Miya şi Hammy. O altă poveste de dragoste

aveam o pisică o botezasem Miya era o distinsă doamnă
mă şi ignora mă simţeam înşelat cu o nobilă indiferenţă
pe atunci mă intriga la culme dar acum e clar
că o meritam din plin pentru că Miya dragii mei
avea un prieten un câine pe nume Hammy

povestea e reală şi vreau să ştiţi că nu dă bine
ca alea fabricate la Visătoria de Unică Folosinţă
vreau să ştiţi că aşa în general am rămas repetenţi
la lecţiile de viaţă oferite de animale
şi dacă un câine cu o pisică sunt văzuţi duşmani pe viaţă
vreau să vă spun că e jale dar vă înşelaţi

ei bine în fiecare zi la aceeaşi oră şi timp de cinci ani
Hammy lătra la poarta mea şi Miya sărea gardul
pe urmă plecau amândoi la plimbare de parcă
asta era tot ce-i mai natural şi nu aveau altceva
mai supra sau mai senzaţional de făcut

mă rog au fost şi săptămâni întregi când Hammy lipsea
mai mult ca sigur era bolnav sau rănit ce să spun
maidanezii ăştia şi-o caută singuri dar totuşi
el revenea la Miya senin îi petreceam pe drum cu privirea
şi mă-ntrebam cum poate o fiinţă să fie ea însăşi tot timpul
acasă sau în lume indiferent ce simte şi orice ar fi

am încercat în câteva rânduri să-i dau de mâncare
amicului Hammy dar nu s-a atins de ea nici din greşeală
singura lui bucurie era să o plimbe pe ea
că plouă că fulgeră avea damblaua asta a lui

şi într-o zi cu soare Miya a murit

nici azi nu ştiu de ce pur şi simplu era ţeapănă în curte
nicio rană nicio maladie doar o mare ciudă
un fel de venin înfipt odios
în toată bucuria care mai subzista pe lume

am îngropat-o sub cireş în grădină seara următoare
Hammy era acolo se tânguia plângea şi lătra la lună
o săptămână şi ceva nici nu s-a atins de apă sau mâncare
dormea pe mormântul ei plângea tot mai stins
pe urmă a murit era acoperit de petale de flori parcă zâmbea

l-am îngropat lângă Miya lui ştiu că era în săptămâna Paştilor
şi oamenii erau nerăbdători
să taie să spargă
miei şi ouă în pace
şi în lumină lină

poezie de George Asztaloş (9 mai 2014)
Adăugat de George Asztaloş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplamente...

Pe când nu era nimic, iar nimicul era tot,
Pe când rană nu era, dar era durerea-n cot,
Nu era atunci cuvânt, dar era ceva de zis,
Nu erau expedieri, înspre drac sau paradis,
Pe când nici nu exista, niciodată şi mereu,
Exista în consecinţă, fără z un simplu Eu!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (15 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui.

citat din Gheorghe Median
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia era şi ea mult mai liniştită în urma deciziei pronunţată de Comisie; ce bine că se terminase cu reclamaţia ei, fără ca misiunea să fi fost afectată, sau componenţa echipajului modificată. Avea de evaluat activitatea comandantului în timpul misiunii; foarte bine! Cu asta se descurca ea de minune; ba îi şi convenea că era nevoită să urmărească şi să-i evaluaze lui activitatea, să întocmească un raport detaliat, doar nu era deloc dificil. Mai dificil, dar tare plăcut, era faptul că se va afla în prezenţa lui, zi de zi, în următorii ani, mulţi la număr...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.

poezie de Poemul invectivă (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă dovadă în sprijinul ipotezei că era în viaţă mi-a venit de la un prieten de-al meu, fostul judecător O'Connors, un om cu multe calităţi şi care a trecut printr-o gravă depresiune. A încercat (fără succes) să se vindece în Italia. Timp de două săptămâni, zicea, a întâlnit-o în fiecare zi pe Alice H. la Florenţa. Era la fel de fermecătoare şi de inteligentă ca întotdeauna. Mânca din belşug. A văzut-o des în compania unui tânăr oacheş şi bine făcut. Nu s-a mai arătat la ultima întâlnire, dar tânărul a venit şi i-a explicat că era îndrăgostit de ea, iar acum ea dispăruse fără urmă. Plângea şi judecătorului îi era milă de el. Părăsi Florenţa mai deprimat ca niciodată, din pricina a ceea ce-i făcuse Alice H. iubitului ei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor îşi ridică din nou privirea spre Adela. Până în acel moment, nici măcar nu remarcase cum era îmbrăcată. Era vară, era cald, nici un vânticel nu tulbura liniştea din jur... Evident, Adela, ca mai toate adolescentele de vârsta ei, era îmbrăcată modern, dar destul de sumar, provocator; şi totuşi, nu indecent. Nu i-ar fi permis tatăl ei, domnul Gigi Cristescu, un om destul de exigent, mai ales cu fiica lui. Dar era frumoasă, cu bluzica strâmtă, subţirică, uşor decoltată... Era înaltă şi subţirică, dar nu prea subţirică; avea un trup de invidiat, sau doar aşa i se părea lui Nistor, adică sublim! Şi părul blond, lung, natural, parţial strâns la spate, ochii albaştri, cu mutrişoara ei de copilă... Cum să n-o placă? Era minunată! Fermecătoare... Dar el va pleca, ea va rămâne... Ce dificil! Chiar cu toată promisiunea ei că-l va aştepta.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de nea

