeneşte lutul, gândul şi menirea,
Râu de păsări şi de floare în lăptoase diademe.
Se aprind către apusuri, iarăşi, roze viorii,
Şoapte moi, mătăsuri fine, au înmugurit pe grindă...
Ce mireasă! Arde-n noapte printre falduri ruginii.
Oh! Ce mire de lumină se iveşte în oglindă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru toamnă

Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Printre vise de lumină la întoarcerea acasă.
Curge lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă,
Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare.
Rod şi muguri, vise, îngeri, rătăcesc... se-aude-n turlă,
Veste peste lumea toată, cum că toamna iar apare.

Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul,
Lacrima izvor îmi pare. Albii-n frunze împletite,
Toamna-şi pleacă iar copacii şi amar i-e jurământul,
Trec în dansuri păsări negre... Trec aducerile-aminte...
Dulcele alai de toamnă, de gutui şi mere coapte,
Bujorelnice fecioare, coliere de cuvinte,
Toamna trece pe cărare, trece în alai de şoapte,
Dulce ploaie mocănească, vis de doruri ne-mplinite.

Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereasă....
Bat în ritm ramuri şi inimi într-o horă de cuvinte,
Stau privind prin ceaţa vremii, stau privind prin ceaţă deasă,
De nimic din timpul verii nu îmi mai aduc aminte.
Macii-au înflorit în palnul dintre pliurile serii,
Sub un evantai de pleoape gri, adesea-nlăcrimate,
Îngeri caută lumina şi căldura dulce-a verii,
Şi prin ploaia din privire, rătăcesc plângând în noapte.

Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Dans de stele, dans de frunze, dans de ramuri şi de ceas,
Clopot frământând lumina, clopot frământând cuvântul,
Ce-n uitate călimare, în repaus a rămas.
Trec secundele şi-n treceri, paşii risipiţi în toamnă.
Ruginii, ca-ntr-un ospiciu, trecători îi strâng în pumn,
Curg pe chipuri, curg de-o vreme, lacrimi calde de aramă,
Cianotice poeme, pentru capătul de drum.

Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Când din dealuri trec vierii cu poveri de struguri copţi,
Curge mustu-n verbe simple. Peste luciul de la coasă,
Luna-şi varsă dinţi de sticlă, prinşi în scrâşnetul de roţi.
O povară-i peste lume bruma, frunzele ce pică...
Ca bătrânii, pustielnici, satu-i foc şi fum deodată.
Luna, ca o amazoană, cu privirile de sticlă,
Peste focul de pe creste, printre lacrimi, se arată.

Curge lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă,
Vuietul prelung în noapte, ca un clocot se aude,
Ca un plâns de anotimpuri, trece imnul de furtună,
Vine-n goană şi-ntristează tainicul sobor de ciute.
Corbi cu trenă de cărbune stau la sfadă. Ce orori!
Vor veni mai albi în timpuri, sub priviri de catifea,
Drumuri albe de lumină, drumuri albe de ninsori,
Le vor creşte în privire şi pe-aripi îi vor păta.

Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare,
Pâinea-n arămii poeme, frământându-se se-arată,
O sprânceană de lumină înălţându-se spre soare,
În amonte râu de lacrimi, în aval gutuie coaptă.
Prin zăbrelele de nouri, licăriri de stea fugare,
Apoi gerul ne cuprinde, clipele apasă trist,
Frunze peste umeri poartă voal de cânturi arzătare,
Cum îşi poartă biruinţa cel mai mare pugilist.

Rod şi muguri, vise, îngeri rătăcesc... Se-aude-n turlă
Clopot ce-nfioară gândul şi ne doare şi ne cheamă.
Toamna, ca o gospodină, iute turmele-şi adună,
Cum şi-adună de la joacă, pruncii, cea mai bună mamă.
Cânt de frunze-ngălbenite, şopot, dansuri de izvoare,
Brumării cercei de struguri, zeci de păsări care pleacă,
Ca un gând uitat în timpuri, ca un vis, peste hotare,
Lebede de sticlă peste cerul tulburat de apă.

Veste peste lumea toată cum că toamna iar apare...
Sus, pe cer, opaiţul vremii, noaptea-n ramuri se ascunde.
Adormim. E iarăşi toamnă! Ca o dulce clătinare,
Risipiţi ne-ntoarcem, clipe, în clepsidre, tremurânde...
Plâng pe braţe de aramă lujeri. Şi la geam, gutui,
Ca o flacără veghează candela, precum un soare.
Sunt copii prinzând-o-n palme. Gustul dulce-amărui
E-al bunicii, e-al icoanei... poate că e resemnare.

Veste peste lumea toată cum că toamna iar apare,
Rod şi muguri, vise, îngeri rărăcesc. Se-aude-n turlă...
Bate vânt de întristare peste străvezii ogoare,
Cade lacrimă de jale, sângerii apusuri urlă.
Printre vise de lumină, la întoarcerea acasă,
Sub catapetesme stranii se aşterne iarăşi vântul,
Ca o pătură de sticlă ploaia bate la fereastră,
Nori pe cerul de mătasă se cunună cu pământul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă cu şi despre timp

Se scurge tăcerea-n clepsidră
Şi ninge în noi liniştit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Un suflet, un gând obosit...
Se nasc chihlimbare la tâmple,
Se zbate o frunză de jad,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Gutuile – flamură ard.

Se scurge tăcerea-n clepsidră –
Şi timpul – un râu de nisip,
Mai lasă secunde-n firidă
Şi riduri pe stâncile-chip.
Mai lunecă-n noi risipirea...
De-o vreme murim repetat,
Se pierde – un vis, omenirea
Şi totuşi nimic nu-i schimbat...

Şi ninge în noi liniştit...
La tâmple nămeţi de lumină,
Căci timpul mai arde mocnit
Sub râuri de hrană divină.
Ni-i dor de apus! Răsărit,
Ni-s penele arse de dor
Tristeţea în noi a-ncolţit,
Săruturi şi flori ne-mpresor...

Azi chipul reflectă-n oglindă
Un fals imperfect, un poem.
Nu-s braţe, etern să cuprindă
Ascunsul, uitatul infern.
Şi picură-n umbre tăcerea
Şi cerul se frânge-n felii,
Vuieşte-n furtună durerea...
Coboară în suflet stihii.

Un suflet, un gând obosit...
O linie frântă închisă
Şi timpul de-acum s-a oprit –
O ultimă flacără... stinsă...
Un clopot bătând vinovat,
Ca inima-n pliuri de ape,
Spre cer, ca un vis a migrat...
Acum e atât de departe!

Se nasc chihlimbare la tâmple,
În inimi secundele mor,
De lacrimă pleoapele-s ude,
Prieteni, de voi ne e dor!
În valuri de stele se-afundă,
Se-afundă etern în uitare,
Lumina şi viaţa pierdută...
Atunci vom afla că se moare...

Se zbate o frunză de jad...
Perdele-n liane de flori,
Se-ascund şi-n mătanie cad...
O lume de vis şi de ploi...
Şi timpul ne ninge în gând
La tâmple iubirile ard,
Ne-ntoarcem acasă pământ
Ne-ntoarcem tăcut printre noi...

Trec îngeri cu plete cărunte,
Cărări în păduri de argint,
Trec oameni cu stele la tâmple...
Se-aude un cânt de alint.
Porneşte alai de secunde
În timpuri de timpuri oprite
Şi timpul în noi se ascunde,
În nunţi de aduceri-aminte.

Gutuile – flamură ard,
La geamuri obloanele-s puse
Şi pleoapele-s umbre ce cad
În timpuri de timpuri ascunse.
În stâncă de-acu ne-ntrupăm,
Ni-i plânsul ocean de cuvinte,
Un Sfinx, din prezent evadăm
Şi plângem... şi plângem cuminte!

Gutuile – flamură ard,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Se zbate o frunză de jad,
Se nasc chihlimbare la tâmple.
Un suflet, un gând obosit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Şi ninge în noi liniştit...
Se scurge tăcerea-n clepsidră...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă marilor tristeţi

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieţii mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Îşi lasă notele funeste sub umbre veşnic viorii.
Vuieşte iar durerea-n lume, prin mine iarăşi trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăşi întunecarea poveştii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!

Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiţ voi lumina, să ard.
Mă-nalţ vulcan şi-n transcendenţă atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generaţii, altoi de timp, să fiu, încerc
Şi cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri şi furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăţ în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare şi să mă risipesc în fum.

Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Aduc cu ele deşteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte şi-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranţă, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naşte, nu-mi daţi şi dreptul să visez?!

Îşi lasă paşii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Acelaşi dor etern de îngeri în dănţuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemişcare, precum o umbră pe altar
Îşi lasă trena de tristeţe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi şi plâng cu fiecare ceas...
Veniţi! Vreau să gustaţi dorinţa, ultima care mi-a rămas.
Nu ştiu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu ştiu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.

Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri.
Se-aşează ca un roi de fluturi peste îmbujoraţii nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopţii prinsă-n umbre?! Simţi lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci şerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalţă înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare – iubire, ură şi durere.

Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăştiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni şi sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc şi strânge rodul de-atâta veşnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Şezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ţi poposeşte...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubeşte!

De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinţi?!
De ce când iarba creşte încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deşertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... şi am dorinţi.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminţi!
E cel de ieri, de dinainte de a se naşte trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minţii plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viaţa mea,
Spre a-nvăţa: deşertăciune e timpul fiecăruia...

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt.
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul, concert din muzică de Bach.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă duşilor bătrâni

În râu de crini imperiali,
Sub margarete de lumini,
Mereu mai trişti, proverbiali -
Sunt ale noastre rădăcini.
Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Îşi duc pedeapsa de a fi
Şi trec etern strălucitori...
Şi trece fiecare zi...

În râu de crini imperiali,
Uitând de rostul lor de-aici,
Adorm, visându-se copii,
Nemuritorii mei bunici.
Şi flori de nea îmi cad în păr,
Lumină pentru mai târziu,
Sunt înger şi am prins să zbor
Pe cerul nopţii vioriu.

Sub margarete de lumini,
Privire învelită-n jar
Sunt ochii mei de lacrimi plini
Căci n-am să pot să vă mai am.
V-adăpostiţi în infinit...
Troienele de trandafiri –
O lume fără de sfârşit
Şi sfârtecate răni... şi spini.

Mereu mai trişti, proverbiali –
O arcă de visări pe cer,
Sub voalul timpilor amari,
Trec – o corolă de mister.
Bătrâni ce-n umbre au pierit
S-au revărsat - ocean de plâns.
Atât de tare v-am iubit!
Atât de repede v-aţi dus!

Sunt ale noastre rădăcini
Bătrâni cu tâmplele fierbinţi,
Păşesc de-acum pe-altar de crini
Şi dorm etern... şi dorm cuminţi...
Ni-i ochiul lacrimă de ploi
Şi plânsul lacrimă de jar.
Îmi sunt copacii trişti şi goi
Şi satul singur şi amar...

Tăcuţi, la tâmple de ninsori,
Bătrâni aleargă spre prezent.
Sunt îngeri risipiţi în zori,
Sunt stele pe un şevalet
Ce din clepsidra anilor
Au prins în fluturi de lumini,
Să zboare iarăşi din decor,
Printre bătrânii pelerini.

Îşi duc pedeapsa de a fi
Rană de dor, rană de vis,
Iubirea zorilor de zi,
Şi poarta către paradis.
Bătrâni, pe albul portativ,
Copaci sub timpi devreme morţi,
Un vis cu clipele la schimb,
Bătând zadarnic pe la porţi.

Şi trec, etrn strălucitori
Şi plâng bătrânii noştri iar,
Se sting sub jarul de ninsori
Sub ploi de plâns. Destin amar,
Ei s-au pierdut născând în noi
Vlăstari crescând spre transcendent,
Bătrâni plângând, la tâmple goi,
Cu suflet blând şi inocent.