Visam că sunt un fulg de nea
Căzând în infinit de sori
Lumea de azi nici nu era
Erau doar nori.

Măritul soare mult prea mandru
Păzea tot cerul îngheţat
Chiar dacă nu avea putere
Era împărat.

Pe tot cuprinsul era pace
Nici nu se pomenea să mori
Vroiai doar singur liniştit
Prin nori să zbori.

Pluteam uşor pe lângă altji
Sau mai dansam un vals cu vântul
Dar viaţa mea ca fulg de nea
Trecea ca gândul.

poezie de Alin Ojoh (7 decembrie 2021)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

E foarte dureros pentru unul ca mine să uite nişte lucruri pe care le credea fundamentale, fiindcă aşa era Alice H., cu toate că mi-ar fi imposibil să spun de ce. Într-o noapte, i-am telefonat lui T., pentru că eram aproape sigur că-i dedicasem odată o carte Aliciei H. sau măcar un eseu. T. are şi un computer bun şi păstrează depozitate în memoria lui tot felul de adrese şi alte informaţii. Ea a încercat să mă convingă de faptul că Alice H. era pur şi simplu o plăsmuire a minţii mele, fiindcă nici ea, nici computerul nu izbuteau să-i dea de urmă. Şi, ceea ce era mai rău, niciodată nu-i dedicasem vreo carte sau vreun eseu Aliciei H.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

Trăiau de foarte mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete.

El era ea,
Şi ea era el.

Ea era ea,
Şi el era tot ea.

Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.

Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde şi până unde,
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp.
Trecea timpul ca pe apă.

Voiau uneori chiar să se sărute
Dar îşi dădeau seama la un moment dat
Că amândoi sunt ea.
Mai uşor de repetat.

Atunci începeau de spaimă să caşte.
Un căscat aşa de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent,
Şi cealaltă ţinea ghemul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia se lăsă purtată pe ritmul muzicii alături de Lucian, căci să danseze cu el era cu adevărat o plăcere. Îl privi pe furiş, discret, dar cu mare atenţie. Era acelaşi Don Juan irezistibil... Ea însă-i rezistase! Cinci ani şi jumătate trecuseră în mod plăcut peste chipul lui; nu mai era doar un băiat chipeş, simpatic; acum trăsăturile îi erau, într-adevăr, mult mai bine conturate; arăta perfect, afurisitul! Trecerea anilor nu-l schimbaseră prea mult, poate doar îl maturizaseră puţin... Avea până şi aceeaşi privire expresivă, pătrunzătoare, ca de vultur, mai ageră chiar decât cu cinci ani şi jumătate în urmă, mai intimidantă. Iar el era atât de aproape de ea; dansa cu el... Acum să-l fi văzut toate admiratoarele lui; ar fi murit de invidie să-l ştie alături de ea.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două mâţe şi-un căţel (poezie pentru copii)

Două mâţe şi-un căţel
Au găsit în fân un miel;
Mielul mic şi frumuşel
Se mai odihnea niţel.

Mâţele, când l-au văzut
Au zis a fi câine mut:
Şi-au chemat şi pe căţel
Ca să-l privească şi el.

"O fi câine care muşcă:
N-are casă, n-are cuşcă"
Au gândit mâţele proaste
Miorlăind ca nişte broaşte.

Dar săracul mititel
Era simplu... mieluşel:
Fătat de mămica lui
De o zi pe lume pui.

Căţelul când l-a văzut
Câine mare l-a crezut
Şi-a-nceput lung al lătra
Mieluţul al speria

Mieluţul, s-a speriat
În picioare s-a sculat,
Mâţele când l-au văzut
Au fugit, cât au putut!