Şi trece fiecare zi...
Şi infinitul ne-a furat
Bătrânii toţi, bătrânii fii.
Mamele triste ne-au plecat.
Mormântul alb, mormântul gol,
Regretul de a fi plecat,
Le vom purta în noi mereu
De-acum, ca orice vinovat.

Şi trece fiecare zi...
Şi trec etern strălucitori...
Îşi duc pedeapsa de a fi,
Tăcuţi, la tâmple de ninsori.
Sunt ale noastre rădăcini.
Mereu mai trişti, proverbiali,
Sub margarete de lumini,
În râu de crini imperiali.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa vieţii şi-a morţii

Stele cad în palma noastră,
Viaţă – puf de păpădie,
Viaţă, pasăre măiastră,
Apă moartă, apă vie...
Când aproape ni-i plecarea,
Sufletul-clopot se zbate,
Nu ne-aduce alinare
Plâns de viaţă, plâns de moarte.

Stele cad în palma noastră –
Vise moi de blândă stea,
Printre gene de lumină
Altă cale vom afla.
Labirint în armistiţiu,
Timpul prin între tăceri,
În clepsidra ruginie
S-au pierdut atâtea veri.

Viaţă, puf de păpădie
Clipă – aripă de ceară,
Apă moartă, apă vie,
Viaţa-n clipe se măsoară.
În clepsidră timpul curge –
Râu de miere şi pelin,
Timpul în aval se scurge
Şi la tâmple toţi albim.

Viaţă – pasăre măiastră,
Suflet fremătând de dor,
Val pierind în marea-albastră,
Taină, vis, zbor de cocor,
Peste umbre, în ninsoare,
Te ridici, fluture alb
Şi te pierzi în depărtare,
Un străin – uitat catarg.

Apă moartă, apă vie,
Cânt, durere, împăcare,
Năruită reverie,
Viaţă, cauţi înălţare.
Braţe reci de umbre stranii
Scormonesc identitatea,
S-au dus clipele şi anii,
Într-o clipă vine moartea.

Când aproape ni-i plecarea –
Pâlpâire trecătoare,
Nu mai regăsim cărarea
Către viaţă, către soare.
Ca o mantie de gheaţă
Ne-ncunună albe plete,
Totu-i trecător în viaţă,
Totu-i plâns şi răni, regrete...

Sufletul-clopot se zbate,
Mierea curge-n ochi de sticlă.
Călători trudind în noapte
Trup de stâncă ne ridică.
Toate-n viaţă-s trecătoare!
Albi la tâmple ne trezim
Şi bătrâni copaci în floare...
Vânturi aspre-n noi oprim...

Nu ne-aduce alinare
Nici lumina, nici iubirea,
Nu vom mai găsi cărarea...
Care oare ni-i menirea?!
Nori sălbatici pe sub pleoape...
Tremurând, gene-n furtună...
Pruncii-n grabă-or să ne-ngroape.
Dragii noştri, noapte bună!

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Cântec lin, cântec de dor,
O secundă ne desparte
De iubirea tuturor.
Stânci la margine de lume,
Cruci la margine de drum,
Fără rost şi fără nume,
Noi vom adormi de-acum.

Plâns de viaţă, plâns de moarte,
Nu ne-aduce alinarea.
Sufletul-clopot se zbate
Când aproape ni-i plecarea.
Apă moartă, apă vie,
Viaţă – pasăre măiastră,
Viaţă, puf de păpădie,
Stele cad în palma noastră!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina nopţii

cu privirea pierdută în zare
mă joc cu ciobul de lună
seara aşez întrebări
în ciuturi de lemn
însetat de lumină
mă zbat între pulberi de stele
în dansul cosmic
al unui etern semn de întrebare
aş vrea să prind lumina în palme
o zi, o dată
alteori aprind luceferi pe cer
cu o rază
printre satanice umbre
uneori mă destram în oglinzi paralele
murmură ziua, se zbate şi timpul rămas
mai picură cuvinte în ape
peste pleoape ferecate
iar din ape
dor se naşte într-o privire
dor de ducă, spre fătuca din poveste
renasc în zori, printre lacrimi, suspine
ştii, rătăceam între pleoape
mă aşteptai în şoaptele nopţii
în tandre unduiri de coapse
pe sâni, dogoarea cerului aprins
voi coborî încet-încet la tine
nu, nu fugi
reazemă-ţi visul de acele clipe
voi veni printre falduri de vise
spre nufărul iubirii
ce m-a fermecat odată, într-o noapte

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pădurilor

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram, ades se pierde.
Petrolul verde îngenunche... Îngemănate cu tăceri,
Cu râuri de tristeţi plâng ciute. Unde-s pădurile de ieri?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
S-au dus pădurile de ieri. Conştiinţa unde ţi-e, române?!
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară.

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Se sting pădurile virgine şi neamul românesc se pierde.
Căzând o lacrimă de jad, te-mbrăţişez, copac şi tată –
Ne stingem ca un jurământ şi-mpărtăşim aceeaşi soartă.
Ne strâng însângerate răni, securi ne fulgeră-n privire,
La tâmpla noastră cad ninsori... Şi frunze cad... cad nopţi şi zile.
Priviri mustind de catifea adăpostesc sub pleoape-plumb
Şi lacrima care-a picat pentru-al pădurilor amurg.

Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde.
Păduri de amintiri şi vise, păduri de fagi, păduri de verde...
Sub arce albe de lumină trec amazoane... Se succed.
Trec şi se risipesc pe ceruri sub plângeri grele de brădet.
Cad frunze ruginii în ploaie de clorofilă şi de cânt,
Vin iarăşi păsări călătoare la umbra fagului plăpând.
Şi timpu-n gând ne înfioară, cutremurându-ne deodat'
Şi plânge iar pădurea toată... şi plouă iar... şi s-a-nnoptat.

Petrolul verde îngenuche... Îngemănate cu tăceri...
Daco-roman copac ne plânge la malul fiecărei seri.
Trec iarăşi tăietori de lemne spre mult-râvnitul trup bătrân
În goana lor după avere, uitând c-au suflet de român.
Şi plânge azi pădurea toată şi obştea munţilor bătrâni,
Îndoliată naţiune, etern rodind copaci-români.
Sub cruci de lemn ce în uitare se prăbuşesc pe culmi de jad,
Copacii – trenuri călătoare, în sobă,-n nopţi geroase ard.

Cu râuri de tristeţi trec ciute... unde-s pădurile de ieri?!
Nu-i nimeni plânsul să le-asculte?! Dintre dantelele de seri,
Ivindu-şi chipul, magic parcă, doar doi vlăstari înmugurind,
Privesc spre cer cu luare-aminte, la colţul lunii de argint.
Ar vrea să ştie dacă-n timpuri strămoşii lor au rezistat,
Ei prinţi ai vechilor imperii. Ce ţapinari s-au arătat
Adesea cu securea-n mână, cu sânge rece ucigând?!
Copaci şi păsări, sfinte ape, lăsând nepoţi şi fii plângând...

Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
Se sting şi mor, apun şi cad, azi, toate stelele din lume.
E trist pământul fără voi, copaci cu ramuri de aramă.
Cât aţi trudit prin vânt şi ploi! Acum sunteţi decât o rană!
Trec prunci, mănunchi să strângă iar, din ramurile voastre moarte...
Se pregătesc de trai amar, pentru cea mai geroasă noapte.
Din curcubeu fac arc şi plâng la tâmpla voastră-nmiresmată,
Ori dorm răpuşi de suferinţi, gândind la cruda voastră soartă.

S-au dus pădurile de ieri... Conşiinţa unde ţi-e, române?!
Ecosistemul s-a distrus. De astăzi ce îţi mai rămâne?!
Pământul este o Sahară. Copaci, de veacuri s-au tăiat,
De-aceea plâng cu ploi, române... Cenuşa lor s-a spulberat.
Sub pleoapele de verde plânge poemul râului bătrân
Şi bate clopotul speranţei. Oh, mândru fii că eşti român!
Porţi brazi pe stema României, în suflet jad, printre copaci,
Plimbându-ţi paşii printre frunze, cu energia lor te-ncarci.