Dar mieluţul, nu era...
Şi nici câine nu lătra,
Era, me-e-e... un miel
Şi se odihnea niţel

- Vai, ce mai sperietură
Pentru astă creatură:
Bine că e mieluşel
Şi nu e... mare căţel!
***
Pe lume, multe mai vezi
Multe lucruri le mai crezi:
Trebuiesc, doar cercetate
Şi apoi, pe loc, "lătrate".

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache din Cartea mea de poezie, volumul I (2008)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit pentru pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiat, şi nu ştia unde l-ar găsi, ca să-i mulţumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul. Dar Chirică era acum tocmai în iad şi se desfăta la sânul lui Scaraoschi, iar codoşca de babă gemea sub talpa-iadului şi numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă, pentru că l-a cocolit aşa de bine. Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de babă, trăind în pace cu nevasta şi copiii săi. Şi după aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea:" Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, că eu sunt Stan Păţitul!"

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul era simplu pentru mine: dacă te târăşti, vei fi strivit; nu mănânci, vei muri, dar nu în mâinile mele (mâinile-mi erau pretutindeni de când o întâlnisem pe Alice H.; mă simţeam neajutorat de răspunzător de când mi se întâmplase să mă aflu în Academia Brera sau la petrecerea profesorului H. la care nu participasem niciodată; la drept vorbind, lucrurile acestea n-au survenit nicidecum din întâmplare; am încercat să-i spun asta, însă de bună seamă că m-a înţeles greşit; va fi crezut că-i explicam cum un bărbat şi o femeie îşi sunt predestinaţi unul altuia şi era destul ca s-o înspăimânte; în realitate, nu m-am gândit niciodată la ea ca la o femeie, cel puţin nu ca la femeia mea şi nici nu sunt sigur că era femeie, deşi nu părea să fi fost altceva; mai mult, îmi dădeam seama că n-o interesam în niciun fel; dacă se afla acolo, era fiindcă se gândea că aveam eu nevoie de ea într-un fel; nu sunt sigur dacă nu cumva aveam nevoie ca ea să aibă nevoie de mine; în orice caz, de fiecare dată când o părăseam, eram plin de bucurie, invers de cum se întâmpla de fiecare dată când o vedeam pe T.; de fapt, T. mă făcea să mă simt stânjenit; le făcea tuturor viaţa grea, inclusiv ei înseşi).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păstorul de la păşune

Printre păduri era un sat, acum uitat de lume
O casă bătrânească aproape de păşune
Eram doar o copilă şi tot ce-aveam pe lume
Doi bătrânei-bunicii, şi mai aveam şi-un câine

Acolo-n depărtare sub cerul plin de nori
Într-o vastă păşune cu iarbă şi cu flori
Acolo s-a născut povestea de amor
Cu o frumoasă fată şi un tânăr păstor

Acolo l-am văzut aproape de izvor
Când norii se plimbau pe cer cutezător
Şi stelele priveau în măreţia lor
Doi tineri făurind un vis nemuritor

Cu ochii-i negri, mari, când m-a privit mirat
Era să cad dar mâna lui m-a rezemat
Nu ştiu de ce şi cum m-a fermecat
De dragoste inima-mi parcă s-a 'mbătat

Şi zi de zi fugeam pe dealul plin de grâne
Şi alergam din nou peste păşune
Şi asteptam, cu turma în amurg când vine
Ca dorul cu privirea-i să-mi aline

Îmi amintesc şi coroniţele din flori de pe câmpie
Din margarete, păpădie, şi din flori de iasomie
Pe care-n păr mi le-aşeza şi făr'să ştie
Cu ochii recita o poezie

Şi-odată într-o zi de sărbătoare
Cu oameni prinşi în horă-n Târgul mare
M-a intâlnit pe drum din întâmplare
Eu l-am privit, el mi-a furat o sărutare

Azi am crescut şi am plecat în lume
Şi-am colindat oraşe, ţări si locuri fără nume
Am cunoscut atâtea, mai rele si mai bune
Dar n-am uitat nici azi păstorul din păşune

Şi uneori privesc în noaptea-ntunecată
Mă uit către o stea şi-i spun în şoaptă
Dorinţa mea şi visul meu de fată
Vreau să-l mai văd, să-l mai sărut odată

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un vrăjitor răutăcios, care a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu-n jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Bănică era un om de un şarm deosebit. Era de o vibraţie extraordinară, totul în jurul lui se mişca cu o viteză uluitoare. Chiar şi el însuşi era aşa, cu vorba şi gesturile lui precipitate. Dar, în acelaşi timp, avea nu farmec nemaipomenit, era de o mare spontaneitate şi drăgălăşenie şi de o mare colegialitate. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că era şi un actor extraordinar.

citat din Marin Moraru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!