O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
Voi m-aţi primit păduri de fagi cu trupu-adăpostit în seară.
Cu voi de-acum mă învelesc şi-n valul vieţii trecătoare
Mă-avânt, o pasăre în zbor, în dansul vostru de fecioare.
Vedeţi?! Nu pot să zugrăvesc în note false paradisul...
În palme încă îmi rodesc copaci încoronându-mi visul.
Mireasă-n verde-ruginiu mă-mbrac... Condurii de magnolii,
Purtând un iz liliachiu, azi îmi înmiresmează zorii.

La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară...
Mă nasc copac şi-n mine ard. Mă doare fiecare seară,
Când tăietori de lemne vin, trupul bătrân să mi-l ciuntească.
Păsări şi ciute, ape reci, iubire, vatra părintească,
Lumina-n ramul tremurând şi ah, o dulce adiere...
Nu mă lăsaţi să mor, români! Pădure-s! Ah, câtă durere
Se scurge-n trupul meu uitat precum o lacrimă de jad...
Eu, iertătoare şi supusă, sub pleoapele de plumb, re-cad.

La trupul tău adesea cad, eu, mângâiere de fecioară,
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
S-au dus pădurile de ieri... Conştiinţa unde ţi-e, române?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune.
Cu râuri de tristeţi plâng ciute... unde-s pădurile de ieri?!
Petrolul verde îngenunche. Îngemănate cu tăceri,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde,
Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa copacilor înfloriţi

Ne creşte primăvara-n suflet
Şi primăvară-i pe pământ.
Zbor într-al vânturilor vuiet
Eternul fluture de vânt.
Mi-e braţul ramură de stele.
Pierdut în nopţi de diamant,
Copac cu rod de peruzele,
Adeseori m-aplec şi ard.

Ne creşte primăvara-n suflet.
Copaci de jad, la tâmple goi
Înmuguresc. Suntem un cântec
În rapsodia lor de ploi.
De-acum cerneală de petale
Zideşte litera-n cuvânt.
Nici suferinţa nu mai doare.
Doar fluturi în privire sunt...

Şi primăvară-i pe pământ...
Şi-n noi, de-acum, e primăvară.
Cad ploi de vis din cerul sfânt,
Pe cap mi-am pus nouă maramă.
Trec prin privire suliţi verzi,
Smaraldice catapetesme...
La malul mării desenezi...
Argint de vrajă luna ţese.

Zbor într-al vâturilor vuiet,
Un fluture fără aripă,
Iubire-mi picură în suflet
Şi din iubire se-nfiripă
Altar de neştiute plângeri,
Sobor de îngeri şi petale.
Născuţi am fost spre-a naşte îngeri
Şi-a deveni mărgăritare.

Eternul fluture de vânt,
În noi, trudind, şi-a strâns coconul.
E primăvară pe pământ
Şi ne-a iertat Mântuitorul.
De-acum e-o ningere de flori...
S-au coborât din cer petale,
Narcise, zâmbete, bujori,
Vis, liliac, mărgăritare.

Mi-e braţul ramură de stele...
Mi-au răsărit pe sâni castani,
Mă pierd în valuri de dantele,
În arca zecilor de ani.
În coliere de liane
O iederă mă-nalţ spre cer.
E azi în mine-atâta soare!
Dar lacirmă de stea te chem...

Pierdut în nopţi de diamant
Mi-e tocul – lacrimă albastră
Şi roză, azi, la tâmplă,-ţi cad.
Tu ai ucis iubirea noastră.
Veghez asupra unui mort...
Tu l-ai pierdut printre poeme.
Tu mi-ai lăsat, aşa socot
Decât uitare şi durere...

Copac cu rod de peruzele,
Un armistiţiu ne-a unit.
Eu mă înalţ de-acum spre stele,
Tu-n noaptea neagră i fugit.
Azi cade lacrimă de frunză...
Am primăvara în privire!
Nu voi putea să stau ascunsă,
Căci vezi, mustesc de fericire!

Adeseori mustesc şi ard –
O candelă în nopţi târzii,
Copac cu frunzele de jad,
Dor de părinţi şi de copii.
Veniţi şi staţi la umbra mea
Colindători de suflete!
Poartă spre cer mi-e inima...
Fiţi voi prinos de dragoste!

Adeseori m-aplec şi ard,
Copac cu rod de peruzele,
Pierdut în nopţi de diamant.
Mi-e braţul ramură de stele.
Eternul fluture de vânt,
Zbor într-al vânturilor vuiet
Şi primăvară-i pe pământ.
Ne creşte primăvara-n suflet!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ochiului închis

Într-un colţ de lume, azi,
Plânge ochiu-ţi cu speranţă.
O făclie-n gânduri arzi –
Dor de prunci şi dor de casă...
Stele cad în palma ta,
Voci şi bucurii deodată,
Iarăşi le vei revedea...
Oh, ridică-te şi iartă!

Într-un colţ de lume, azi,
Dormi. Şi gândul ţi-e acasă...
Ochii-nlăcrămaţi şi calzi
Caută înspre fereastră.
Parcă-ţi vezi în gând, tu ştii,
Pruncii – blândă mângâiere.
Iar, la tine vor veni,
Doi luceferi, printre stele.

Plânge ochiu-ţi cu speranţă...
Umbra peste chip se lasă,
Trece-o lacrimă de viaţă...
Drumu-i lung, te-ntorci acasă...
Oh, tu vezi cum în adâncuri,
Ochiul tău pieziş coboară.
Dormi sub plânse aşternuturi...
Întunericul măsoară...

O făclie-n gânduri arzi,
Suflet bun, feştilă-n timpuri.
Lacrimi curg, păduri de brazi
Se înalţă-n anotimpuri.
Pruncii şi-au ales alt drum
Şi-au pornit să se înalţe.
Către soare zboară-acum,
Dar li-s aripile arse.

Dor de prunci şi dor de casă,
Dor de-mbrăţişări, de vis...
Dor de plângere, de viaţă,
În adâncul lor te-au prins.
Iar trec stoluri de cuvinte
Peste cer brodat cu sângeri,
Pruncii vin să-şi mai alinte
Mama – înger printre îngeri.

Stele cad în palma ta...
Flori de crini şi crizanteme,
Cad la margine de stea...
În pierdute lacrimi, semne.
Foc arzând te-nalţi spre cer
Şi transformi eternitate
În fărâme de mister,
Tu desparţi ziua de noapte.

Voci şi bucurii deodată,
Umplu lumea de iubire.
Nu e dor să nu se-mpartă
În lumini şi-n fericire.
Universuri de lumină
Se coboară peste viaţă.
Învăţăm, trecând prin tină,
Că iertarea ne înalţă.

Iarăşi le vei revedea
Câte sunt în lume, toate.
Prunci şi semeni, dragostea,
Dobândi-vei prin dreptate.
Harul tău, album de voci,
În fâşii de libertate
Va răzbate peste toţi...
Omule, îmi dai dreptate?

Oh, ridică-te şi iartă!
A greşi e omeneşte...
Tu greşelile-ţi îndreaptă!
Către cine te iubeşte,
Azi îndreaptă-ţi iar privirea,
Căci ce bine-i "a ierta".
E calea spre fericirea
Ce etern o vei avea.

Oh, ridică-te şi iartă!
Iarăşi le vei revedea,
Voci şi bucurii deodată.
Stele cad în palma ta.
Dor de prunci şi dor de casă –
O făclie-n gânduri arzi.
Plânge ochiu-ţi cu speranţă,
Într-un colţ de lume, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte de poveste

Luna, mireasă e pe cer,
Un greier este giuvaer,
În lanţ de stele vise poartă...
Lună, cât eşti de minunată!

În noaptea asta-ntunecată
Umbre ascunse se arată...
Luna se-nalţă lin pe cer,
În ape pline de mister...

Când floarea nopţii se deschide,
Pământu-n umbre îl cuprinde
Şi-n murmure şi şoapte calde
Harpa le duce mai departe.

Doar luna luminează calea,
A ei e taina... şi cărarea...
Ea ea stăpână, ea-i lumină
Şi suferinţa ne-o alină.

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!